ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3122/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 2 mai 2008, N.G.D. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General solicitând anularea dispoziției nr. RR din 25 martie 2008 emisă de pârâtă, având ca obiect restituirea imobilului situat în București, Calea V., parter, prăvăliile nr. a și b în suprafață totală de 41,38 m.p. împreună cu terenul aferent, în cote indivize în suprafață de 18,70 m.p. (o suprafață de 11,80 m.p. aferentă prăvăliei nr. a și respectiv o suprafață de 6,90 m.p.

aferentă prăvăliei nr. b). În motivarea contestației, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul a arătat că s-a declinat competența de soluționare a notificării, în favoarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, deși acest imobil, trecut în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 92/1950, figurează ca fiind în administrarea Primăriei Municipiului București. Prin sentința nr. 462 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația, reținându-se în esență, în considerentele acesteia că, în motivarea dispoziției atacate, Primăria Municipiului București a arătat faptul că declinarea competenței de soluționare a notificării este determinată de împrejurarea că imobilul mai sus individualizat nu se evidențiază în administrarea Primăriei Municipiului București.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul N.G.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât instanța de fond, în mod eronat a stabilit pe baza unor verificări faptice situația juridică a imobilului, în contradicție cu înscrisurile depuse de contestator, instanța neclarificând temeiul legal în baza căruia SC G. SA ocupă în prezent imobilul situat în București, Calea V., nu și pe cel situat pe aceeași stradă, care se află în administrarea Primăriei Municipiului București. Soluția pronunțată de Tribunalul București a fost criticată și în raport cu înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziției nr. RR/2008, în sensul că reprezentanții Primăriei Municipiului București nu au depus niciun document, care să ateste că imobilul este deținut de SC G. SA, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Apelantul-reclamant a solicitat admiterea acestei căi de atac, schimbarea sentinței tribunalului și admiterea contestației, astfel cum a fost formulată. Curtea de Apel București, secția a-IV-a civilă, prin decizia nr. 135 A din 23 februarie 2010 a admis apelul declarat de contestatorul N.G.D. A schimbat în tot sentința nr. 462 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 9965 din 25 martie 2008 emisă de Primăria Municipiului București. A dispus obligarea pârâtei să soluționeze notificarea din 3 aprilie 2004 formulată de contestatorul N.G.D.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că Primăria Municipiului București și-a declinat competența de soluționare a notificării la aproximativ 7 ani de la data formulării acesteia, refuzând să o soluționeze, fără o probă certă în acest sens, neexistând o dovadă a faptului că cele două foste prăvălii sunt administrate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de unitate deținătoare.

Contestatorul a depus la dosarul administrativ notificarea și ulterior în faza de judecată, toate actele de proprietate, din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert T.C., rezultând că, cele două foste prăvălii din Calea V. au avut acces inițial în curea interioară, ulterior însă accesul realizându-se printr-o ușă metalică ce are deschiderea în curtea imobilului din Calea V. Instanța de apel a mai reținut că, din conținutul adresei din 15 ianuarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București a rezultat indubitabil că aceasta a deținut imobilul situat în Calea V. și a încheiat contracte de vânzare-cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995 pentru acest imobil. Decizia nr. 135 A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a făcut obiectul recursului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în care se invocă, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Se susține de către recurentul-pârât că, în mod corect tribunalul a respins contestația, chiar dacă în raport de dispozițiile deciziei nr. XX/2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățită, în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, întrucât dispoziția atacată nu cuprinde o rezolvare a cererii reclamantului, ci doar declinarea de competență, în privința soluționării notificării, de către o altă unitate deținătoare. Cererea de recurs nu este semnată de directorul executiv al pârâtului Municipiul București prin Primarul General, purtând doar semnătura consilierului juridic, care nu a făcut dovada că are mandat de reprezentare în cauză.

La data de 29 noiembrie 2010, înaintea primului termen de judecată stabilit la 10 decembrie 2010, au depus întâmpinare G.A. și G.T.C., arătând că aceștia se subrogă în drepturile intimatului-reclamant N.G.D., ca urmare a perfectării contractului de cesiune din 24 martie 2010 de Biroul Notarilor Publici Asociați „S.B.T. și C.P. ", comunicată recurentului-pârât Municipiului București prin Primarul General. La primul termen de judecată din 10 decembrie 2010, recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul General nu a fost prezent, astfel că din dispoziția instanței, acesta a fost citat cu mențiunea de a se semna cererea de recurs de către reprezentantul legal și de a se aplica ștampila acestei instituții conform legii, sub sancțiunea prevăzută de art. 302 1 alin. (1) C. proc.

civ. La termenul de astăzi, 1 aprilie 2011 deși a fost citat cu mențiunea de mai sus, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare realizată cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, aflată la dosar recurs, acesta nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale legii. Față de cele arătate, Înalta Curte va anula ca nesemnată cererea de recurs formulată de pârât, pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității și semnătura" părții care a declarat recursul sau a mandatarului cu procură de reprezentare. Cerința de formă a semnării cererii de recurs este imperativă și trebuie îndeplinită de către partea care declară calea de atac.

Fiind reglementată ca o normă specială, specifică și expres prevăzută de legea de procedură, semnarea cererii de recurs este obligatorie, având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac și limitele în care acesta poate și exercitat, semnătura constituie nu numai o condiție de formă, ci și un mod legal de învestire a instanței, astfel că recursul trebuie semnat de partea care l-a declarat. În accepțiunea atribuită de legea de procedură, condiția de formă a recursului, constând în semnarea cererii în termenul legal de declarare al recursului, reprezintă o dispoziție de ordine procedurală absolut necesară pentru sesizarea instanței, deoarece actul nesemnat este ca și inexistent, neproducător de efecte juridice.

Semnătura consilierului juridic, fără a depune o delegație (împuternicire), nu poate complini lipsa semnăturii persoanei juridice, care a declarat recursul în prezenta cauză. Dispozițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la judecată în primă instanță sunt aplicabile și judecății în apel (art. 287 alin. (2) C. proc. civ.), precum și în recurs, conform art. 316 C. proc. civ., aceste din urmă norme stabilind că „dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol". Ca atare, dispozițiile art. 302 1 (1) lit. d) din același Cod prevăd sancțiunea aplicabilă în cazul lipsei semnăturii, respectiv nulitatea.

În explicitarea voinței legiuitorului, este de observat că nerespectarea cerinței semnăturii poate fi complinită în condițiile art. 133 alin. (2) din C. proc. civ. În speță, Înalta Curte deși și-a îndeplinit rolul activ și a dispus citarea recurentului-pârât cu mențiunea semnării cererii de recurs și aplicării ștampilei instituției Municipiului București, acesta nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale C. proc. referitoare la forma cererii de recurs, astfel că va face aplicarea prevederilor art. 302 1 alin. (1) lit. d) rap. la art. 133 C. proc. civ. și va anula ca nesemnată cererea de recurs. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) din același Cod, potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-pârât la plata acestora către intimații-reclamanți G.A.

și G.T.C., în sumă de 3.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca nesemnată cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 135A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Obligă pe recurentul-pârât la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți G.A. și G.T.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.