ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4090/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4090/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului de față, din

actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 423 din 10 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă

SC M. SA împotriva sentinței civile nr. 2607 din 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 15070/3/2010, în contradictoriu

cu intimatul Statul Român prin Ministerul  Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța decizia menționată, Curtea

de Apel a reținut următoarele:

Prin sentința comercială nr. 2607 din

15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în

Dosarul nr. 15070/3/2010 a fost admisă excepția prescripției dreptului material

la acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu

cu Statul Român prin Ministerul  Finanțelor Publice ca fiind prescris dreptul material

la acțiune.

Pentru a pronunța această sentință prima

instanță a reținut că prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloare exporturi efectuate

către Republica Populară Chineză, la care susține că în mod nelegal pârâtul a renunțat,

iar, pe de altă parte, pentru că nu a rezolvat, ulterior, pe plan intern, problemele

generate de această renunțare în raporturile cu reclamanta. Astfel, se invocă de

către reclamantă fapta ilicită a pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

În conformitate cu prevederile art. 7 din același act normativ, prescripția începe

să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar termenul prescripției

este de 3 ani, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În

materie de răspundere civilă delictuală, prescripția dreptului

la acțiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă

potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ, respectiv de la data de

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde

de aceasta.

În

cauză, tribunalul a reținut că, prin Legea nr. 496/2001 (publicată

în M. Of. nr. 635/10.10.2001), intrată în vigoare din data de 10 octombrie 2001,

a fost ratificat un Protocol interguvernamental, încheiat cu Republica Populară

Chineză, privind contravaloarea exporturilor efectuate către aceasta. Prin dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 496/2001, s-a prevăzut că în termen de 90 de zile Guvernul

României va adopta o hotărâre prin care se vor reglementa la intern problemele financiare

rezultate din această lege. Rezultă, așadar, că până la data de 02 ianuarie 2002,

trebuiau rezolvate, pe plan intern, problemele generate de încheierea Protocolului

menționat.

Ca atare, din 03 ianuarie 2002, începea

să curgă și termenul de prescripție pentru acțiunea reclamantei în recuperarea sumelor

reprezentând contravaloarea exporturilor, termen care s-a împlinit la data de 03

ianuarie 2005. Sub acest aspect, tribunalul reține că art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

incident în cauză, stabilește și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul

de prescripție: data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel care

răspunde de aceasta, dată care, în speță, este reprezentată de data limită până

la care pârâtul trebuie să își îndeplinească obligația asumată de a reglementa problemele

în discuție pe plan intern.

În condițiile în care acțiunea reclamantului

a fost introdusă la data de 19 martie 2010 (data poștei, avută în vedere ca și dată

de referință, față de dispozițiile art. 104 C. proc. civ.), față de cele anterior

expuse, termenul de prescripție s-a împlinit.

Tribunalul nu a reținut existența unei

recunoașteri a dreptului de către pârât, ca și act întreruptiv al cursului prescripției,

deoarece adresa din 27 noiembrie 2009 (invocată de către reclamantă), emisă de către

pârât ca urmare a invitației la conciliere nu poate avea această semnificație juridică.

Astfel, în primul rând, această adresă este emisă la data de 27 noiembrie 2009,

deci mult după împlinirea termenului de prescripție, iar recunoașterea, pentru a

avea efect de întrerupere a cursului prescripției, trebuie să aibă loc în timpul

termenului de prescripție. Mai mult, în această adresă nu este menționată deloc

o recunoaștere, ci, dimpotrivă, se afirmă că pârâtul nu are nicio obligație.

În ceea ce privește invocarea recunoașterii

de către pârât, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a dreptului pretins

prin procesul verbal încheiat la data de 27 mai 2004, chiar dacă s-ar accepta, față

de concluzia oferită în acest proces-verbal (privind necesitatea completării cadrului

normativ cu un act normativ care să reglementeze la intern problemele financiare

în discuție) că ar fi vorba despre o recunoaștere, care să întrerupă cursul prescripției,

în temeiul dispozițiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, după recunoaștere ar

începe să curgă o nouă prescripție, care s-ar fî împlinit la data de 27 mai 2009.

Și prin raportare la această dată, tribunalul a reținut că cererea reclamantei,

introdusă la data de 19 martie 2010, apare ca fiind prescrisă.

