ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3035/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3035/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 21 septembrie 2009, reclamanții B.E.L.,

B.E.A., B.D.P. și B.C.T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța, să se constate caracterul politic al măsurilor

administrative abuzive la care au fost supuși autorii acestora, defunctul

B.M.D., tatăl, și defuncții B.E. și B.S., bunicii acestora; să fie obligat

pârâtul să plătească daune morale în sumă de 150.000 euro pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a strămutării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în

baza Deciziei nr. 239/1952 a Ministerului Afacerilor Interne; daune materiale

în cuantum de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor pierdute de

bunicii reclamanților precum și a chiriei pe care au fost obligați să o achite

Statului Român timp de 16 ani, deși aveau o locuință în Mangalia (proprietatea

mamei bunicii reclamanților, unde locuiseră fără chirie și de unde au fost

evacuați forțat).

În considerentele

acțiunii au arătat că în primăvara anului 1952, bunicii reclamanților B.E. și

B.S., împreună cu copiii lor, defunctul B.M.D., tatăl reclamanților și B.E.S.,

mătușa reclamanților, au fost evacuați cu forța din Mangalia. Li s-a pus în

vedere că în maximum trei zile să dispară din Mangalia și să nu se mute în niciunul

din orașele mari ale României.

Nu li s-a dat nicio

explicație pentru acest ordin, dar li s-a spus că dacă nu-l respectă vor fi

arestați. Nu li s-a permis să ia cu ei decât două geamantane cu strictul

necesar.

Peste trei zile, toți

patru părăseau Mangalia. În gara din Constanța i-au lăsat pe cei doi copii în

grija unor rude, deoarece plecau în necunoscut.

Bunicii reclamanților

au dormit două nopți în gara din Buzău, apoi au închiriat o cameră mică. Nu

aveau serviciu și pe nimeni care să-i ajute.

Bunica reclamanților

și-a găsit cu greu un serviciu provizoriu după o lună de la sosire, iar bunicul

reclamanților doar peste 6 luni. Între timp și-au terminat toate economiile și

și-au vândut toate bijuteriile pentru a supraviețui.

Tatăl reclamanților,

defunctul B.M.D. și sora lui au rămas în Constanța la niște rude, dar nu au

fost primiți la nicio școală, dar abia când au fost aduși la Buzău și-au putut

continua studiile.

După terminarea

anului școlar, aceștia au fost angajați ca muncitori la o grădină de zarzavat,

pentru că locuiau în condiții mizere și pentru a-și ajuta familia. Tatăl

reclamanților avea 12 ani, iar sora lui 10 ani.

Deși bunicii

reclamanților au făcut o mulțime de memorii atât la CC al PMR, cât și la

Consiliul de Miniștri pentru a afla de ce au fost evacuați, nu au primit niciun

răspuns, numai că peste doi ani li s-a ridicat domiciliul obligatoriu. Nu mai

avea literele D.O. pe buletine, nu-i mai vizita milițianul acasă, ar fi putut

pleca din Buzău, dar nu aveau voie să se întoarcă în Mangalia, pentru că acolo

era zona de frontieră și nu se putea intra decât cu autorizație specială.

La vârsta de 17 ani,

tatăl reclamanților muncea ca agent veterinar, apoi a făcut școala de maiștri

veterinari, după care s-a angajat la IAS Negru Vodă, secția Darabani.

Acesta a murit în

anul 1992, după o boală îndelungată.

Fiind foarte bolnav,

acesta nu a putut face demersurile necesare pentru a beneficia de drepturile

Decretului-lege nr. 118/1990.

