ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2456/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2456/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

acțiunii

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamanta CN A.P.M. SA

Constanța a formulat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., contestație

împotriva deciziei de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009 privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a deciziei

nr. 286 din 15 octombrie 2010 privind soluționarea contestației formulată

împotriva deciziei nr. 306 din 17 decembrie 2009, solicitând să se dispună:

- în temeiul art. 18

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anularea parțială a deciziei nr. 286 din 15

octombrie 2010, numai cu privire la majorările de întârziere aferente taxei pe

valoarea adăugată în cuantum de 767.873 RON;

- în temeiul art. 18

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se constate faptul că nu datorează suma de

767.873 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată

și că A.N.A.F. a procedat în mod nelegal și neîntemeiat la calcularea acestor sume.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că urmare a inspecției fiscale ce a avut ca obiect perioada

01 ianuarie 2006 - 30 aprilie 2009, efectuate la sediul societății de către inspectorii

fiscali din partea A.N.A.F., în data de 15 decembrie 2009 a fost încheiat un Raport

de inspecție fiscală înregistrat sub nr. 29318 din 16 decembrie 2009.

În baza raportului de

inspecție fiscală, A.N.A.F. a emis decizia de impunere privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, transmisă reclamantei prin

adresa din 29 decembrie 2009, prin care au fost stabilite obligații suplimentare

pentru CN A.P.M. SA, împotriva deciziei astfel emise reclamanta formulând contestație

în baza dispozițiilor art. 205 și urm. C. proc. fisc.

Prin decizia nr. 286

din 15 octombrie 2010, A.N.A.F., prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

a soluționat contestația formulată dispunând desființarea parțială a deciziei de

impunere nr. 306/2009 pentru suma de 20.792 RON, reprezentând 15.939 RON TVA și

4.853 RON majorări de întârziere aferente TVA și respingerea ca neîntemeiată a contestației

formulată de CN A.P.M. SA pentru suma totală de 767.873 RON, reprezentând majorări

de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

Reclamanta a criticat

decizia nr. 286 din 15 octombrie 2010 în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată

a contestației pentru suma de 767.873 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente

taxei pe valoare adăugată, susținând că în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 13 februarie 2002, CN A.P.M. SA a achiziționat de la SN C. 41 km căi ferate

în valoare de 8.681.071 RON, din care TVA în sumă de 1.386.053 RON, contract atacat

în instanță de operatorii portuari.

S-a mai precizat că prin

sentința civilă nr. 2131 din 12 martie 2004 pronunțată de instanța de fond s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pe considerentul că, potrivit

Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

căile ferate fac parte din domeniul public al statului, dispunându-se repunerea

părților în situația anterioară, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă prin

decizia nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reclamanta a contestat

majorările de întârziere calculate în sumă de 767.873 RON pentru perioada 26

iunie 2006 - 31 decembrie 2007, având în vedere faptul că la data la care s-a încheiat

controlul de fond pentru anii 2001 - 2005 se știa de existența deciziei nr. 1693

din 17 mai 2006, invocată și în Raportul de inspecție fiscală nr. 12985 din 07

aprilie 2008, la acea dată fiind recunoscute toate veniturile și cheltuielile realizate

începând cu data achiziției liniilor CF precum și dreptul de deducere a TVA la achiziția

liniilor CF, organele de inspecție fiscală prevalându-se de opinia legală a Direcției

Generale Juridice din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 613316,

613333 din 15 noiembrie 2007, în care la pagina 6 s-a precizat că pot fi șterse

numai efectele juridice, nu și faptele materiale care prin însăși existența lor

pot da naștere unor efecte juridice deosebite.

În consecință, a apreciat

reclamanta, dreptul de proprietate se presupune în starea inițială, drepturile și

obligațiile companiei ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare rămânând neschimbate,

inclusiv dreptul de deducere a TVA, decizia nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție hotărând repunerea părților în starea anterioară,

fără a preciza momentul la care trebuie să aibă loc această repunere.