Nici temeinicia susținerilor reclamantei

în sensul că a acționat, anterior, prezentului litigiu, printr-o acțiune în contencios

administrativ și că doar de la data respingerii acestei cereri în mod irevocabil

ar începe să curgă termenul de prescripție, susținând că doar de la această dată

a cunoscut că este obligată să acționeze Statul Român în judecată pentru recuperarea

prejudiciului cauzat prin fapta ilicită nu a fost reținută, întrucât împrejurarea

că un anumit demers judiciar i-a fost respins nu înseamnă că dă naștere unui nou

moment de la care să înceapă prescripția. Prescripția curge de la momentul la care

reclamanta a cunoscut paguba, adică cel expus anterior, cu atât mai mult cu cât

mult anterior demersului său judiciar problema fusese rezolvată pentru alte societăți

(prin H.G. nr. 714/2002), nu însă și pentru reclamantă. În aceste condiții, tribunalul

a conchis că nu se poate reține că mai putea spera în mod rezonabil rezolvarea problemei

sale printr-un act normativ. Oricum, chiar și prin raportare la data adoptării H.G.

nr. 714/2002, chiar dacă s-au socoti aceasta ca și moment de începere a cursului

prescripției, acesta s-ar fi împlinit la data de 15 iulie 2005, astfel că cererea

apare ca prescrisă și prin raportare la acest moment.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

în termenul legal apelanta SC M. SA, criticând soluția sub aspectul greșitei rețineri

a prescripției dreptului material la acțiune.

În susținerea apelului s-au depus la dosar

înscrisuri.

Examinând apelul declarat de către reclamanta

SC M. SA, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de apel invocate,

cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ. și celelalte prevederi legale incidente în

speță, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Apelanta-reclamantă și-a întemeiat acțiunea

pe răspunderea civilă delictuală, iar prescripția dreptului la acțiune pentru repararea

pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă potrivit dispozițiilor

art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data de când păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta.

Nu se poate reține susținerea apelantei

privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 8 din Decretul

nr. 167/1958.

Curtea a apreciat că termenul de prescripție

a început să curgă la data de 15 iulie 2002, care este data publicării în M.

Of. a H.G. nr. 714/2002 privind reglementarea la intern a problemelor financiare

rezultate din Legea nr. 496/2001, deoarece la această dată apelanta a cunoscut faptul

că prin această hotărâre nu s-a reglementat situația și cu privire la sumele solicitate

de ea. Prin urmare acesta este momentul la care a cunoscut, sau trebuia să cunoască

paguba și pe cel care răspunde de aceasta.

Susținerea apelantei în sensul la momentul

pronunțării deciziei nr. 1693 din 21 martie 2001 de către Înalta Curte de Casație

și Justiție a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea nu a fost reținută deoarece

apelanta cunoștea paguba produsă chiar la momentul încheierii protocolului cu Republica

Populară Chineză, fiind vorba de exporturi efectuate de societatea apelantă în acest

stat, precum și faptul că Statul Român prin Guvern a încheiat acest protocol și

prin urmare acesta este cel vinovat de producerea pagubei.

În ceea ce privește al doilea motiv de

apel referitor la repunerea în termenul de prescripție Curtea a reținut că din modul

în care este reglementată repunerea în termenul de prescripție rezultă faptul că

repunerea în termen este o măsură cu caracter excepțional putând fi dispusă numai

pentru cauze temeinic justificate.

În cauză apelanta nu a dovedit existența

unor astfel de împrejurări de natură să o împiedice să exercite dreptul la acțiune

în termenul de prescripție. Efectuarea de către apelantă a unor demersuri administrative

și judiciare în vederea recuperării sumelor datorate de statul român nu pot fi considerate

ca reprezentând astfel de împrejurări. Mai mult și dacă s-ar considera că demersurile

judiciare efectuate de apelantă ar fi împiedicat-o să formuleze acțiunea în termenul

de prescripție, potrivit art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 cererea de

repunere în termen trebuia făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care

au justificat depășirea termenului de prescripție, deci cel mai târziu în termen

de o lună de la pronunțarea deciziei nr. 1693 din 21 martie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în cauză apelanta a formulat această cerere de repunere în

termen 29 septembrie 2011 prin motivele de apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 296 C. proc. civ, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

a fost declarat recurs de către apelanta-reclamantă care a reiterat criticile privitoare

la nelegala soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

După o prezentare a istoricului cauzei,

recurenta a invocat greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, arătând, în esență, că instanța a apreciat

greșit cu privire la momentul de la care se poate considera că începe să curgă termenul

de prescripție, în prezenta speță.

