ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2459/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2459/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

încheierea din 09 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul

art. 300

1

C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpaților M.E.C. și S.I. și menținută măsura arestării

preventive a celor doi inculpați.

Pentru a dispune astfel Curtea de apel

a reținut că prin rechizitoriul din data de 06 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de

combatere a corupției, au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv,

inculpații M.E.C., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194

alin. (2) C. pen. rap. la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 și S.I., pentru

săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen., reținându-se,

în esență, că în intervalul 28 mai 2012-12 iunie 2012, inculpații M.E.C., judecător

în cadrul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, și S.I. au constrâns, în

mod repetat, partea vătămată C.M., amenințând-o cu darea în vileag a unor fapte

imaginare compromițătoare pentru persoana în cauză. În această modalitate, cei doi

au urmărit să obțină, în mod injust, suma de 5.000 euro de la partea vătămată C.M.,

sumă ce a fost înmânată inculpatei la data de 13 iunie 2012 și găsită ulterior în

poșeta acesteia.

Conform art. 300

1

C. proc.

pen., după înregistrarea dosarului în instanță, se verifică, din oficiu, legalitatea

și temeinicia măsurii arestării preventive, înainte de expirarea duratei.

Curtea de apel a constatat că, față de

cei doi inculpați, s-a dispus, la data de 14 iunie 2012, arestarea preventivă, având

ca temei art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege este

mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol

concret pentru ordinea publică.

La luarea măsurilor preventive, au fost

respectate dispozițiile art. 149

1

C. proc. pen., fiind respectate toate

drepturile procesuale ale inculpaților.

Instanța de fond a mai constatat că temeiurile

care au determinat arestarea preventivă a celor doi inculpați nu s-au modificat

până în prezent și impun în continuare privarea de libertate.

În ceea ce privește existența unor probe

sau indicii temeinice, pe baza cărora să se presupună rezonabil că inculpații au

comis faptele, s-a constatat că, prin coroborarea înregistrărilor audio-video, cu

declarațiile martorilor și ale denunțătorului, ale inculpaților și procesul-verbal

de prindere în flagrant, se poate trage concluzia evidentă că inculpații au comis

faptele pentru care au fost trimiși în judecată, pentru care legea prevede o pedeapsă

mai mare de 4 ani.

În analiza pericolului pentru ordinea publică

pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaților, s-a avut în vedere modul

concret de săvârșire a faptei, gravitatea, împrejurările, care, pe lângă aspectul

penal, prezintă și aspecte morale și sociale, care au o legătură directă cu ordinea

publică, definită ca o stare cu mult mai complexă decât comiterea unor fapte penale.

S-a mai apreciat că mediatizarea cazului

prezintă mai puțină importanță în analiza pericolului pentru ordinea publică, deoarece

judecata este publică și se prezumă că este adusă la cunoștința tuturor.

Curtea de apel a mai constatat că, prin

punerea în libertate a inculpaților, s-ar crea posibilitatea încălcării ordinii

publice, respectiv acea stare de pericol avută în vedere la luarea măsurilor preventive

și nemodificată până în prezent.

Susținerea că arestarea preventivă a inculpatei

M.E.C. este abuzivă, deoarece nu s-a respectat procedura flagrantului, prevăzută

la art. 465 și urm. C. proc. pen., nu poate fi primită, din simplul motiv că această

procedură nu a fost aplicată, arestarea preventivă fiind dispusă conform procedurii

prevăzute la art. 146 și urm. C. proc. pen.

De asemenea, dispoziția de arestare preventivă,

luată cu respectarea prevederilor legale, nu încalcă prezumția de nevinovăție, întrucât,

procurorul, la urmărirea penală, a administrat probe privind vinovăția, tocmai pentru

că inculpata a fost și este prezumată nevinovată, până la pronunțarea hotărârii

definitive.

Circumstanțele personale ale inculpatei

M.E.C., anterioare faptei, se înscriu unei conduite de magistrat și nu pot constitui

motiv de punere în libertate sau de alegere a unei alte măsuri preventive, deoarece

pentru persoana cu aceste date personale există indicii temeinice că a comis o faptă

penală.

