ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4090/2012

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 423 din 10 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă SC M. SA împotriva sentinței civile nr. 2607 din 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 15070/3/2010, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța decizia menționată, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin sentința comercială nr. 2607 din 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 15070/3/2010 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloare exporturi efectuate către Republica Populară Chineză, la care susține că în mod nelegal pârâtul a renunțat, iar, pe de altă parte, pentru că nu a rezolvat, ulterior, pe plan intern, problemele generate de această renunțare în raporturile cu reclamanta. Astfel, se invocă de către reclamantă fapta ilicită a pârâtului. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

În conformitate cu prevederile art. 7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar termenul prescripției este de 3 ani, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În materie de răspundere civilă delictuală, prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ, respectiv de la data de când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta. În cauză, tribunalul a reținut că, prin Legea nr. 496/2001 (publicată în M. Of. nr. 635/10.10.2001), intrată în vigoare din data de 10 octombrie 2001, a fost ratificat un Protocol interguvernamental, încheiat cu Republica Populară Chineză, privind contravaloarea exporturilor efectuate către aceasta.

Prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 496/2001, s-a prevăzut că în termen de 90 de zile Guvernul României va adopta o hotărâre prin care se vor reglementa la intern problemele financiare rezultate din această lege. Rezultă, așadar, că până la data de 02 ianuarie 2002, trebuiau rezolvate, pe plan intern, problemele generate de încheierea Protocolului menționat.

Ca atare, din 03 ianuarie 2002, începea să curgă și termenul de prescripție pentru acțiunea reclamantei în recuperarea sumelor reprezentând contravaloarea exporturilor, termen care s-a împlinit la data de 03 ianuarie 2005. Sub acest aspect, tribunalul reține că art. 8 din Decretul nr. 167/1958, incident în cauză, stabilește și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție: data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta, dată care, în speță, este reprezentată de data limită până la care pârâtul trebuie să își îndeplinească obligația asumată de a reglementa problemele în discuție pe plan intern. În condițiile în care acțiunea reclamantului a fost introdusă la data de 19 martie 2010 (data poștei, avută în vedere ca și dată de referință, față de dispozițiile art. 104 C. proc.

civ.), față de cele anterior expuse, termenul de prescripție s-a împlinit. Tribunalul nu a reținut existența unei recunoașteri a dreptului de către pârât, ca și act întreruptiv al cursului prescripției, deoarece adresa din 27 noiembrie 2009 (invocată de către reclamantă), emisă de către pârât ca urmare a invitației la conciliere nu poate avea această semnificație juridică. Astfel, în primul rând, această adresă este emisă la data de 27 noiembrie 2009, deci mult după împlinirea termenului de prescripție, iar recunoașterea, pentru a avea efect de întrerupere a cursului prescripției, trebuie să aibă loc în timpul termenului de prescripție. Mai mult, în această adresă nu este menționată deloc o recunoaștere, ci, dimpotrivă, se afirmă că pârâtul nu are nicio obligație.

În ceea ce privește invocarea recunoașterii de către pârât, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a dreptului pretins prin procesul verbal încheiat la data de 27 mai 2004, chiar dacă s-ar accepta, față de concluzia oferită în acest proces-verbal (privind necesitatea completării cadrului normativ cu un act normativ care să reglementeze la intern problemele financiare în discuție) că ar fi vorba despre o recunoaștere, care să întrerupă cursul prescripției, în temeiul dispozițiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, după recunoaștere ar începe să curgă o nouă prescripție, care s-ar fî împlinit la data de 27 mai 2009. Și prin raportare la această dată, tribunalul a reținut că cererea reclamantei, introdusă la data de 19 martie 2010, apare ca fiind prescrisă.

Nici temeinicia susținerilor reclamantei în sensul că a acționat, anterior, prezentului litigiu, printr-o acțiune în contencios administrativ și că doar de la data respingerii acestei cereri în mod irevocabil ar începe să curgă termenul de prescripție, susținând că doar de la această dată a cunoscut că este obligată să acționeze Statul Român în judecată pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită nu a fost reținută, întrucât împrejurarea că un anumit demers judiciar i-a fost respins nu înseamnă că dă naștere unui nou moment de la care să înceapă prescripția. Prescripția curge de la momentul la care reclamanta a cunoscut paguba, adică cel expus anterior, cu atât mai mult cu cât mult anterior demersului său judiciar problema fusese rezolvată pentru alte societăți (prin H.G.

nr. 714/2002), nu însă și pentru reclamantă. În aceste condiții, tribunalul a conchis că nu se poate reține că mai putea spera în mod rezonabil rezolvarea problemei sale printr-un act normativ. Oricum, chiar și prin raportare la data adoptării H.G. nr. 714/2002, chiar dacă s-au socoti aceasta ca și moment de începere a cursului prescripției, acesta s-ar fi împlinit la data de 15 iulie 2005, astfel că cererea apare ca prescrisă și prin raportare la acest moment. Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul legal apelanta SC M. SA, criticând soluția sub aspectul greșitei rețineri a prescripției dreptului material la acțiune. În susținerea apelului s-au depus la dosar înscrisuri. Examinând apelul declarat de către reclamanta SC M. SA, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de apel invocate, cu dispozițiile art. 295 C. proc.

civ. și celelalte prevederi legale incidente în speță, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Apelanta-reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală, iar prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data de când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta. Nu se poate reține susținerea apelantei privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Curtea a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 15 iulie 2002, care este data publicării în M. Of.

a H.G. nr. 714/2002 privind reglementarea la intern a problemelor financiare rezultate din Legea nr. 496/2001, deoarece la această dată apelanta a cunoscut faptul că prin această hotărâre nu s-a reglementat situația și cu privire la sumele solicitate de ea. Prin urmare acesta este momentul la care a cunoscut, sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta. Susținerea apelantei în sensul la momentul pronunțării deciziei nr. 1693 din 21 martie 2001 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea nu a fost reținută deoarece apelanta cunoștea paguba produsă chiar la momentul încheierii protocolului cu Republica Populară Chineză, fiind vorba de exporturi efectuate de societatea apelantă în acest stat, precum și faptul că Statul Român prin Guvern a încheiat acest protocol și prin urmare acesta este cel vinovat de producerea pagubei.

