ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3122/2011

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 2 mai 2008, N.G.D.

a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General

solicitând anularea dispoziției nr. RR din

25

martie

2008 emisă de pârâtă, având ca obiect restituirea

imobilului situat în București, Calea V., parter, prăvăliile nr. a și b în

suprafață totală de 41,38 m.p. împreună cu terenul aferent, în cote indivize în

suprafață de 18,70 m.p. (o suprafață de 11,80 m.p. aferentă prăvăliei nr. a și

respectiv o suprafață de 6,90 m.p. aferentă prăvăliei nr. b).

În

motivarea contestației, întemeiată în drept pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, reclamantul a arătat că s-a declinat competența de soluționare

a notificării, în favoarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului,

deși acest imobil, trecut în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 92/1950,

figurează ca fiind în administrarea Primăriei Municipiului București.

Prin sentința nr. 462 din 2 aprilie 2009

a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația,

reținându-se în esență, în considerentele acesteia că, în motivarea dispoziției

atacate, Primăria Municipiului București a arătat faptul că declinarea competenței

de soluționare a notificării este determinată de împrejurarea că imobilul mai sus

individualizat nu se evidențiază în administrarea Primăriei Municipiului București.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat

apel reclamantul N.G.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât

instanța de fond, în mod eronat a stabilit pe baza unor verificări faptice situația

juridică a imobilului, în contradicție cu înscrisurile depuse de contestator, instanța

neclarificând temeiul legal în baza căruia SC G. SA ocupă în prezent imobilul situat

în București, Calea V., nu și pe cel situat pe aceeași stradă, care se află în administrarea

Primăriei Municipiului București.

Soluția pronunțată de Tribunalul București

a fost criticată și în raport cu înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziției

nr. RR/2008, în sensul că reprezentanții Primăriei Municipiului București nu au

depus niciun document, care să ateste că imobilul este deținut de SC G. SA, conform

prevederilor Legii nr. 10/2001.

Apelantul-reclamant a solicitat admiterea

acestei căi de atac, schimbarea sentinței tribunalului și admiterea contestației,

astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel București, secția a-IV-a

civilă, prin decizia nr. 135 A din 23 februarie 2010 a admis apelul declarat de

contestatorul N.G.D.

A schimbat în tot sentința nr. 462 din

2 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a admis contestația,

a anulat dispoziția nr. 9965 din 25 martie 2008 emisă de Primăria Municipiului București.

A dispus obligarea pârâtei să soluționeze

notificarea din 3 aprilie 2004 formulată de contestatorul N.G.D.

Pentru a decide astfel, instanța de control

judiciar a reținut că Primăria Municipiului București și-a declinat competența de

soluționare a notificării la aproximativ 7 ani de la data formulării acesteia, refuzând

să o soluționeze, fără o probă certă în acest sens, neexistând o dovadă a faptului

că cele două foste prăvălii sunt administrate de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, în calitate de unitate deținătoare.

Contestatorul a depus la dosarul administrativ

notificarea și ulterior în faza de judecată, toate actele de proprietate, din raportul

de expertiză extrajudiciară întocmit de expert T.C., rezultând că, cele două foste

prăvălii din Calea V. au avut acces inițial în curea interioară, ulterior însă accesul

realizându-se printr-o ușă metalică ce are deschiderea în curtea imobilului din

Calea V.

Instanța de apel a mai reținut că, din

conținutul adresei din 15 ianuarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București

a rezultat indubitabil că aceasta a deținut imobilul situat în Calea V. și a încheiat

contracte de vânzare-cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995 pentru acest imobil.

Decizia nr. 135 A din 23 februarie 2010

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a făcut obiectul recursului declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în care se invocă, în drept,

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține de către recurentul-pârât că,

în mod corect tribunalul a respins contestația, chiar dacă în raport de dispozițiile

deciziei nr. XX/2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze

pe fond și acțiunea persoanei îndreptățită, în cazul refuzului nejustificat al unității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, întrucât dispoziția

atacată nu cuprinde o rezolvare a cererii reclamantului, ci doar declinarea de competență,

în privința soluționării notificării, de către o altă unitate deținătoare.