În anul 2008, în urma

demersurilor făcute, reclamanții au obținut pentru tatăl lor, defunctul B.M.D.,

diploma de luptător în rezistența anticomunistă, dar nici de aici nu au obținut

niciun fel de drepturi sau compensații.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța, prin Sentința civilă nr. 130 din 9

februarie 2010 a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul

Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța, către reclamanți la plata sumei de

60.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune

pentru prejudiciile morale suferite de către autorii B.M.D., B.E. și B.S. A

respins ca nefondate celelalte pretenții.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că măsura administrativă a

stabilirii domiciliului obligatoriu pentru defunctul B.M.D., tatăl

reclamanților și pentru defuncții B.E. și B.S., bunicii acestora, are caracter

politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanții au

calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul

cuantumului, instanța a apreciat că suma de 60.000 euro ar fi în măsură să

atenueze suferința din trecut și să asigure reclamanților, cel puțin pe viitor,

o despăgubire pentru o viață petrecută în privațiuni.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice criticând hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate,

arătând că instanța nu a avut în vedere faptul că defunctului B.M.D. i s-a

recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și i s-a acordat o

indemnizație în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Totodată a susținut că

reclamanții nu și-au îndeplinit sarcina de a dovedi faptele arătate în cerere

și că răspunderea statului pentru erori judiciare nu se poate transforma

într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin Decizia civilă

nr. 130C din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de

apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța; a schimbat în

parte sentința atacată, în sensul că valoarea despăgubirilor morale acordate

reclamanților este de 5.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plății

și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Curtea a apreciat că

prima instanță a reținut în mod corect că bunicii și tatăl reclamanților au

fost victimele unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de

organele fostei miliții, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu în localitatea Buzău, în perioada 1952 - 1954.

Prin art. 5 lit. a)

din Legea nr. 221/20009 legiuitorul a recunoscut dreptul persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic ori care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic de a primi despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, cuantificarea acestui prejudiciu fiind lăsată la

aprecierea instanței.

În mod corect a

stabilit tribunalul că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are

drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea

avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Prejudiciul moral

care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de

persoana care a făcut obiectul abuzurilor cu caracter politic, de consecințele

negative suferite, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu

care au fost percepute de către acesta.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă

o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului

la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Recunoașterea prin

lege a posibilității de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin îngrădirea libertății de circulație a autorilor reclamanților,

prin dislocarea lor din orașul în care au trăit și plasarea într-un mediu

ostil, total necunoscut și dificultatea cuantificării ori de câte ori este

vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie interpretate în sensul obținerii

unor sume de bani exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să

însemne prejudiciul moral, cum este suma de 150.000 euro pretinsă de reclamanți

prin acțiune.

Pe de altă parte, a

apreciat Curtea, nu se poate să nu se țină cont de faptul că, prin trecerea

unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului și până

în prezent, peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă

a prejudiciului moral, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al

condamnării constituie o formă de satisfacție rezonabilă.

În raport de aceste

criterii, Curtea a statuat că o despăgubire de 5.000 euro pentru prejudiciul

suferit de autorii reclamanților reprezintă o despăgubire echivalentă și

echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a adoptat o poziție moderată prin sumele rezonabile

acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie

2008, Cauza Conciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, nr.

33343/1996, CEDO 2003-VI).

Împotriva deciziei

pronunțate în apel a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a. O primă critică se

referă la faptul că reclamanții, fiii lui B.M.D. și nepoți ai lui B.E. și B.S.,

s-au născut cu aproximativ 25 de ani mai târziu încetării măsurii

administrative, astfel încât nu se poate susține că efectele negative s-ar fi

răsfrânt și asupra lor.

În conformitate cu

art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, modificată, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească

trebuie să ia în considerare, durata pedepsei privative de libertate, perioada

de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic,

psihic și social (...)."

Pârâtul susține că,

în speță, față de perioada de timp scursă de la aplicarea măsurii

administrative și față de împrejurarea că reclamanții nu au resimțit vreun

efect negativ, ei nefiind născuți în acea perioadă, cererea este nefondată.

b. Cea de a doua

critică vizează faptul că sora tatălui reclamanților B.E.S. a solicitat

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

50.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit în nume propriu, 50.000 euro

reprezentând prejudiciul moral suferit de părinții B.E. și B.S. și 20.000 curo

reprezentând contravaloarea bunurilor pierdute, precum și a chiriei pe care au

fost obligați să o plătească, ca efect al măsurilor administrativ-politice.