Susținerea, privind starea de sănătate

a inculpatului S.I., poate face obiectul unei alte proceduri, în cadrul căreia se

poate efectua și o expertiză medico-legală, iar vârsta și lipsa antecedentelor penale

reprezintă circumstanțe care pot fi avute în vedere într-o fază procesuală ulterioară.

În ultimul cuvânt, inculpata M.E.C. a arătat

că nu s-a folosit niciodată de funcția de judecător, însă, din convorbirile aflate

la dosar, reiese că solicitarea către denunțător de a se „rezolva” situația, avea

ca motivație că ambii sunt persoane publice, cu referire directă la această funcție.

Împotriva acestei încheieri au declarat

recurs inculpații solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii și lăsarea

lor în libertate, pentru motivele ce au fost indicate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, motiv pentru care nu vort mai fi reluate.

Examinând recursurile declarate prin prisma

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc.

pen., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că a fost învestită

cu soluționarea recursurilor declarate de inculpații M.E.C. și S.I. împotriva încheierii

prin care instanța de fond, sesizată cu rechizitoriu, în temeiul art. 300

1

C. proc. pen., a verificat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive.

În cadrul acestei proceduri instanța este

obligată să verifice existența sau inexistența temeiurilor care au determinat luarea

măsurii arestării preventive și dacă această măsură a fost luată cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare.

Cu alte cuvinte, verifică existența unor

probe sau indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen., care îndreptățesc

presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele reținute în sarcina lor,

precum și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

temei al arestării preventive.

Potrivit art. 300

1

C. proc.

pen., după înregistrarea dosarului la instanță în cauzele în care inculpatul este

trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu,

în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte

de expirarea duratei arestării preventive.

În baza examenului propriu, Înalta

Curte, constată că față de inculpați a fost luată măsura arestării preventive, pentru

29 zile, începând cu data de 14 iunie 2012, până la data de 12 iulie 2012 inclusiv.

Curtea de Apel București a fost sesizată

cu rechizitoriu, la data de 06 iulie 2012, iar la data de 09 iulie 2012, în cameră

de consiliu, s-a verificat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive,

în temeiul art. 300

1

C. proc. pen.

Recurenta-inculpată M.E.C., în ultimul

cuvânt, a arătat că după data de 12 iulie 2012, este menținută abuziv în stare de

detenție preventivă, apreciind că și prezentul recurs trebuia soluționat până la

data de 12 iulie 2012, întrucât, în opinia sa, sunt incidente dispozițiile deciziei

nr. 25 din 02 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul

legii.

Referitor la această critică se impune,

în mod imperios, a fi făcute unele precizări:

Prin decizia nr. 25 din 02 iunie 2008,

secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, au decis că:

„Dispozițiile art. 159 alin. (8) fraza

a II-a C. proc. pen. se interpretează în sensul că:

de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate” are

caracter imperativ și nu de recomandare.

prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii

arestării preventive va fi soluționat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării

preventive dispuse anterior încheierii atacate.”

Se observă deci că această decizie vizează

situația prelungirii măsurii arestării preventive, instituție specifică urmăririi

penale.

Or, în cazul de față suntem în situația

prev. de art. 300

1

C. proc. pen., când urmărirea penală s-a terminat,

iar instanța a fost sesizată prin rechizitoriu. Judecătorul învestit cu soluționarea

cauzei în fond este obligat să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei măsurii

arestării. În acest caz, instanța de recurs nu mai este ținută de acel termen de

3 zile care numai în faza de urmărire penală are natura unui termen imperativ.

Obligația imperativă de verificare a legalității

și temeiniciei măsurii arestării preventive, până la expirarea duratei arestării

preventive revine, în condițiile art. 300

1

C. proc. pen., doar instanței

de fond, care, așa cum am mai arătat, la data de 09 iulie 2012, înainte de expirarea

duratei arestării preventive, a soluționat în camera de consiliu această chestiune.