Opinia legală în speță

mai reține că punerea în executare a deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006 presupune

stornarea operațiunii de achiziție „în baza unei facturi de stornare emisă de furnizor",

conform art. 159 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 fără să se precizeze momentul

la care furnizorul trebuia să emită acea factură de stornare.

CN C. SA nu a emis o factură

de stornare și nici nu o putea emite până nu se reglementa regimul juridic al liniilor

de cale ferată, acest lucru întâmplându-se abia prin publicarea H.G. nr. 881

din 01 august 2007 în M. Of. nr. 553 din 14 august 2007 și încadrarea lor la bunuri

proprietate publică a statului dată în concesiune CN C. SA.

A opinat reclamanta că

pentru a se face o stornare este necesar să se cunoască valoarea corectă, care valoare

a fost stabilită abia în decembrie 2007, când a fost încheiată tranzacția extrajudiciară

nr. 31538 din 14 decembrie 2007, abia de la acest moment CN C. SA fiind în măsură

să emită o factură de stornare, însă, întrucât valoarea liniilor de cale ferată,

stabilită prin tranzacția menționată, era mai mare decât cea de la data achiziției,

datorită actualizărilor conform tranzacției extrajudiciare, repunerea părților în

starea anterioară, conform deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a efectuat în baza facturii din 31 decembrie 2007 emisă de

către CN A.P.M. SA, factură în baza căreia CN A.P.M. SA a colectat TVA în sumă de

1.506.229,20 RON față de 1.386.053 RON TVA dedus la achiziție.

Reclamanta a mai susținut

că inspectorii fiscali nu au ținut cont de faptul că la pagina 7 din opinia legală

se face referire la prevalența economicului asupra juridicului atunci când sunt

recunoscute în vederea impozitării veniturilor realizate de companie din exploatarea

liniilor de cale ferată, după declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare,

deci se recunoaște că după această dată de 17 mai 2006 au fost realizate operațiuni

taxabile.

Ca urmare, a apreciat

reclamanta nu poate fi anulat dreptul de deducere a TVA pentru un bun achiziționat

atunci când acesta este folosit în scopul realizării de operațiuni taxabile.

Se mai arată că în perioada

iunie - decembrie 2006 CN A.P.M. SA din exploatarea liniilor CF în cauză, a realizat

venituri în sumă de 233.912,18 RON pentru care a colectat TVA în sumă de 44.443,31

RON și a plătit impozit pe profit în sumă de 37.425,95 RON, iar la pagina 8 din

opinia legală se precizează că prin hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă

se constată nulitatea absolută a contractului și că pentru părți, se impune ajustarea

bazei impozabile a taxei pe valoarea adăugată.

A mai susținut reclamanta

că la data pronunțării deciziei de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu

exista obligativitatea ajustării taxei pentru asemenea cazuri conform art. 138

lit. b) în formularea de la acea dată, preluată și în textul raportului de inspecție

fiscală, în pagina 11.

Totodată, art. 138

lit. b) la acel moment, preciza că baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată

se ajustează „în cazul refuzurilor totale sau parțiale privind cantitatea, calitatea

sau prețurile bunurilor livrate sau a serviciilor prestate".

A susținut reclamanta

că se poate constata în mod clar că inspectorii fiscali au aplicat în mod greșit

prevederile Legii nr. 343 din 17 septembrie 2006, pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., în vigoare cu 01 ianuarie 2007.

Din acest nou cuprins

al art. 138 lit. b) se desprinde concluzia că ajustarea bazei de impozitare devine

obligatorie doar atunci când există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

care anulează un contract în cazul în care au fost formulate refuzuri, începând

cu 01 ianuarie 2007, speța de față neavând la baza un refuz.

