ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5663/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 619/C din 06 iulie 2009, Tribunalul Neamț, secția civilă, a admis, în parte, contestația formulată de contestatoarea M.E. împotriva dispoziției din 2007 emisă de Primarul municipiului Piatra Neamț, pe care a anulat-o și, în consecință: A admis, în parte, notificarea din 13 noiembrie 2001 și a constatat că notificatoarea M.E., în calitate de moștenitoare a defunctului C.G., este îndreptățită a beneficia, în conformitate cu dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, de măsuri reparatorii în echivalent pentru o suprafață de 300 m.p. teren situată în Piatra Neamț, str. U., expropriată prin Decretul nr. 31/1983 și care nu poate fi restituită în natură, pentru care, la data exproprierii, s-au încasat despăgubiri în cuantum de 675 ROL.

S-a constatat că notificatoarea M.E., în calitate de moștenitoare a defunctei bunici, C.A.E., este îndreptățită a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, conform dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 și pentru cota de 1/2 dintr-un imobil situat în Piatra Neamț, str. B., compus din suprafața de 282 m.p. teren; o construcție cu destinație de locuință (construită din paiantă, fundație din piatră, acoperită cu tablă) în suprafață construită de 121,75 m.p.; o anexă în suprafață construită de 70,50 m.p. și 33 m.l. împrejmuiri (gard), expropriate prin Decretul nr. 31/1983, care nu mai pot fi restituite în natură și pentru care s-au încasat despăgubiri în cuantum total de 31.973 ROL (634 ROL pentru teren și 31.339 ROL pentru construcții).

A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Piatra Neamț să emită o nouă dispoziție dată în soluționarea notificării din 13 noiembrie 2001, de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele sus-menționate. S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea Primarului municipiului Piatra Neamț la plata cheltuielilor de judecată către contestatoare. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele: Prin notificarea din 2001, contestatoarea M.E. (născută C.) a solicitat restituirea, în natură, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, a unei suprafețe de 1.000 m.p. teren și a construcțiilor situate pe acesta, compuse dintr-o casă din cărămidă, acoperită cu tablă și 2 magazii anexe, imobile fostă proprietate a tatălui său, C.G., și a bunicii, C.A.E., expropriate de către stat.

Prin dispoziția din 2007, Primarul municipiului Piatra Neamț a respins notificarea cu motivarea că petenta M.E. face dovada dreptului de proprietate și a preluării abuzive pentru suprafața de 300 m.p. teren situat în Piatra Neamț, str. U., expropriată prin Decretul nr. 31/1983, însă notificarea privește un imobil din str. B. și nu s-a făcut dovada identității între cele două imobile. Din probele administrate în cauză a reieșit că imobilul situat în Piatra Neamț, str. U., și cel din str. B. erau învecinate și au aparținut familiei contestatoarei (acte de vânzare-cumpărare, schițe de plan, extrase de rol fiscal și expertiza topografică efectuată).

Or, toate cele de mai sus demonstrează că atât tatăl contestatoarei, cât și bunica acesteia au deținut, în proprietate, imobile situate în str. U. și str. B., astfel că specificarea de către contestatoare în cuprinsul notificării, a locului de amplasare a celor două imobile ca fiind pe str. B. se datorează faptului că, în timp, atât denumirea străzilor, cât și renumerotarea imobilelor au suferit modificări, iar ca urmare a faptului că imobilele erau învecinate, contestatoarea a omis sa mai precizeze și denumirea străzii pe care se afla situat imobilul tatălui său (respectiv str. U.). În ceea ce privește dovada calității contestatoarei de persoană îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, notificarea este întemeiată, doar, în parte.

Astfel, așa cum s-a reținut mai sus, autorul contestatoarei, C.G., a fost expropriat, prin Decretul nr. 31/1983, cu suprafața de 300 m.p. teren situat în str. U., pentru care, la data exproprierii, potrivit adresei din 17 ianuarie 2002 emisă de SC A.C. SA Piatra Neamț, a încasat despăgubiri in valoare de 675 ROL. Cum notificatoarea este fiica fostului proprietar C.G. (decedat la 22 martie 1991) și, potrivit testamentului autentificat în 07 august 1987 de Notarialul de Stat Județean Bacău și deciziei civile nr. 474 din 20 aprilie 1993 a Tribunalului Bacău, aceasta are calitatea de moștenitoare legală și testamentară a autorului său, rezultă că este îndreptățită a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat.

Cum s-a dovedit că terenul nu poate fi restituit în natură întrucât, așa cum a evidențiat expertul desemnat în cauză, este ocupat de lucrări de utilitate publică, respectiv: blocuri de locuințe (X și Y), străzi (str. P.), spațiu verde aferent blocului de locuit (X), contestatoarea urmează a beneficia de măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, din care urmează a se deduce contravaloarea despăgubirilor încasate anterior. Cu privire la imobilul ce a aparținut bunicii contestatoarei, C.A.E., aceasta a avut în proprietate o casa de locuit compusă din patru camere și anexe, situate pe str. H.P. (devenită str. B.) și un teren aferent, în suprafața de aproximativ 300 m.p.

