ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2321/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 11 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul C.A.M.

a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus în timpul regimului comunist, respectiv exmatricularea abuzivă în anii 1953 - 1954 și 1957 - 1962 de la Facultatea de Medicină din București, cu consecința imposibilității exercitării pe parcursul a 7 ani a profesiei de medic pentru care se pregătea; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 210.000 lei (echivalentul a 50.000 euro) cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la un an închisoare dispusă de Tribunalul Militar București, prin sentința penală nr. 1372/1954, pentru omisiune de denunțare la crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 din fostul C. pen., condamnare în baza căreia a executat în regim de detenție un an, 2 luni și 25 de zile în perioada 13 mai 1953 - 8 august 1954; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 127.000 lei (echivalentul a 30.000 euro), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative a exmatriculării.

Prin sentința civilă nr. 1614 din 5 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 48965/3/2009, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C.A.M. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind exmatricularea reclamantului în anul 1956 – 1957 de la Facultatea de Medicină C.D.B. dispusă prin Ordinul Ministerului Învățământului nr. 2732/1956 și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8000 euro în echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, că reclamantul a fost condamnat la un an închisoare corecțională pentru omisiune de denunțare la crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 228 coroborat cu art. 209 C. pen., prin sentința nr. 1372/1954 a Tribunalului Militar Teritorial București. La data de 8 iunie 1954 a fost pus în libertate provizorie, iar apoi judecat în stare de libertate și achitat de către Tribunalul Militar București, prin decizia nr. 299 din 23 martie 1955, însă în ianuarie 1957 a fost exmatriculat din nou împreună cu un alt grup de studenți, în contextul revoluției din Ungaria. Prin hotărârea nr. 1719 din 28 martie 1991 pronunțată de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990 i s-au recunoscut drepturile conferite de acest act normativ (scutiri de impozite, de taxe, călătorii C.F.R.

gratuite) dar și o indemnizație lunară. Conform adeverinței nr. 1989 din 15 aprilie 2010 eliberată de Casa de Pensii Sector 1 București drepturile reprezentând pensie, ulterior indexate, au fost achitate beneficiarului, reclamantului, lunar. Prin raportare la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că reclamantul C.A.M. este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic luată împotriva sa. În ceea ce privește primul capăt al cererii, tribunalul l-a apreciat ca fiind întemeiat, constatând caracterul politic al măsurii administrative privind exmatricularea reclamantului în anul 1956/1957 de la Facultatea de Medicină C.D.B.

dispusă prin Ordinul Ministerului Învățământului nr. 2732/1956, în considerarea faptului că măsura exmatriculării a reprezentat o măsură administrativă ce nu a fost fundamentată pe criterii obiective, ea fiind luată în contextul Revoluției din Ungaria și avându-se în vedere condamnarea reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 1372/1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, măsură asupra căreia s-a revenit de altfel ulterior prin reînmatricularea reclamantului, dispusă de asemenea în legătură cu achitarea sa ce a fost decisă prin sentința penală nr. 299/1955. Cât privește criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, prima instanță a făcut în cauză aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009, dar și celor ale O.U.G.

nr. 62/2010, art. I și II. Reținând că pe durata perioadei de un an, 2 luni și 25 zile, cât a durat măsura dispusă față de el, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial decurgând din atingerea dreptului personal nepatrimonial la libertate, ce i-a produs inconveniente de ordin fizic ca urmare a pierderii confortului, fiind afectate și acele atribute ale persoanei ce influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, s-a apreciat de către tribunal că suma de 8.000 euro este în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de acesta, luându-se în calcul și măsurile reparatorii de care reclamantul a beneficiat deja în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 443/ A din 26 aprilie 2011, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului și a admis apelurile declarat de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, schimbând în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privitor la plata daunelor morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, atât cererea de chemare în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deși era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (M.Of.nr.

761/15.11.2010). Față de această împrejurare și de consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau ordonanță, instanța de apel a considerat că judecata prezentei cauze, în această etapă procesuală, nu s-ar putea realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către apelantul reclamant prin cererea sa. Curtea de apel a mai reținut că judecând astfel pricina și făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale nu s-ar putea susține o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. de către apelantul reclamant.

Aceasta întrucât el nu se află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale nu a obținut nici măcar o hotărâre definitivă care să dea naștere în patrimoniul lui unei creanțe susceptibile de executare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.A.M. și pârâtul S.R., prin M.F.P. Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a criticat soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acțiunii, precum și prevederile internaționale în materie.

Astfel, recurentul a susținut că legea aplicabilă acestui proces este cea care i-a dat posibilitatea de a acționa în instanță, potrivit principiului neretroactivității legii. În plus, a arătat că instanța de apel a încălcat legislația europeană și practica C.E.D.O., obligatorii pentru instanțele românești. În acest sens, recurentul a invocat art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul 1 și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție. Totodată, recurentul reclamant a arătat că își menține în totalitate susținerile din apel cu privire la cuantumul despăgubirii. Recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut că, în mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția sentinței de fond referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului dispusă prin Ordinul Ministerului Învățământului nr. 2372/1956, din moment ce reclamantul a beneficiat de dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990 care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării, respectiv a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentului reclamant, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul reclamant. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Recursul pârâtului este de asemenea, nefondat. Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanței să constate caracterul politic al acestora”.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora. Se reține, totodată, și împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional. Așadar, în mod legal instanța de apel a menținut dispozițiile din sentință privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva lui C.A.M., în condițiile în care, așa cum s-a reținut prin decizia recurată, acest aspect nu a fost contestat de niciuna dintre părțile care au declarat apel . În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.A.M. și de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M. București împotriva deciziei nr. 443/ A din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.