În atare condiții nu putea

fi invocat un act normativ în vigoare cu 01 ianuarie 2007, pentru punerea în aplicare

în luna mai 2006 a deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006, în condițiile în care CN A.P.M.

SA a fost un cumpărător de bună credință, iar inițiativa anulării contractului de

vânzare- cumpărare aparține operatorilor portuari și nu a fost urmare unor refuzuri,

așa cum este precizat și în textul introductiv al deciziei nr. 1693/2006.

În atare condiții, nu

poate fi imputată reclamantei nerespectarea la momentul 17 mai 2006 a unui act normativ

care intra în vigoare la data de 01 ianuarie 2010.

La pagina 11 din Raportul

de inspecție fiscală din 16 decembrie 2009 - anexa 8 se menționează: „de la data

de 17 mai 2006 data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii instanței, CN

A.P.M. SA avea obligația să-și ajusteze dreptul de deducere pentru taxa pe valoare

adăugată aferentă achiziției dispozitivului de căi ferate, în sumă de 1.386.053

RON", fiind invocată opinia legală, dar așa cum s-a precizat, opinia legală

a fost formulată cu încălcarea prevederilor legale existente la momentul emiterii

deciziei 1693 din 17 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece

face referire la precizările Legii nr. 343/2006, lege care a intrat in vigoare la

01 ianuarie 2007.

Prevalându-se de opinia

legală, inspectorii fiscali contrazic propriile afirmații făcute în cuprinsul raportului

de inspecție fiscală în care se precizează „retururile de bunuri au același tratament

ca și refuzurile (...)" făcând astfel, trimitere la art. 138 lit. b) din C.

fisc. și la pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, în vigoare la data de 17

mai 2006.

Se mai apreciază că, invocând

aplicarea prevederilor Legii nr. 343/2006 pentru modificarea C. fisc. în vigoare

cu 01 ianuarie 2007, retroactiv, pentru o speță apărută la data de 17 mai 2006,

inspectorii fiscali nu au ținut cont de modificările aduse Normelor metodologice

de aplicare a C. fisc. prin H.G. nr. 1861/2006 care introduce pct. 54 (10).

Returul bunurilor s-a

efectuat la data de 12 aprilie 2007, dar începând cu 01 ianuarie 2007 au intrat

în vigoare prevederile pct. 119 referitoare la ajustarea taxei deductibile pentru

bunurile de capital introduse prin Legea nr. 343/2006, pentru modificarea Legii

nr. 571/2003 privind C. fisc., la aceeași dată dispărând din Normele metodologice

de aplicare precizarea pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, potrivit căreia „retururile de bunuri au același tratamente

ca și refuzurile parțiale sau totale privind cantitatea, calitatea sau prețurile

bunurilor livrate sau a serviciilor prestate".

Prin decizia de soluționare

a contestației s-a respins argumentul reclamantei și anume că la momentul pronunțării

deciziei 1693 din 17 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție „nu exista

obligativitatea ajustării taxei pe valoare adăugată pentru asemenea cazuri conform

art. 138 lit b)" precizându-se că „obiectul titlului de creanță contestat îl

reprezintă calculul de majorări de întârziere și nu neacordarea dreptului de deducere

a taxei pe valoare adăugată aferentă achiziției de căi ferate”.

Reclamanta a criticat

această concluzie, arătând că nu a contestat neacordarea dreptului de deducere a

taxei pe valoare adăugată aferentă achiziției de căi ferate, drept care de altfel

a fost recunoscut de către controlul de fond aferent perioadei 2001 - 2005, ci faptul

că prin decizia de impunere nr. 306/2009 a fost anulat parțial dreptul de deducere

a TVA aferent achiziției, calculându-se penalități de întârziere pentru o creanță

fiscală care a fost stabilită fără existența unui temei legal, în vigoare în perioada

respectivă și aplicabil acestei spețe, așa cum prevede O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc., republicat cu modificările și completările ulterioare.