În ceea ce privește al doilea motiv de apel referitor la repunerea în termenul de prescripție Curtea a reținut că din modul în care este reglementată repunerea în termenul de prescripție rezultă faptul că repunerea în termen este o măsură cu caracter excepțional putând fi dispusă numai pentru cauze temeinic justificate. În cauză apelanta nu a dovedit existența unor astfel de împrejurări de natură să o împiedice să exercite dreptul la acțiune în termenul de prescripție. Efectuarea de către apelantă a unor demersuri administrative și judiciare în vederea recuperării sumelor datorate de statul român nu pot fi considerate ca reprezentând astfel de împrejurări.

Mai mult și dacă s-ar considera că demersurile judiciare efectuate de apelantă ar fi împiedicat-o să formuleze acțiunea în termenul de prescripție, potrivit art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 cererea de repunere în termen trebuia făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depășirea termenului de prescripție, deci cel mai târziu în termen de o lună de la pronunțarea deciziei nr. 1693 din 21 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauză apelanta a formulat această cerere de repunere în termen 29 septembrie 2011 prin motivele de apel. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ, apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a fost declarat recurs de către apelanta-reclamantă care a reiterat criticile privitoare la nelegala soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

După o prezentare a istoricului cauzei, recurenta a invocat greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, arătând, în esență, că instanța a apreciat greșit cu privire la momentul de la care se poate considera că începe să curgă termenul de prescripție, în prezenta speță. Astfel, data publicării H.G. nr. 712/2002 nu poate reprezenta un reper cu privire la începutul curgerii termenului de prescripție deoarece actul normativ indicat nu face nicio referire la creanța datorată societății, nu este unicul act emis în reglementarea situației create prin încheierea protocolului, nu arată că reglementează integral situația cauzată de încheierea protocolului.

În mod evident, decizia irevocabilă pronunțată de Înalta Curte la 21 martie 2007 a marcat momentul de la care societatea a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv împrejurarea că este obligată să acționeze în judecată Statul Român pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa ilicită. S-a învederat și că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 în sensul că există motive temeinice care să justifice repunerea în termenul de prescripție, întrucât societatea a avut o speranță legitimă cu privire la reglementarea cadrului normativ în urma nenumăratelor demersuri administrative și judiciare efectuate pentru recuperarea creanței.

Recurenta a solicitat casarea deciziei apelate, admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În probațiune, a depus la dosarul cauzei înscrisuri. Recursul a fost legal timbrat. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia apelată din perspectiva criticilor de nelegalitate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Având în vedere natura pretențiilor reclamantei-recurente, instanța de apel a stabilit în mod corect că termenul de prescripție se calculează de la data cunoașterii prejudiciului și a autorului faptei ilicite, în baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, se reține că prin Legea nr. 496/2001 pentru ratificarea Protocolului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Populare Chineze privind rezolvarea problemelor restante la conturile instituite în baza acordurilor interguvernamentale, semnat la București la 27 februarie 2001 s-a prevăzut că în termen de 90 zile Guvernul României va adopta o hotărâre prin care se vor reglementa la intern problemele financiare rezultate din această lege. Momentul publicării în M. Of. a H.G. nr. 714/2002 marchează începutul curgerii termenului de prescripție, întrucât de la acest moment reclamanta ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că datoria în discuție în prezenta cauză nu a fost reglementată.

Mai mult decât atât, în actul normativ menționat nu se arată că acesta va fi completat prin alte acte normative, cu privire la situațiile nereglementate, iar reclamanta însăși a formulat, în contencios administrativ, o acțiune având ca obiect obligarea Statului Român la emiterea unui act normativ pentru reglementarea creanțelor sale, acțiune care a fost respinsă pentru existența autorității de lucru judecat. Întrucât prin decizia civilă nr. 1693 din 21 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat împotriva sentinței nr. 1972 din 28 noiembrie 2005, reținându-se autoritatea de lucru judecat, se apreciază că decizia invocată nu poate marca începutul curgerii termenului de prescripție, acesta putând fi cel mult raportat la data de 10 noiembrie 2004, dată la care a fost soluționat primul demers judiciar al reclamantei privind reglementarea la intern a problemelor financiare rezultate din operațiunile de export cu China.

Criticile formulate de recurentă apar ca nefondate și în ceea ce privește greșita aplicare a art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, justificarea instituției repunerii în termen se regăsește în ideea ca titularul dreptului la acțiune nu poate fi sancționat dacă el nu acționează din motive ce nu îi pot fi imputate. Motivele repunerii în termen nu sunt prevăzute expres de lege, iar instanța de judecată apreciază asupra temeiniciei lor. Înalta Curte va înlătura criticile recurentei care se referă la modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză, reținând că acestea privesc netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii, iar schimbarea situației de fapt în recurs ca urmare a reevaluării probatoriilor nu se mai poate produce odată cu abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc.

civ. Față de considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a legii, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC M. SA București împotriva deciziei nr. 423 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 octombrie 2012.