ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4642/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta SC C.G.

SA a solicitat anularea actului administrativ emis de pârât și comunicat prin adresa

din 26 iunie 2009, privind respingerea cererii de plată a sumei de 7.705.968,27

RON cu titlu de dobânzi pentru decontarea cu întârziere a sumei de 33.359.167,32

RON conform ordinului comun nr. 3793 din 24 mai 2004 al Consiliului Județean Vâlcea,

nr. 854 din 01 iunie 2004 al Ministrului Finanțelor Publice și nr. 5 din 01

iunie 2004 al A.V.A.S.

S-a solicitat repararea

pagubei cauzate reclamantei în sensul plății sumei menționate cu titlu de dobânzi

pentru executarea cu întârziere a celor două ordine.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a formulat întâmpinare, invocând în principal excepția inadmisibilității

acțiunii raportat la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar în subsidiar

a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând respingerea acesteia

ca fiind tardiv formulată, conform art. 19 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ.

Prin sentința civilă

nr. 2982 din 21 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, a admis excepția tardivității și

a respins acțiunea societății reclamante ca fiind tardiv formulată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că la data de 11 aprilie 2007, reclamanta a notificat

Ministerul Finanțelor Publice, prin notificarea din aceeași dată, punându-i în vedere

faptul că este în întârziere începând cu 27 decembrie 2006, pentru îndeplinirea

obligației de virare către societatea reclamantă a sumei de 33.359.167,32 RON la

care se adaugă dobânzi de întârziere conform legii.

La data de 15 august

2007, Ministerul Finanțelor Publice a efectuat plata sumei către reclamantă conform

ordinului de plată din 15 august 2007, iar cu adresa din 17 octombrie 2007 reclamanta

a solicitat plata de dobânzi pentru decontarea cu întârziere și, neprimind răspuns,

s-a adresat Curții de Apel București care, prin sentința nr. 2708 din 15

octombrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 434/3/2008, a obligat pârâtul să soluționeze

cererea reclamantei.

Prin urmare, prima instanță

a arătat că nu se poate reține excepția inadmisibilității acțiunii formulate.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune, respectiv excepția formulării tardive a acțiunii,

Curtea de apel a apreciat-o însă ca fiind întemeiată, raportat la prevederile art.

19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care „când persoana vătămată a cerut

anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul

de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut

sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ

competente în termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2).

În speță, prima instanță

a apreciat că termenul de 1 an curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau

trebuia să cunoască întinderea pagubei, adică de la data de 15 august 2007, când

reclamanta a încasat suma de 33.359.167,32 RON.

Cum acțiunea în cauza

de față a fost formulată la 18 decembrie 2009, deci cu depășirea termenului legal

de 1 an stabilit de dispozițiile legale menționate, aceasta a fost respinsă în modalitatea

arătată.

înfățișate de recurenta-reclamantă

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamanta SC C.G. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În contextul unei scurte

prezentări cronologice a situației de fapt, vizând suma pe care reclamanta-recurentă

o avea de încasat de la Ministerul Finanțelor Publice (33.359.167,32 RON) ca urmare

a privatizării SC U.S.G. SA și a termenelor în care o astfel de plată se impunea

a fi efectuată, recurenta a arătat că s-a adresat cu o primă acțiune instanței,

cererea sa fiind irevocabil soluționată prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 2833 din 26 mai 2009.

Cu ocazia respectivei

judecăți asupra cererii de acordare a penalităților de întârziere, instanțele au

reținut că o atare solicitare nu poate fi soluționată direct, în sensul obligării

efective la plată a autorității pârâte, ci se impune ca aceasta din urmă să soluționeze

mai întâi pe cale administrativă cererea reclamantei privind plata sumei reprezentând

daune interese.

Recurenta a criticat modul

în care prima instanță a soluționat acțiunea de față, reținând în mod greșit excepția

prescripției și a tardivității, prin aplicarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, fără

a ține cont de situația de fapt concretă, succint descrisă și prin motivele de recurs,

respectiv de parcursul procesual anterior ca și de legătura dintre cele două cauze

indicate. S-a arătat astfel că atât prescripția, cât și decăderea sunt sancțiuni

ce intervin ca urmare a rămânerii în pasivitate și a nevalorificării unui drept

în termenul prevăzut de lege, ceea ce nu se poate însă susține în ceea ce o privește

pe recurenta-reclamantă. Aceasta a acționat în instanță autoritatea pârâtă, în termenul

legal astfel că față de soluția pronunțată în Dosarul nr. 434/2/2008, până la data

soluționării cererii administrative, a intervenit o veritabilă perioadă de suspendare

a termenului de decădere de 1 an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În fine, s-a mai arătat

că sub aspect strict procedural acțiunea de față are ca obiect anularea actului

administrativ prin care s-a refuzat reclamantei recunoașterea dreptului la despăgubiri,

precum și repararea pagubei produsă prin întârzierea în decontare, o astfel de calificare

fiind acordată în primul ciclu procesual.

instanței de control judiciar

Recursul este fondat.