Reclamanta a invocat Decizia

Curții Europene de Justiție în cazul G.C.T. NV C37/1995, potrivit căreia art. 17

al Directivei a 6-a, echivalentul art. 145 din C. fisc., trebuie interpretat în

sensul în care trebuie să i se permită unei persoane impozabile ce acționează ca

atare, să deducă taxa pe valoarea adăugată plătită pentru bunuri care i-au fost

livrate sau pentru servicii care i-au fost prestate în scopul realizării lucrărilor

de investiție și pe care a intenționat să le folosească în cadrul operațiunilor

taxabile. Dreptul de deducere rămâne dobândit când, din motive de circumstanță ce

nu depind de voința sa, persoana impozabilă nu s-a folosit niciodată de bunurile

și serviciile achiziționate în scopul realizării de operațiuni taxabile.

Reclamanta a mai precizat

că nu numai că a avut intenția de a utiliza liniile CF achiziționate în scopul realizării

de activități taxabile dar a și concretizat aceasta intenție, utilizându-le în scopul

realizării de operațiuni taxabile, fapt dovedit prin constatările inspectorilor

fiscali înscrise în Raportul de inspecție fiscală din 07 aprilie 2008, respectiv

recunoașterea veniturilor și cheltuielilor înregistrate începând cu data achiziției

liniilor CF precum și recunoașterea dreptului de deducere TVA la achiziția liniilor

CF; înregistrarea de venituri din exploatarea liniilor CF chiar și după pronunțarea

deciziei 1693 din 17 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție (în perioada

iunie-decembrie 2006), pe baza principiului prevalenței economicului asupra juridicului.

Realizarea de activități

taxabile nu a mai fost posibilă din culpa operatorilor portuari care au solicitat

instanței de judecată anularea contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, reclamanta

și-a menținut afirmația că pentru anul 2006 și 2007 majorările de întârziere calculate

de către inspectorii fiscali în suma de 767.873 RON nu au bază legală, acestea fiind

calculate pe baza anularii parțiale a dreptului de deducere a taxei pe valoarea

adăugată la achiziție prin invocarea unor acte normative neaplicabile speței.

Pârâta A.N.A.F. a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației formulată de reclamantă

ca neîntemeiată, opinând că reclamanta avea obligația să pună în executare decizia

irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de la data pronunțării acesteia,

întrucât, potrivit doctrinei, hotărârile instanțelor judecătorești sunt susceptibile

de a fi executate în momentul în care au rămas definitive și pot fi învestite cu

formula executorie.

În consecință, a apreciat

pârâta, organele de inspecție fiscală au stabilit în mod legal că, pentru perioada

26 iunie 2006 - 31 decembrie 2007, perioada cuprinsă între data depunerii decontului

de taxă pe valoarea adăugată și data punerii în executare a deciziei nr. 1693

din 17 mai 2006 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta datorează

majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, în suma de 767.863 RON.

A mai solicitat pârâta

să se rețină că reclamanta nu contesta modul de calcul al majorărilor de întârziere

aferente taxei pe valoarea adăugată, în ceea ce privește perioada de calcul și cota

aplicată.

În raport cu prevederile

aplicabile solicită să se rețină că retururile de bunuri au același tratament ca

și refuzurile totale sau parțiale privind cantitatea, calitatea sau prețurile bunurilor

livrate sau a serviciilor prestate, conform pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind

C. fisc. cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, conform

art. 145, alin. (10) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu pct. 50, alin. (6) din

H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

571/2003 privind C. fisc. cu modificările și completările ulterioare, pentru situațiile

prevăzute la art. 138, lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, beneficiarii sunt obligați să-și ajusteze dreptul de

deducere. În aceste situații, ajustarea reprezintă anularea totală sau parțială

a TVA deduse inițial.