În ce privește nemotivarea hotărârii instanței

de fond, aspect în legătură cu care recurenta-inculpată a formulat critici în cadrul

cazului de casare prev art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte constată

că motivarea soluției pronunțate de instanța de judecată constituie o îndatorire

care înlătură orice aspect discreționar în realizarea justiției, dând părților din

proces posibilitatea să-și formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia

soluției adoptate, iar instanțelor de recurs elementele necesare pentru exercitarea

controlului judecătoresc.

În practica judiciară s-a decis că hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, fiind incident cazul de casare

prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., dacă hotărârea

cuprinde simpla afirmare a unei concluzii, fără indicarea datelor concrete folosite

ca premise sau cuprinde numai o referire la actele cauzei în general (decizia nr.

656 din 04 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Totodată, motivarea hotărârilor de către

instanțele naționale constituie o obligație impusă acestora prin prevederile

art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

În conformitate cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun

instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. România), această

obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată,

fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse

spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească

argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat în cauza Mansur contra Turciei că motivele invocate de judecător pentru

a justifica menținerea detenției unei persoane trebuie să fie reale, fiind inacceptabile

motivări care să poată reprezenta doar o simplă recitare rituală a formulelor stereotipe,

fără referiri concrete la situația inculpatului.

În baza examenului propriu, Înalta

Curte constată că încheierea recurată, prin care s-a verificat legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpaților este motivată, Curtea de Apel București

analizând toate aspectele pe care din punct de vedere legal era îndreptățită să

le verifice în această etapă procesuală.

Astfel, Curtea a analizat punctual existența

temeiurilor prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., stabilind că la

luarea măsurii arestării preventive au fost respectate dispozițiile art. 149

1

C. proc. pen., făcându-se referiri și la situația inculpaților, precum și trimiteri

la probatoriul administrat în faza de urmărire penală, respectiv la probele care

ar indica acel pericol concret pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților.

Referitor la susținerea recurentei-inculpate

că au fost încălcate dispozițiile relative cu privire la publicitatea ședinței de

judecată, în sensul că deși cauza s-a judecat în camera de consiliu la ședința de

judecată au participat și jurnaliști care au fotografiat-o, fiind incidente dispozițiile

art. 197 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că la dosar nu sunt probe

care să susțină această stare de fapt.

Astfel că niciuna dintre criticile aduse

de recurenta-inculpată încheierii recurate nu este fondată.

Nici criticile formulate de recurentul-inculpat

S.I. nu pot fi primite, circumstanțele sale personale, respectiv starea de sănătate,

vârsta acestuia fiind avute în vedere de instanța de fond atunci când a dispus luarea

măsurii arestării preventive.

În ceea ce privește menținerea măsurii

arestării preventive, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că subzistă

temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri față de inculpați și nu au intervenit

elemente care să justifice cercetarea acestora în libertate.

Din starea de fapt cu privire la care există

indicii în cauză, Înalta Curte constată că infracțiunile de care sunt acuzați inculpații

sunt grave, cu un impact social deosebit, implicând activitatea unui magistrat judecător

chemat să vegheze la respectarea legii și a ordinii de drept. Lăsarea în libertate

a inculpaților nu ar face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranță

și să conducă la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor

statului.

Analizând posibilitatea luării unei măsuri

alternative, Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu se identifică

vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpaților, arestarea preventivă

fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen.

Tot astfel, se apreciază că măsura arestării

preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul la libertate

al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor motive

se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și

prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților

fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate

toate garanțiile procesuale de care aceștia se bucură conform legislației în vigoare.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondate, recursurile inculpaților.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații M.E.C. și S.I. împotriva încheierii din 09 iulie 2012 a Curții de

Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (2173/2012).

Obligă recurenta-inculpată M.E.C. la plata

sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul-inculpat S.I. la plata

sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 23 iulie 2012.