ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2459/2012

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin încheierea din 09 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 300 1 C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților M.E.C. și S.I. și menținută măsura arestării preventive a celor doi inculpați. Pentru a dispune astfel Curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul din data de 06 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, inculpații M.E.C., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen.

rap. la art. 13 1 din Legea nr. 78/2000 și S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen., reținându-se, în esență, că în intervalul 28 mai 2012-12 iunie 2012, inculpații M.E.C., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, și S.I. au constrâns, în mod repetat, partea vătămată C.M., amenințând-o cu darea în vileag a unor fapte imaginare compromițătoare pentru persoana în cauză. În această modalitate, cei doi au urmărit să obțină, în mod injust, suma de 5.000 euro de la partea vătămată C.M., sumă ce a fost înmânată inculpatei la data de 13 iunie 2012 și găsită ulterior în poșeta acesteia. Conform art. 300 1 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului în instanță, se verifică, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, înainte de expirarea duratei.

Curtea de apel a constatat că, față de cei doi inculpați, s-a dispus, la data de 14 iunie 2012, arestarea preventivă, având ca temei art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. La luarea măsurilor preventive, au fost respectate dispozițiile art. 149 1 C. proc. pen., fiind respectate toate drepturile procesuale ale inculpaților. Instanța de fond a mai constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a celor doi inculpați nu s-au modificat până în prezent și impun în continuare privarea de libertate.

În ceea ce privește existența unor probe sau indicii temeinice, pe baza cărora să se presupună rezonabil că inculpații au comis faptele, s-a constatat că, prin coroborarea înregistrărilor audio-video, cu declarațiile martorilor și ale denunțătorului, ale inculpaților și procesul-verbal de prindere în flagrant, se poate trage concluzia evidentă că inculpații au comis faptele pentru care au fost trimiși în judecată, pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani. În analiza pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaților, s-a avut în vedere modul concret de săvârșire a faptei, gravitatea, împrejurările, care, pe lângă aspectul penal, prezintă și aspecte morale și sociale, care au o legătură directă cu ordinea publică, definită ca o stare cu mult mai complexă decât comiterea unor fapte penale.

S-a mai apreciat că mediatizarea cazului prezintă mai puțină importanță în analiza pericolului pentru ordinea publică, deoarece judecata este publică și se prezumă că este adusă la cunoștința tuturor. Curtea de apel a mai constatat că, prin punerea în libertate a inculpaților, s-ar crea posibilitatea încălcării ordinii publice, respectiv acea stare de pericol avută în vedere la luarea măsurilor preventive și nemodificată până în prezent. Susținerea că arestarea preventivă a inculpatei M.E.C. este abuzivă, deoarece nu s-a respectat procedura flagrantului, prevăzută la art. 465 și urm. C. proc. pen., nu poate fi primită, din simplul motiv că această procedură nu a fost aplicată, arestarea preventivă fiind dispusă conform procedurii prevăzute la art. 146 și urm. C. proc.

pen. De asemenea, dispoziția de arestare preventivă, luată cu respectarea prevederilor legale, nu încalcă prezumția de nevinovăție, întrucât, procurorul, la urmărirea penală, a administrat probe privind vinovăția, tocmai pentru că inculpata a fost și este prezumată nevinovată, până la pronunțarea hotărârii definitive. Circumstanțele personale ale inculpatei M.E.C., anterioare faptei, se înscriu unei conduite de magistrat și nu pot constitui motiv de punere în libertate sau de alegere a unei alte măsuri preventive, deoarece pentru persoana cu aceste date personale există indicii temeinice că a comis o faptă penală. Susținerea, privind starea de sănătate a inculpatului S.I., poate face obiectul unei alte proceduri, în cadrul căreia se poate efectua și o expertiză medico-legală, iar vârsta și lipsa antecedentelor penale reprezintă circumstanțe care pot fi avute în vedere într-o fază procesuală ulterioară.

În ultimul cuvânt, inculpata M.E.C. a arătat că nu s-a folosit niciodată de funcția de judecător, însă, din convorbirile aflate la dosar, reiese că solicitarea către denunțător de a se „rezolva” situația, avea ca motivație că ambii sunt persoane publice, cu referire directă la această funcție. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii și lăsarea lor în libertate, pentru motivele ce au fost indicate în partea introductivă a prezentei hotărâri, motiv pentru care nu vort mai fi reluate. Examinând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea recursurilor declarate de inculpații M.E.C.

și S.I. împotriva încheierii prin care instanța de fond, sesizată cu rechizitoriu, în temeiul art. 300 1 C. proc. pen., a verificat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive. În cadrul acestei proceduri instanța este obligată să verifice existența sau inexistența temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive și dacă această măsură a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Cu alte cuvinte, verifică existența unor probe sau indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen., care îndreptățesc presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele reținute în sarcina lor, precum și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., temei al arestării preventive. Potrivit art. 300 1 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanță în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. În baza examenului propriu, Înalta Curte, constată că față de inculpați a fost luată măsura arestării preventive, pentru 29 zile, începând cu data de 14 iunie 2012, până la data de 12 iulie 2012 inclusiv. Curtea de Apel București a fost sesizată cu rechizitoriu, la data de 06 iulie 2012, iar la data de 09 iulie 2012, în cameră de consiliu, s-a verificat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, în temeiul art. 300 1 C. proc.

pen. Recurenta-inculpată M.E.C., în ultimul cuvânt, a arătat că după data de 12 iulie 2012, este menținută abuziv în stare de detenție preventivă, apreciind că și prezentul recurs trebuia soluționat până la data de 12 iulie 2012, întrucât, în opinia sa, sunt incidente dispozițiile deciziei nr. 25 din 02 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii. Referitor la această critică se impune, în mod imperios, a fi făcute unele precizări: Prin decizia nr. 25 din 02 iunie 2008, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, au decis că: „Dispozițiile art. 159 alin. (8) fraza a II-a C. proc. pen. se interpretează în sensul că: 1. Sintagma folosită de legiuitor „înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate” are caracter imperativ și nu de recomandare.

2. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluționat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.” Se observă deci că această decizie vizează situația prelungirii măsurii arestării preventive, instituție specifică urmăririi penale. Or, în cazul de față suntem în situația prev. de art. 300 1 C. proc. pen., când urmărirea penală s-a terminat, iar instanța a fost sesizată prin rechizitoriu. Judecătorul învestit cu soluționarea cauzei în fond este obligat să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei măsurii arestării. În acest caz, instanța de recurs nu mai este ținută de acel termen de 3 zile care numai în faza de urmărire penală are natura unui termen imperativ.

Obligația imperativă de verificare a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, până la expirarea duratei arestării preventive revine, în condițiile art. 300 1 C. proc. pen., doar instanței de fond, care, așa cum am mai arătat, la data de 09 iulie 2012, înainte de expirarea duratei arestării preventive, a soluționat în camera de consiliu această chestiune. În ce privește nemotivarea hotărârii instanței de fond, aspect în legătură cu care recurenta-inculpată a formulat critici în cadrul cazului de casare prev art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte constată că motivarea soluției pronunțate de instanța de judecată constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreționar în realizarea justiției, dând părților din proces posibilitatea să-și formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, iar instanțelor de recurs elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.

În practica judiciară s-a decis că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, fiind incident cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., dacă hotărârea cuprinde simpla afirmare a unei concluzii, fără indicarea datelor concrete folosite ca premise sau cuprinde numai o referire la actele cauzei în general (decizia nr. 656 din 04 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Totodată, motivarea hotărârilor de către instanțele naționale constituie o obligație impusă acestora prin prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă dispozițiile art. 6 parag.

1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. România), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Mansur contra Turciei că motivele invocate de judecător pentru a justifica menținerea detenției unei persoane trebuie să fie reale, fiind inacceptabile motivări care să poată reprezenta doar o simplă recitare rituală a formulelor stereotipe, fără referiri concrete la situația inculpatului.

În baza examenului propriu, Înalta Curte constată că încheierea recurată, prin care s-a verificat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților este motivată, Curtea de Apel București analizând toate aspectele pe care din punct de vedere legal era îndreptățită să le verifice în această etapă procesuală. Astfel, Curtea a analizat punctual existența temeiurilor prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., stabilind că la luarea măsurii arestării preventive au fost respectate dispozițiile art. 149 1 C. proc. pen., făcându-se referiri și la situația inculpaților, precum și trimiteri la probatoriul administrat în faza de urmărire penală, respectiv la probele care ar indica acel pericol concret pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților.

Referitor la susținerea recurentei-inculpate că au fost încălcate dispozițiile relative cu privire la publicitatea ședinței de judecată, în sensul că deși cauza s-a judecat în camera de consiliu la ședința de judecată au participat și jurnaliști care au fotografiat-o, fiind incidente dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că la dosar nu sunt probe care să susțină această stare de fapt. Astfel că niciuna dintre criticile aduse de recurenta-inculpată încheierii recurate nu este fondată. Nici criticile formulate de recurentul-inculpat S.I. nu pot fi primite, circumstanțele sale personale, respectiv starea de sănătate, vârsta acestuia fiind avute în vedere de instanța de fond atunci când a dispus luarea măsurii arestării preventive.

În ceea ce privește menținerea măsurii arestării preventive, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri față de inculpați și nu au intervenit elemente care să justifice cercetarea acestora în libertate. Din starea de fapt cu privire la care există indicii în cauză, Înalta Curte constată că infracțiunile de care sunt acuzați inculpații sunt grave, cu un impact social deosebit, implicând activitatea unui magistrat judecător chemat să vegheze la respectarea legii și a ordinii de drept. Lăsarea în libertate a inculpaților nu ar face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranță și să conducă la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului.

Analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpaților, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen. Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc.

pen., privarea de libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceștia se bucură conform legislației în vigoare. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile inculpaților. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.E.C. și S.I. împotriva încheierii din 09 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (2173/2012). Obligă recurenta-inculpată M.E.C. la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurentul-inculpat S.I. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 iulie 2012.