de Apel

Prin sentința civilă

nr. 127/CA din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, acțiunea reclamantei a fost respinsă

ca nefondată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit Raportului de inspecție fiscală din

data de 15 decembrie 2009, s-a constatat că în conformitate cu dispozițiile

art. 149 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în luna iulie 2006,

CN A.P.M. SA nu are dreptul la rambursarea soldului sumei negative a TVA în cuantum

de 768.231 RON. Întrucât aceasta nu și-a ajustat dreptul de deducere pentru taxa

pe valoarea adăugată aferentă achiziției dispozitivului de căi ferate în sumă de

1.386.053 RON (sumă ce a fost stabilită ca diferență TVA de plată), autoritatea

fiscală a calculat, pentru perioada 26 iunie 2006 - 31 decembrie 2007 majorări de

întârziere în sumă de 767.873 RON, această obligație fiscală fiind cuprinsă în decizia

de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009.

A mai reținut instanța

fondului că decizia de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009 cuprinde doar majorări

de întârziere, astfel că nu pot fi analizate în contestația de față criticile referitoare

la dreptul de deducere a TVA - ului la achiziția liniilor CF, instanța nefiind sesizată

cu privire la actul fiscal prin care s-a anulat dreptul de deducere a taxei pe valoarea

adăugată aferentă achiziției de căi ferate și implicit prin care s-a stabilit diferență

de TVA suplimentar de 1.386.053 RON.

Prin urmare, a apreciat

prima instanță, atât timp cât nu s-a stabilit irevocabil că reclamanta avea drept

de deducere a TVA aferentă achiziției de căi ferate și în consecință nu are de plată

diferență de TVA, rezultă că în mod corect s-au calculat majorări de întârziere

pentru această diferență, de la data la care decizia nr. 1693 din 17 mai 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuia pusă în aplicare, adică de la pronunțare

și până la data executării efective a acesteia.

de reclamanta CN A.P.M. SA

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs reclamanta, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 și dispozițiile cu caracter general ale art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă a făcut o expunere a obiectului cererii deduse judecății și

a argumentelor pentru care a solciitat anularea actelor administrativ fiscale contestate

deoarece pentru anii 2006 și 2007 majorările de întârziere calculate de către inspectorii

fiscali în suma de 767.873 RON nu au bază legală, acestea fiind calculate pe baza

anularii parțiale a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată la achiziție

prin invocarea unor acte normative neaplicabile speței.

Printr-un motiv de recurs

separat recurenta-reclamantă critică hotărârea în temeiul art. 308 pct. 8 C.

proc. civ. susținând că a fost schimbată natura obiectului dosarului și a probelor

depuse în instanță. Astfel, în mod greșit s-a reținut că CN A.P.M. SA nu a contestat

actul fiscal care a anulat dreptul de deducere a TVA ci doar majorările de întârziere.

Arată că prin cererea

de chemare în judecată a precizat că majorările de întârziere aferente TVA au fost

calculate fără o bază legală și că a contestat în instanță anularea parțială a dreptului

de deducere a TVA aferente achiziției, care inițial fusese recunoscut, cu consecința

anulării deciziei prin care s-au stabilit obligații suplimentare în cuantum de 767.873

RON majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată și că acțiunea a vizat

decizia de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite prin Raportul de inspecție fiscală și decizia nr. 286 din 15

octombrie 2010 privind soluționarea contestației.

În cuprinsul cererii de

recurs, s-a arătat de recurentă că înțelege să se folosească la proba cu înscrisuri

și proba cu expertiză fiscală, solicitare care nu a fost făcută în condițiile

art. 305 C. proc. civ., în fața instanței de recurs.

Intimata-pârâtă A.N.A.F.

prin concluziile scrise formulate, în temeiul dispozițiilor art. 146 C. proc.

civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței

de fond este temeinică și legală Curtea de Apel Constanța a reținut în mod corect

situația de fapt cât și prevederile legale incidente în speță, iar argumentele invocate

de recurenta-reclamantă în motivele de recurs nu sunt de natură să ducă la modificarea

sentinței primei instanțe.