Înalta Curte examinând

sentința atacată prin prisma criticilor formulate și raportat la prevederile legale

incidente dar și la actele și lucrările dosarului apreciază, în temeiul art. 312

alin. (1) și (2) teza I, cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că se impune

admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe pentru cercetarea fondului, în considerarea celor în continuare

arătate.

Înalta Curte reține că

prima instanță, în mod eronat și cu greșita aplicare a prevederilor art. 19 din

Legea nr. 554/2004, republicată, a stabilit că acțiunea de față a recurentei-reclamante,

având ca obiect anularea actului administrativ din 26 iunie 2009, emis de autoritatea

pârâtă Ministerul Finanțelor Publice, privind pretenția de acordare a sumei de 7.705.968,27

RON solicitată cu titlu de dobânzi pentru decontarea cu întârziere (prin adresa

din 18 octombrie 2007) a fost tardiv formulată la data de 18 decembrie 2009, cu

depășirea termenului legal de 1 an stabilit de art. 18 din Legea nr. 554/2004, raportat

la data de 15 august 2007, ca moment la care ar fi trebuit să fie cunoscută întinderea

pagubei.

Criticile recurentei-reclamante

sunt fondate, în primul rând, dată fiind examinarea de către instanța de fond a

excepției de tardivitate invocată de autoritatea intimată cu ignorarea completă

a apărărilor și susținerilor reclamantei-recurente vizând incidența și legătura

dintre litigiul de față și cel anterior soluționat irevocabil, prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 2833 din 26 mai 2009, purtat între aceleași părți

și având un obiect similar.

Înalta Curte reamintește

că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2833 din 26 mai 2009 a

fost menținută hotărârea primei instanțe în litigiul inițial demarat de aceeași

societate reclamantă, tocmai pentru recuperarea sumei de 7.705.968,27 RON cu titlu

de dobânzi pentru decontarea cu întârziere de către autoritățile pârâte a sumei

de 33.359.167,32 RON.

În acel prim cadru procesual

s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că cererea recurentei-reclamante de

acordare a penalităților de întârziere ce reprezintă solicitarea de valorificare

a unui drept legitim derivat din acte și/sau operațiuni administrative anterioare

la care nu s-a primit nici un răspuns, dar nici un refuz explicit de rezolvare,

în sensul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi soluționată direct

în sensul obligării efective la plată, fiind necesar în prealabil soluționarea administrativă

a unei astfel de cereri.

De altfel, în acest sens

a fost pronunțată sentința civilă nr. 2708/2008, rămasă definitivă prin decizia

nr. 2833/2009.

Cu alte cuvinte, s-a stabilit

că soluționarea prealabilă a cererii reclamantei pe cale administrativă, era imperios

necesară, fără însă ca prin aceasta dreptul aceleiași societăți la contestarea unei

atare rezolvări administrative, respectiv a răspunsului primit, să fie afectat sau

anihilat.

Contrar celor reținute

de prima instanță și în acord cu susținerile recurentei, Înalta Curte apreciază

că termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr.

554/2004 nu a curs pentru societatea reclamantă, cu referire la formularea prezentei

cauze, de la data de 15 august 2007, când i-a fost virată suma ce i se datora, ci

de la data de 26 iunie 2009.

La această dată i-a fost

comunicat reclamantei răspunsul la adresa din 28 octombrie 2007 la emiterea căruia

autoritatea intimată a fost obligată prin hotărârea judecătorească anterioară, irevocabilă.

Raportat la această dată,

ca referință legală și temporală, se apreciază așadar că introducerea celei de a

doua acțiuni la data de 18 decembrie 2009 apare ca fiind realizată cu respectarea

termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004,

republicată.

În fine, Înalta Curte

apreciază că în cauză nu se impunea admiterea excepției de tardivitate privitoare

la prezenta cerere a recurentei și în considerarea prevederilor art. 16 alin.

(1) lit. b) și respectiv art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă

(în vigoare la data formulării și soluționării cererii) în sensul că introducerea

primei cereri de chemare în judecată ce a fost soluționată irevocabil prin admiterea

acțiunii societății reclamante în sensul mai sus arătat, a reprezentat o veritabilă

cauză de întrerupere a prescripției extinctive.

Conform art. 17 din același

act normativ efectul întreruperii prescripției constă în ștergerea prescripției

începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o, începând să curgă

o nouă prescripție.

Stabilind așadar că formularea

acțiunii de față s-a realizat în termenul legal și reținând că prin sentința recurată

nu au fost examinate decât excepțiile de inadmisibilitate și respectiv de tardivitate

ce au fost invocate, Înalta Curte casând hotărârea pe temeiul deja arătat, va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea fondului cererii de

chemare în judecată cu precizarea că excepția de inadmisibilitate a fost corect

soluționată în primul ciclu procesual.

Cu ocazia rejudecării

cauzei instanța de fond urmează să analizeze și celelalte susțineri ale recurentei-reclamante

cuprinse în cererea de recurs, vizând corecta calificare și stabilire a obiectului

cauzei de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC C.G. SA Rm. Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 2982 din 21 iunie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.