(aspect ce rezultă din extrasele de rol fiscal, întrucât în contractul de vânzare-cumpărare din 1936 nu este prevăzută întinderea terenului, ci doar elemente de identificare a acestuia), din care, în anul 1958, i-a vândut fiicei sale, C.E., o cotă indiviză de 1/2, împrejurare ce rezultă atât din schița anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1958, cât și din fișa întocmită în anul 1983, cu ocazia exproprierii imobilului (prin decretul nr. 31/1983) și din extrasele de rol fiscal. Având în vedere că imobilul expropriat era deținut în coproprietate (în cote de câte 1/2) atât de bunica contestatoarei, C.A.E., cât și de C.E., iar, după decesul lui C.A.E., vocație succesorală aveau (pentru cota de 1/2 din imobil) copiii acesteia, respectiv C.G.

(tatăl contestatoarei), C.(N.)E. și C.V., cum C.G. era decedat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar celelalte două fiice, care erau în viață nu au formulat notificare rezultă că notificatoarea M.E. culege întreaga cotă de 1/2 ce a aparținut defunctei C.A.E., așa cum prevăd dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. În ce privește restul cotei de 1/2 din imobilul situat în str. B., întrucât aceasta era, la data exproprierii, proprietatea numitei C.E., la data apariției Legii nr. 10/2001, aceasta fiind în viață, decedând, ulterior, la 12 decembrie 2007, era singura îndreptățită a solicita restituirea, neavând nicio relevanță faptul că numele său nu figura în decretul de expropriere, deși era coproprietară, în raport de faptul că exproprierea opera „in rem” și nu „in personae”.

În aceste condiții, având în vedere că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că, în cazul imobilelor deținute în coproprietate, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește pe cote părți ideale, cum C.E. nu a uzat de dreptul său, în conformitate cu prevederile legii speciale, cota de 1/2 coproprietatea sa nu poate fi culeasă de contestatoare, chiar dacă, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2008, aceasta a devenit și moștenitoarea defunctei C.(N.)E., deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are. Dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate de contestatoare, sunt aplicabile doar în situația indiviziunii și nu a coproprietății.

De altfel, notificarea contestatoarei vizează doar bunurile fostă proprietate a lui C.A.E. și nici nu putea viza bunurile ce au aparținut lui C.E., cât timp aceasta, până în anul 2007, a fost în viață. În consecință, Tribunalul a constatat că notificarea din 2001 este întemeiată pentru cota de 1/2 din imobilul situat în str. B. nr. 96, compus din 282 mp teren și construcțiile amplasate pe acesta (și descrise în fișa imobilului întocmit în anul 1983), fostă proprietate a defunctei C.A.E. și expropriate prin Decretul nr. 31/1983 de la C.V. Cum, expertiza a concluzionat că imobilele construcții au fost demolate, iar terenul este ocupat de lucrări de utilitate publică (blocul Z), contestatoarea urmează a beneficia tot de măsuri reparatorii în echivalent, din care se va deduce contravaloarea despăgubirilor încasate la data exproprierii.

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent pot consta atât în compensarea cu alte bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, niciuna dintre acestea nefiind posibil a fi stabilite de instanță, Tribunalul a obligat Primarul municipiului Piatra Neamț să emită o nouă dispoziție și să procedeze, în conformitate cu dispozițiile legale, în funcție de natura măsurilor acordate sau propuse. Cererea contestatoarei de a obligare a Primarului municipiului Piatra Neamț la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată, deoarece acesta nu este în culpă procesuală, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., pentru respingerea notificării, cât timp aceasta era lacunară și nu cuprindea denumirile străzilor pe care se aflau imobilele la datele exproprierii, iar actele depuse, în dovedire, se refereau la alte imobile decât cele cerute, iar până la emiterea dispoziției nu a făcut dovezi care să clarifice aceste aspecte, acestea fiind făcute abia în instanță. Curtea de Apel Brașov, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 143 din 09 decembrie 2009, a admis apelul contestatoarei M.E. împotriva sentinței civile sus-menționate și a schimbat, în parte, sentința, cu privire la soluționarea capătului de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

A fost obligat pârâtul să plătească contestatoarei suma de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a înlăturat din sentința apelată mențiunea contrară și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentințe. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecata în apel. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că motivul de apel invocat de reclamantă care face referire la modul de soluționare a cauzei pe fond este nefondat.

Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede două condiții cumulative pentru restituirea în natură a terenurilor pe care s-au aflat construcțiile preluate în mod abuziv, și anume: ca terenul să fi fost, la momentul apariției legii, liber și să nu fie afectat servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane sau rurale. Aceasta înseamnă că existența doar a uneia dintre aceste condiții face să nu existe, pentru foștii proprietari ai imobilelor, dreptul la restituirea în natură. Sintagma „amenajări de utilitate publică” este definită de pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 și de pct. 10.1 din H.G. nr. 498/2003. Ea cuprinde și amenajările de spații verzi, inclusiv cele din jurul blocurilor de locuit.