Cererea de recurs nu este semnată de directorul

executiv al pârâtului Municipiul București prin Primarul General, purtând doar semnătura

consilierului juridic, care nu a făcut dovada că are mandat de reprezentare în cauză.

La data de 29 noiembrie 2010, înaintea

primului termen de judecată stabilit la 10 decembrie 2010, au depus întâmpinare

G.A. și G.T.C., arătând că aceștia se subrogă în drepturile intimatului-reclamant

N.G.D., ca urmare a perfectării contractului de cesiune din 24 martie 2010 de Biroul

Notarilor Publici Asociați „S.B.T. și C.P. ", comunicată recurentului-pârât

Municipiului București prin Primarul General.

La primul termen de judecată din 10 decembrie

2010, recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul General nu a fost prezent,

astfel că din dispoziția instanței, acesta a fost citat cu mențiunea de a se semna

cererea de recurs de către reprezentantul legal și de a se aplica ștampila acestei

instituții conform legii, sub sancțiunea prevăzută de art. 302

1

alin.

(1) C. proc. civ.

La termenul de astăzi, 1 aprilie 2011 deși

a fost citat cu mențiunea de mai sus, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire

a procedurii de citare realizată cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

aflată la dosar recurs, acesta nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale legii.

Față de cele arătate, Înalta Curte va anula

ca nesemnată cererea de recurs formulată de pârât, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității

și semnătura" părții care a declarat recursul sau a mandatarului cu procură

de reprezentare.

Cerința de formă a semnării cererii de

recurs este imperativă și trebuie îndeplinită de către partea care declară calea

de atac.

Fiind reglementată ca o normă specială,

specifică și expres prevăzută de legea de procedură, semnarea cererii de recurs

este obligatorie, având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac și limitele

în care acesta poate și exercitat, semnătura constituie nu numai o condiție de formă,

ci și un mod legal de învestire a instanței, astfel că recursul trebuie semnat de

partea care l-a declarat.

În

accepțiunea atribuită de legea de procedură, condiția de formă

a recursului, constând în semnarea cererii în termenul legal de declarare al recursului,

reprezintă o dispoziție de ordine procedurală absolut necesară pentru sesizarea

instanței, deoarece actul nesemnat este ca și inexistent, neproducător de efecte

juridice.

Semnătura consilierului juridic, fără a

depune o delegație (împuternicire), nu poate complini lipsa semnăturii persoanei

juridice, care a declarat recursul în prezenta cauză.

Dispozițiile art. 133 alin. (2) C. proc.

civ., referitoare la judecată în primă instanță sunt aplicabile și judecății în

apel (art. 287 alin. (2) C. proc. civ.), precum și în recurs, conform art. 316 C.

proc. civ., aceste din urmă norme stabilind că „dispozițiile de procedură privind

judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice

celor cuprinse în acest capitol".

Ca atare, dispozițiile art. 302

1

(1) lit. d) din același Cod prevăd sancțiunea aplicabilă în cazul lipsei semnăturii,

respectiv nulitatea.

În

explicitarea voinței legiuitorului, este de observat că nerespectarea

cerinței semnăturii poate fi complinită în condițiile art. 133 alin. (2) din C.

proc. civ.

În

speță, Înalta Curte deși și-a îndeplinit rolul activ și a

dispus citarea recurentului-pârât cu mențiunea semnării cererii de recurs și aplicării

ștampilei instituției Municipiului București, acesta nu s-a conformat dispozițiilor

imperative ale C. proc. referitoare la forma cererii de recurs, astfel că va face

aplicarea prevederilor art. 302

1

alin. (1) lit. d) rap. la art. 133 C.

proc. civ. și va anula ca nesemnată cererea de recurs.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1)

din același Cod, potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Înalta Curte va dispune

obligarea recurentului-pârât la plata acestora către intimații-reclamanți G.A. și

G.T.C., în sumă de 3.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca nesemnată cererea de recurs

formulată de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei

nr. 135A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la 3.000 RON,

cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți G.A. și G.T.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1

aprilie 2011.