Astfel, data publicării H.G. nr. 712/2002

nu poate reprezenta un reper cu privire la începutul curgerii termenului de prescripție

deoarece actul normativ indicat nu face nicio referire la creanța datorată societății,

nu este unicul act emis în reglementarea situației create prin încheierea protocolului,

nu arată că reglementează integral situația cauzată de încheierea protocolului.

În mod evident, decizia irevocabilă pronunțată

de Înalta Curte la 21 martie 2007 a marcat momentul de la care societatea a cunoscut

paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv împrejurarea că este obligată să

acționeze în judecată Statul Român pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta

sa ilicită.

S-a învederat și că decizia recurată este

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 în sensul

că există motive temeinice care să justifice repunerea în termenul de prescripție,

întrucât societatea a avut o speranță legitimă cu privire la reglementarea cadrului

normativ în urma nenumăratelor demersuri administrative și judiciare efectuate pentru

recuperarea creanței.

Recurenta a solicitat casarea deciziei

apelate, admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei

spre rejudecare primei instanțe.

În probațiune, a depus la dosarul cauzei

înscrisuri.

Recursul a fost legal timbrat.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia apelată din perspectiva

criticilor de nelegalitate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Având în vedere

natura pretențiilor reclamantei-recurente, instanța de apel a stabilit în mod corect

că termenul de prescripție se calculează de la data cunoașterii prejudiciului și

a autorului faptei ilicite, în baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia

prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită,

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât

paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În ceea ce privește momentul de la care

începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, se reține

că prin Legea nr. 496/2001 pentru ratificarea Protocolului dintre Guvernul României

și Guvernul Republicii Populare Chineze privind rezolvarea problemelor restante

la conturile instituite în baza acordurilor interguvernamentale, semnat la București

la 27 februarie 2001 s-a prevăzut că în termen de 90 zile Guvernul României va adopta

o hotărâre prin care se vor reglementa la intern problemele financiare rezultate

din această lege.

Momentul publicării în M. Of. a H.G.

nr. 714/2002 marchează începutul curgerii termenului de prescripție, întrucât de

la acest moment reclamanta ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că datoria

în discuție în prezenta cauză nu a fost reglementată. Mai mult decât atât, în actul

normativ menționat nu se arată că acesta va fi completat prin alte acte normative,

cu privire la situațiile nereglementate, iar reclamanta însăși a formulat, în contencios

administrativ, o acțiune având ca obiect obligarea Statului Român la emiterea unui

act normativ pentru reglementarea creanțelor sale, acțiune care a fost respinsă

pentru existența autorității de lucru judecat.

Întrucât prin decizia civilă nr. 1693

din 21 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins

recursul declarat împotriva sentinței nr. 1972 din 28 noiembrie 2005, reținându-se

autoritatea de lucru judecat, se apreciază că decizia invocată nu poate marca începutul

curgerii termenului de prescripție, acesta putând fi cel mult raportat la data de

10 noiembrie 2004, dată la care a fost soluționat primul demers judiciar al reclamantei

privind reglementarea la intern a problemelor financiare rezultate din operațiunile

de export cu China.

Criticile formulate de recurentă apar ca

nefondate și în ceea ce privește greșita aplicare a art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, justificarea instituției repunerii

în termen se regăsește în ideea ca titularul dreptului la acțiune nu poate fi sancționat

dacă el nu acționează din motive ce nu îi pot fi imputate. Motivele repunerii în

termen nu sunt prevăzute expres de lege, iar instanța de judecată apreciază asupra

temeiniciei lor.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentei

care se referă la modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate

în cauză, reținând că acestea privesc netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii,

iar schimbarea situației de fapt în recurs ca urmare a reevaluării probatoriilor

nu se mai poate produce odată cu abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11

C. proc. civ.

Față de considerentele expuse pe larg mai

sus, apreciind că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a

legii, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă

SC M. SA București împotriva deciziei nr. 423 din 10 noiembrie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

23 octombrie 2012.