ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2321/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2321/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 11 decembrie

2009, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul

C.A.M. a chemat în judecată pe pârâtul

S.R., prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii

administrative la care a fost supus în timpul regimului comunist, respectiv

exmatricularea abuzivă în anii 1953 - 1954 și 1957 - 1962 de la Facultatea de Medicină din București, cu consecința imposibilității exercitării pe parcursul a

7 ani a profesiei de medic pentru care se pregătea; să fie obligat pârâtul la

plata sumei de 210.000 lei (echivalentul a 50.000 euro) cu titlu de

despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic la un an închisoare dispusă de Tribunalul Militar București, prin

sentința penală nr. 1372/1954, pentru omisiune de denunțare la crima de

uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 din fostul C. pen.,

condamnare în baza căreia a executat în regim de detenție un an, 2 luni și 25 de

zile în perioada 13 mai 1953 - 8 august 1954; să fie obligat pârâtul la plata

sumei de 127.000 lei (echivalentul a 30.000 euro), cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative a

exmatriculării.

Prin sentința civilă nr. 1614 din 5 noiembrie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 48965/3/2009,

a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C.A.M. împotriva

pârâtului S.R., prin M.F.P., s-a constatat caracterul politic al măsurii

administrative privind exmatricularea reclamantului în anul 1956 – 1957 de la Facultatea de Medicină C.D.B. dispusă prin Ordinul Ministerului Învățământului nr. 2732/1956

și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8000 euro în

echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale, luându-se act că

nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe

baza probelor administrate, că reclamantul a fost condamnat la un an închisoare

corecțională pentru omisiune de denunțare la crima de uneltire contra ordinii

sociale, faptă prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 228 coroborat cu art.

209 C. pen., prin sentința nr. 1372/1954 a Tribunalului Militar Teritorial

București.

La data de 8 iunie 1954 a fost pus în libertate provizorie, iar apoi judecat în stare de libertate și achitat de către

Tribunalul Militar București, prin decizia nr. 299 din 23 martie 1955, însă în

ianuarie 1957 a fost exmatriculat din nou împreună cu un alt grup de studenți,

în contextul revoluției din Ungaria.

Prin hotărârea nr. 1719 din 28 martie 1991 pronunțată

de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990

i s-au recunoscut drepturile conferite de acest act normativ (scutiri de

impozite, de taxe, călătorii C.F.R. gratuite) dar și o indemnizație lunară.

Conform adeverinței nr. 1989 din 15 aprilie 2010

eliberată de Casa de Pensii Sector 1 București drepturile reprezentând pensie,

ulterior indexate, au fost achitate beneficiarului, reclamantului, lunar.

Prin raportare la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009,

tribunalul a apreciat că reclamantul C.A.M. este îndreptățit la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic luată

împotriva sa.

În ceea ce privește primul capăt al cererii,

tribunalul l-a apreciat ca fiind întemeiat, constatând caracterul politic al

măsurii administrative privind exmatricularea reclamantului în anul 1956/1957

de la Facultatea de Medicină C.D.B. dispusă prin Ordinul Ministerului

Învățământului nr. 2732/1956, în considerarea faptului că măsura exmatriculării

a reprezentat o măsură administrativă ce nu a fost fundamentată pe criterii

obiective, ea fiind luată în contextul Revoluției din Ungaria și avându-se în

vedere condamnarea reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 1372/1954 a

Tribunalului Militar Teritorial București, măsură asupra căreia s-a revenit de

altfel ulterior prin reînmatricularea reclamantului, dispusă de asemenea în

legătură cu achitarea sa ce a fost decisă prin sentința penală nr. 299/1955.

Cât privește criteriile de stabilire a cuantumului

despăgubirilor, prima instanță a făcut în cauză aplicarea prevederilor Legii nr.

221/2009, dar și celor ale O.U.G. nr. 62/2010, art. I și II.

Reținând că pe durata perioadei de un an, 2 luni și 25

zile, cât a durat măsura dispusă față de el, reclamantului i s-a cauzat un

prejudiciu nepatrimonial decurgând din atingerea dreptului personal

nepatrimonial la libertate, ce i-a produs inconveniente de ordin fizic ca

urmare a pierderii confortului, fiind afectate și acele atribute ale persoanei

ce influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane, s-a apreciat de către tribunal că

suma de 8.000 euro este în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de

acesta, luându-se în calcul și măsurile reparatorii de care reclamantul a

beneficiat deja în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 443/ A din 26 aprilie

2011, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului și a admis apelurile

declarat de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, schimbând în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost

respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privitor la plata daunelor morale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

atât cererea de chemare în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost

întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text

de lege care, deși era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost

declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (M.Of.nr. 761/15.11.2010).

Față de această împrejurare și de consecințele legale

și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege

sau ordonanță, instanța de apel a considerat că judecata prezentei cauze, în

această etapă procesuală, nu s-ar putea realiza cu ignorarea menționatelor

decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei

legal a solicitărilor formulate de către apelantul reclamant prin cererea sa.

Curtea de apel a mai reținut că judecând astfel

pricina și făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale

Curții Constituționale nu s-ar putea susține o încălcare a art. 1 Protocolul nr.

1 adițional la C.E.D.O. de către apelantul reclamant.

Aceasta întrucât el nu se află în situația în care

legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire

deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale nu a obținut nici

măcar o hotărâre definitivă care să dea naștere în patrimoniul lui unei creanțe

susceptibile de executare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal,

reclamantul C.A.M. și

pârâtul S.R., prin M.F.P.

Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamantul a criticat soluția de respingere a cererii de obligare a

pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere

dispozițiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acțiunii,

precum și prevederile internaționale în materie.

Astfel, recurentul a susținut că legea aplicabilă acestui proces este

cea care i-a dat posibilitatea de a acționa în instanță, potrivit principiului

neretroactivității legii.

În plus, a arătat că instanța de apel a încălcat legislația europeană

și practica C.E.D.O., obligatorii pentru instanțele românești.

În acest sens, recurentul a invocat art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., art. 1

din Protocolul 1 și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

Totodată, recurentul reclamant a arătat că își menține în totalitate susținerile

din apel cu privire la cuantumul despăgubirii.

Recursul declarat de

pârâtul S.R.,

prin M.F.P. a fost întemeiat pe

dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut că, în mod

greșit instanța de apel a menținut dispoziția sentinței de fond referitoare la

constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului dispusă prin

Ordinul Ministerului Învățământului nr. 2372/1956, din moment ce reclamantul a

beneficiat de dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990 care are ca

finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării, respectiv a

dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al

acestora.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de

decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentului reclamant, curtea de

apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de

la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010)

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici

un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii

ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în

legătură cu acestea, susținerile recurentului reclamant sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că,

în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să

stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010,

această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1

din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma

analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte

din C.E.D.O., așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta

cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină

recurentul reclamant.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Recursul pârâtului este de asemenea, nefondat.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

„persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât

cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanței să constate caracterul politic

al acestora”.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse la art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul

unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanței de judecată

constatarea caracterului politic al acestora.

Se reține, totodată, și împrejurarea că art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepției de

neconstituționalitate și nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a

organului jurisdicțional constituțional.

Așadar, în mod legal instanța de apel a menținut

dispozițiile din sentință privind constatarea caracterului politic al măsurii

administrative luate împotriva lui

C.A.M.,

în condițiile în care, așa cum s-a reținut prin decizia recurată, acest aspect

nu a fost contestat de niciuna dintre părțile care au declarat apel

.

În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamantul C.A.M. și de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M. București

împotriva deciziei nr. 443/ A din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.