Dosarul a fost

înregistrat sub nr. 9137/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, iar

instanța, deși a reținut că reclamanta primește de 17 ani indemnizație în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, și că în această perioadă s-a bucurat de anumite

facilități, prin Sentința civilă nr. 159 din 11 februarie 2010 a acordat

reclamantei suma de 50.000 euro (în echivalent lei la data plății) cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pârâtul susține

reaua-credință a reclamanților care au inițiat prezentul demers judiciar

separat de mătușa lor, solicitarea acestora privind acordarea de daune morale

pentru prejudiciul suferit de către autorii lor nu se justifică, echivalând cu

transformarea răspunderii statului într-un izvor de îmbogățire fără justă

cauză, fiind astfel denaturat scopul urmărit de legiuitor la pronunțarea

acestei legi.

c. Cea de-a treia

critică vizează cuantumul despăgubirilor acordate, instanțele de fond nu au

ținut seama de caracterul personal al daunelor morale (suferințele morale ale

autorilor reclamanților nu pot fi transpuse asupra descendenților pentru ca

aceștia să beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit) și de

faptul că B.M.D. a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990.

Pârâtul a argumentat

că, atât din textul legii cât și din expunerea de motive, rezultă că

despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar,

ele devenind incidente în situația în care despăgubirile deja acordate, în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 sunt neîndestulătoare față de prejudiciul

moral suferit. Același principiu trebuie să împiedice însă acordarea unor

despăgubiri nejustificate, răspunderea statului pentru erori judiciare

neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

d. În final, pârâtul

critică faptul că reclamanților nu li s-a pus în vedere de către instanța de

fond sau de apel să declare pe proprie răspundere, și să se rețină în încheiere

sau în sentință, că nu au formulat o altă acțiune în nume propriu sau împreună

cu persoane, atât la Tribunalul Constanța, cât și la celelalte instanțe din

țară, având în vedere că unul dintre reclamanți are domiciliul în Alexandria,

jud. Teleorman.

Aceasta deoarece

daunele morale sunt acordate pentru prejudiciul adus persoanei care a suferit

condamnarea cu caracter politic (tatălui, respectiv bunicului) și nu fiecărui

descendent în parte.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat reținând următoarele considerente:

a. Cu privire la

prima critică formulată, se reține că cererea întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 221/2009 nu a fost formulată în nume propriu, ci în considerarea calității

de moștenitori ai persoanelor supuse măsurii abuzive a strămutării, iar

cuantificarea prejudiciului moral se raportează exclusiv la suferințele

autorilor și nu la persoana moștenitorilor. Astfel, sumele de bani acordate cu

titlu de despăgubire se vor raporta la toți moștenitorii care au formulat

cerere, și nu separat, în funcție de vârstă sau alte criterii, astfel încât sub

acest aspect critica recurentului-pârât nu poate fi primită, hotărârea

instanței de apel fiind conformă legii.

Criteriile de

acordare a daunelor morale în cazul deportării forțate a autorilor

solicitanților se raportează la durata măsurii abuzive, consecințele produse

asupra persoanei sau familiei, afectarea libertății individuale prin obligarea

de a trăi și munci forțat într-o altă localitate decât cea de domiciliu, în

condiții materiale precare, afectarea drepturilor personale nepatrimoniale

ocrotite de lege, cuantumul eventualelor indemnizații acordate în temeiul unor

alte acte normative de reparație etc., și nicidecum la persoana moștenitorului.

Prin urmare, în

raport de cele anterior menționate prima critică formulată de pârât nu este

fondată.

b. Pentru aceleași

considerente nu poate fi primită nici cea de a două critică, întrucât sora

tatălui reclamanților B.E.S. are și ea un drept propriu la a primi daune morale

pentru prejudiciul suferit de autorii comuni.