în acest sens sunt și prevederile art. 34 din H.G. nr. 525/1996. Prin urmare, cele 2 suprafețe de teren la care face referire apelanta nu puteau fi restituite în natură, fiind, potrivit legii, doar aparent libere [a se vedea în acest sens și art. 57 alin. (2) lit. c) din ordinul nr. 1430/2005]. Mai mult decât atât, din expertiza tehnică efectuată în cauză rezultă că, prin restituirea celor două suprafețe de teren, s-ar îngrădi funcțiunea blocurilor X și Z. Este adevărat că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede și posibilitatea restituirii în natură prin compensare cu bunuri de aceeași natură și valoare, însă probatoriul administrat în cauză nu confirmă existența, în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, a unor terenuri disponibile care ar fi putut fi acordate reclamantei în compensare.

Locurile de parcare din jurul blocurilor nu constituie terenuri disponibile deoarece și ele fac parte din noțiunea de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane sau rurale. Hotărârea primei instanțe este nelegală în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere accesoriu, cu privire la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă. Culpa procesuală a pârâtului rezultă din faptul că, pe de o parte, identificarea corectă a terenurilor solicitate de către reclamantă se putea face chiar din faza administrativă cu minimă diligentă din partea pârâtului, iar, pe de altă parte, pe tot parcursul judecării cauzei acesta a solicitat respingerea în tot a acțiunii.

Este adevărat că notificarea este lacunară, însă nu se poate reține că ar fi fost imposibilă identificarea terenurilor, în condițiile în care ea cuprinde mențiunea că „terenurile formau un singur trup”, iar din contractul de vânzare-cumpărare din 04 iunie 1942, anexat la aceasta, rezultă că unul dintre vecinii imobilului cumpărat era C.A.E. Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea M.E., arătând următoarele: Suprafața de 156 m.p. este spațiu verde, conform deciziei Curții de Apel Bacău, ceea ce înseamnă ca această suprafață ar putea fî considerată „amenajare de utilitate publică”. Reclamanta a acceptat, însă, teren la schimb de aceeași calitate tocmai pentru a nu îngrădi funcționarea blocurilor Y și Z. Primăria Neamț a transformat spatiile verzi in parcări asfaltate și le-a concesionat la diferite firme (de exemplu, spațiul verde din fața blocului din str. D., conform foto existentă la dosar).

Este vorba despre dorința Primarului din Piatra Neamț de a avea la dispoziție cât mai mult teren luat abuziv de la cetățeni, teren pe care să-l valorifice către clientela acestuia. Nu rezultă de ce statul trebuie sa plătească și pentru terenurile libere. De altfel, principiul ce guvernează Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice este cel al restituirii în natură a imobilelor, chiar și atunci când terenurile sunt afectate de investiții de interes public și construcția acestora nu a început (art. 6 din Legea nr. 10/2001). Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și obligarea pârâtului să restituie în natură suprafața de 156 m.p. teren neocupat de construcții sau să acorde în compensare teren de aceeași calitate.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare în dosar, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Față de criticile formulate, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, pe care o consideră fondată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Reclamanta nu a încadrat susținerile formulate în vreunul dintre motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și dezvoltarea lor nu face posibilă o asemenea încadrare, în condițiile art. 306 alin. (3) din același cod.

Astfel, pe de o parte, reclamanta solicită restituirea în natură a suprafeței de teren de 156 m.p., ocupată de spațiu verde, fără să combată, pentru motive de nelegalitate, decizia recurată, prin care s-a considerat că acest teren reprezintă „o amenajare de utilitate publică”. De asemenea, a arătat că este de acord cu acordarea de teren în compensare pentru această suprafață, fără sa menționeze, însă, argumentele pentru care aceeași decizie, prin care s-a stabilit că nu există terenuri disponibile în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, este nelegală, recurenta neindicând măcar un singur asemenea bun, ce ar putea comporta o astfel de măsură reparatorie.

Transformarea unor spații verzi în locuri de parcare, de către Primarul municipiului Piatra Neamț, sunt simple afirmații și nu pot constitui motive de nelegalitate a deciziei atacate, iar invocarea art. 6 din Legea nr. 10/2001, pe lângă faptul că nu are conținutul redat de recurentă, nu are legătură cu cauza, în sensul că nu explică pentru ce argumente hotărârea Curții de apel ar fi greșită, textul de lege menționând, într-o formă generică, conținutul noțiunii de „imobile”, potrivit acestei legi, precum și condițiile și formele de reparație pentru bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcții (utilaje, instalații). Or dispoziția legală nu este aplicabilă în speță deoarece reclamanta nu a solicitat, prin notificare, asemenea bunuri.

De asemenea, nici critica referitoare la restituirea în natură a terenurilor afectate de investiții de utilitate publică, dar a căror construcție nu a început [art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, iar nu art. 6] nu este relevantă deoarece nu s-a reținut o asemenea situație de fapt în speță, Curtea motivând că întregul teren este afectat de „amenajări de utilitate publică”, deja executate, sens în care nu poate fi restituit în natură. Având în vedere aceste considerente, cum susținerile recurentei nu se pot încadra în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de contestatoarea M.E. împotriva deciziei civile nr. 143 din 09 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2010.