Se arată că

recurenta-reclamanta nu

a adus nici o critică cu privire la considerentele pentru care i-a fost respinsă

contestația pentru suma de 767.873 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente

TVA.

Prin concluziile scrise

sunt reluate apărările pe care autoritatea fiscală le-a formulat prin întâmpinare

în fața primei instanțe și argumentele invocate în actele administrativ fiscale

contestate.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Argumente de fapt și de

drept relevante

Obligațiile fiscale supuse

controlului instanței de contencios administrativ pe calea prevăzută de art. 218

alin. (2) C. proc. fisc., constau în anularea parțială a deciziei nr. 286 din

15 octombrie 2010 cu privire la majorările de întârziere aferente taxei pe valoare

adăugată în cuantum de 767.873 RON calculate ca urmare a anulării dreptului de deducere

a TVA aferentă achiziției de căi ferate care modifică decizia nr. 306 din 17

decembrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite prin

Raportul de inspecție fiscală din 16 decembrie 2009.

În esență, problema de

drept litigioasă privește datorarea majorărilor de întârziere aferente taxei pe

valoarea adăugată în suma de 767.873 RON în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare

din 13 februarie 2002, în baza căruia a fost emisă factura de către CN C. SA, având

ca obiect vânzare căi ferate și în urma căreia și-a exercitat dreptul de deducere

a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în aceasta, a fost declarat nul prin decizia

nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante

instanța de control judiciar constată că soluția de respingere a acțiunii, pronunțată

de instanța de fond este corectă, reflectând interpretarea și aplicarea adecvată

a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt și de drept rezultate din

probele administrate.

Astfel s-a constatat că

recurenta-reclamanta a procedat la punerea în executare a deciziei nr. 1693 din

17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 31

decembrie 2007, motiv pentru care au fost calculate majorări de întarziere aferente

taxei pe valoarea adăugată, în sumă de 767.863 RON, pentru perioada 26 iunie 2006

- 31 decembrie 2007.

Conform art. 120

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată cu modificările

și completările ulterioare: „Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare

zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până

la data stingerii sumei datorate, inclusiv (...)."

Pentru perioada 26

iunie 2006 - 31 decembrie 2007, perioadă cuprinsă între data depunerii decontului

de taxă pe valoarea adăugată și data punerii în executare a deciziei nr. 1693

din 17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta-reclamantă

datorează majorări de întărziere aferente taxei pe valoarea adăugată, în sumă de

767.863 RON.

Conform art. 138 lit.

b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare,

baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată se ajustează în cazul refuzurilor

totale sau parțiale privind cantitatea, calitatea sau prețurile bunurilor livrate

sau a serviciilor prestate, astfel că CN A.P.M. Constanța SA avea obligația să-și

ajusteze dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziției

dispozitivului de căi ferate, în sumă de 1.386.053 RON.

În raport de situația

de fapt reținută de instanța de fond privind legalitatea actelor administrativ fiscale

rămâne fără consecințe juridice susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia

instanța de fond a reținut că CN A.P.M. SA nu a contestat actul fiscal prin care

s-a anulat dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă achiziției de

căi ferate și implicit prin care s-a stabilit diferența de TVA suplimentar. Cu atât

mai mult s-a avut în vedere contextul factual în care urmare inspecției fiscale

desfășurate de către A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

s-a încheiat Raportul de inspecție fiscală din 16 decembrie 2009 care a stat la

baza emiterii deciziei de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009 și s-a stabilit

că la data de 17 mai 2006 compania a pierdut dreptul de deducere a TVA pentru cumpărarea

liniilor CF în anul 2002, în baza deciziei nr. 1693/2006 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Temeiul legal al soluției

aduptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de CN A.P.M. SA împotriva

sentinței civile nr. 127/CA din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.