Așa cum prevăd

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin urmare, așa cum

în mod judicios a reținut și instanța de apel, acordarea măsurilor reparatorii

în temeiul Legii nr. 221/2009 nu are un caracter strict personal, legiuitorul

reglementând ca pe un drept patrimonial transmisibil descendenților și soției

persoanei care a făcut obiectul condamnării politice, indiferent de momentul

decesului persoanei respective.

În acest context al

analizei, daunele morale sub forma unei sume globale se acordă pentru toți

descendenții autorului comun care a fost victima măsurii administrative, astfel

încât nu se poate reține o dublă despăgubire, cu atât mai mult cu cât

co-moștenitorii nu au obținut nicio reparație.

Pe de altă parte,

analiza condițiilor cerute de textul Legii nr. 221/2009 nu impune cercetarea

unei eventuale rele-credințe a reclamanților, care, de altfel, nici nu a fost

probată de pârât, nefiind permisă o interpretare contrară actului normativ

enunțat, motiv pentru care acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat.

Nu în ultimul rând,

se reține că mătușa reclamanților B.E.S. a solicitat în litigiul finalizat prin

Decizia nr. 823, pronunțată de Înalta Curte la data de 9 februarie 2012, daune

morale în nume propriu ca urmare a măsurii abuzive la care au fost supuși

părinții săi B.E. și B.S. Sentința nr. 159 din 11 februarie 2010 prin care

Tribunalul Constanța îi acordase cu titlu de daune morale suma de 50.000 euro a

fost schimbată în apel, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, iar

recursul acesteia a fost respins, ca nefondat, având în vedere motivul de

ordine publică reprezentat de efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

c. Cât privește

criticile privitoare la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral

suferit de autorii reclamanților se reține că, ceea ce se impută instanței de

apel este nu ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci

aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în

materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu

legalitatea hotărârii atacate.

Cenzurarea temeiniciei

unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie.

Pe cale de

consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se

încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs, astfel că nu pot fi analizate.

În ce privește

întinderea despăgubirilor, în aplicarea criteriului proporționalității și al

echității - la care face referire recurentul - instanța de apel a procedat la

reducerea cuantumului acestuia de la suma de 60.000 euro stabilită inițial de

prima instanță la cea de 5.000 euro.

Modificarea soluției

de primă instanță prin decizia din apel s-a datorat tocmai aprecierii

pretențiilor ca fiind prea mari, lipsite de caracterul echitabil și rezonabil

pe care trebuie să îl aibă cuantumul despăgubirilor.

Totodată, în speță,

este de necontestat faptul că tatălui reclamanților B.M.D., decedat în data de

4 noiembrie 1992, i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă în baza Decretului-lege nr. 118/1990 cu privire la deținuții

politici, conform Deciziei nr. 1879 din 14 august 2008 emisă de Comisia pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, dar nu a

beneficiat de indemnizația astfel acordată.

Prin Decretul-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 sunt recunoscute o serie de drepturi

persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, ceea ce nu înseamnă,

însă, excluderea reclamanților de la beneficiul Legii nr. 221/2009, cum s-ar

deduce din susținerile recurentului.

Legea nr. 221/2009

are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul

reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum sunt și

cele două acte normative invocate în recurs.

Soluția rezultă din

modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea

nr. 221/2009.

Astfel, la lit. a) se

prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral

"se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în

cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (...) și al O.U.G. nr. 214/1999

(...)", iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai

dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin

echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 274/2005.

Prin urmare, faptul

că tatălui reclamanților i s-a constatat calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă în baza Decretului-lege nr. 118/1991 nu înlătură dreptul lor

despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca

efect al măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși

autorii lor în perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de

cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.

Ca atare, criticile

formulate pe acest aspect sunt neîntemeiate, cu consecința inaplicabilității

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

d. Recurentul a

contestat și faptul că recurenții nu au fost îndatorați să declare pe propria

răspundere că nu au formulat alte acțiuni în nume propriu în baza Legii nr.

221/2009, critică ce urmează a fi înlăturată întrucât nu are temei legal.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța

împotriva Deciziei nr. 130 C din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV