ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2456/2012

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamanta CN A.P.M. SA Constanța a formulat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., contestație împotriva deciziei de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a deciziei nr. 286 din 15 octombrie 2010 privind soluționarea contestației formulată împotriva deciziei nr. 306 din 17 decembrie 2009, solicitând să se dispună: - în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anularea parțială a deciziei nr. 286 din 15 octombrie 2010, numai cu privire la majorările de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 767.873 RON; - în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se constate faptul că nu datorează suma de 767.873 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată și că A.N.A.F. a procedat în mod nelegal și neîntemeiat la calcularea acestor sume. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că urmare a inspecției fiscale ce a avut ca obiect perioada 01 ianuarie 2006 - 30 aprilie 2009, efectuate la sediul societății de către inspectorii fiscali din partea A.N.A.F., în data de 15 decembrie 2009 a fost încheiat un Raport de inspecție fiscală înregistrat sub nr. 29318 din 16 decembrie 2009. În baza raportului de inspecție fiscală, A.N.A.F. a emis decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, transmisă reclamantei prin adresa din 29 decembrie 2009, prin care au fost stabilite obligații suplimentare pentru CN A.P.M. SA, împotriva deciziei astfel emise reclamanta formulând contestație în baza dispozițiilor art. 205 și urm. C. proc. fisc. Prin decizia nr. 286 din 15 octombrie 2010, A.N.A.F., prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a soluționat contestația formulată dispunând desființarea parțială a deciziei de impunere nr. 306/2009 pentru suma de 20.792 RON, reprezentând 15.939 RON TVA și 4.853 RON majorări de întârziere aferente TVA și respingerea ca neîntemeiată a contestației formulată de CN A.P.M. SA pentru suma totală de 767.873 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată. Reclamanta a criticat decizia nr. 286 din 15 octombrie 2010 în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru suma de 767.873 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată, susținând că în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 februarie 2002, CN A.P.M. SA a achiziționat de la SN C. 41 km căi ferate în valoare de 8.681.071 RON, din care TVA în sumă de 1.386.053 RON, contract atacat în instanță de operatorii portuari. S-a mai precizat că prin sentința civilă nr. 2131 din 12 martie 2004 pronunțată de instanța de fond s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pe considerentul că, potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, căile ferate fac parte din domeniul public al statului, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamanta a contestat majorările de întârziere calculate în sumă de 767.873 RON pentru perioada 26 iunie 2006 - 31 decembrie 2007, având în vedere faptul că la data la care s-a încheiat controlul de fond pentru anii 2001 - 2005 se știa de existența deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006, invocată și în Raportul de inspecție fiscală nr. 12985 din 07 aprilie 2008, la acea dată fiind recunoscute toate veniturile și cheltuielile realizate începând cu data achiziției liniilor CF precum și dreptul de deducere a TVA la achiziția liniilor CF, organele de inspecție fiscală prevalându-se de opinia legală a Direcției Generale Juridice din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 613316, 613333 din 15 noiembrie 2007, în care la pagina 6 s-a precizat că pot fi șterse numai efectele juridice, nu și faptele materiale care prin însăși existența lor pot da naștere unor efecte juridice deosebite. În consecință, a apreciat reclamanta, dreptul de proprietate se presupune în starea inițială, drepturile și obligațiile companiei ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare rămânând neschimbate, inclusiv dreptul de deducere a TVA, decizia nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție hotărând repunerea părților în starea anterioară, fără a preciza momentul la care trebuie să aibă loc această repunere. Opinia legală în speță mai reține că punerea în executare a deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006 presupune stornarea operațiunii de achiziție „în baza unei facturi de stornare emisă de furnizor", conform art. 159 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 fără să se precizeze momentul la care furnizorul trebuia să emită acea factură de stornare. CN C. SA nu a emis o factură de stornare și nici nu o putea emite până nu se reglementa regimul juridic al liniilor de cale ferată, acest lucru întâmplându-se abia prin publicarea H.G. nr. 881 din 01 august 2007 în M. Of. nr. 553 din 14 august 2007 și încadrarea lor la bunuri proprietate publică a statului dată în concesiune CN C. SA. A opinat reclamanta că pentru a se face o stornare este necesar să se cunoască valoarea corectă, care valoare a fost stabilită abia în decembrie 2007, când a fost încheiată tranzacția extrajudiciară nr. 31538 din 14 decembrie 2007, abia de la acest moment CN C. SA fiind în măsură să emită o factură de stornare, însă, întrucât valoarea liniilor de cale ferată, stabilită prin tranzacția menționată, era mai mare decât cea de la data achiziției, datorită actualizărilor conform tranzacției extrajudiciare, repunerea părților în starea anterioară, conform deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a efectuat în baza facturii din 31 decembrie 2007 emisă de către CN A.P.M. SA, factură în baza căreia CN A.P.M. SA a colectat TVA în sumă de 1.506.229,20 RON față de 1.386.053 RON TVA dedus la achiziție. Reclamanta a mai susținut că inspectorii fiscali nu au ținut cont de faptul că la pagina 7 din opinia legală se face referire la prevalența economicului asupra juridicului atunci când sunt recunoscute în vederea impozitării veniturilor realizate de companie din exploatarea liniilor de cale ferată, după declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare, deci se recunoaște că după această dată de 17 mai 2006 au fost realizate operațiuni taxabile. Ca urmare, a apreciat reclamanta nu poate fi anulat dreptul de deducere a TVA pentru un bun achiziționat atunci când acesta este folosit în scopul realizării de operațiuni taxabile. Se mai arată că în perioada iunie - decembrie 2006 CN A.P.M. SA din exploatarea liniilor CF în cauză, a realizat venituri în sumă de 233.912,18 RON pentru care a colectat TVA în sumă de 44.443,31 RON și a plătit impozit pe profit în sumă de 37.425,95 RON, iar la pagina 8 din opinia legală se precizează că prin hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă se constată nulitatea absolută a contractului și că pentru părți, se impune ajustarea bazei impozabile a taxei pe valoarea adăugată. A mai susținut reclamanta că la data pronunțării deciziei de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu exista obligativitatea ajustării taxei pentru asemenea cazuri conform art. 138 lit. b) în formularea de la acea dată, preluată și în textul raportului de inspecție fiscală, în pagina 11. Totodată, art. 138 lit. b) la acel moment, preciza că baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată se ajustează „în cazul refuzurilor totale sau parțiale privind cantitatea, calitatea sau prețurile bunurilor livrate sau a serviciilor prestate". A susținut reclamanta că se poate constata în mod clar că inspectorii fiscali au aplicat în mod greșit prevederile Legii nr. 343 din 17 septembrie 2006, pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., în vigoare cu 01 ianuarie 2007. Din acest nou cuprins al art. 138 lit. b) se desprinde concluzia că ajustarea bazei de impozitare devine obligatorie doar atunci când există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care anulează un contract în cazul în care au fost formulate refuzuri, începând cu 01 ianuarie 2007, speța de față neavând la baza un refuz. În atare condiții nu putea fi invocat un act normativ în vigoare cu 01 ianuarie 2007, pentru punerea în aplicare în luna mai 2006 a deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006, în condițiile în care CN A.P.M. SA a fost un cumpărător de bună credință, iar inițiativa anulării contractului de vânzare- cumpărare aparține operatorilor portuari și nu a fost urmare unor refuzuri, așa cum este precizat și în textul introductiv al deciziei nr. 1693/2006. În atare condiții, nu poate fi imputată reclamantei nerespectarea la momentul 17 mai 2006 a unui act normativ care intra în vigoare la data de 01 ianuarie 2010. La pagina 11 din Raportul de inspecție fiscală din 16 decembrie 2009 - anexa 8 se menționează: „de la data de 17 mai 2006 data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii instanței, CN A.P.M. SA avea obligația să-și ajusteze dreptul de deducere pentru taxa pe valoare adăugată aferentă achiziției dispozitivului de căi ferate, în sumă de 1.386.053 RON", fiind invocată opinia legală, dar așa cum s-a precizat, opinia legală a fost formulată cu încălcarea prevederilor legale existente la momentul emiterii deciziei 1693 din 17 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece face referire la precizările Legii nr. 343/2006, lege care a intrat in vigoare la 01 ianuarie 2007. Prevalându-se de opinia legală, inspectorii fiscali contrazic propriile afirmații făcute în cuprinsul raportului de inspecție fiscală în care se precizează „retururile de bunuri au același tratament ca și refuzurile (...)" făcând astfel, trimitere la art. 138 lit. b) din C. fisc. și la pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, în vigoare la data de 17 mai 2006. Se mai apreciază că, invocând aplicarea prevederilor Legii nr. 343/2006 pentru modificarea C. fisc. în vigoare cu 01 ianuarie 2007, retroactiv, pentru o speță apărută la data de 17 mai 2006, inspectorii fiscali nu au ținut cont de modificările aduse Normelor metodologice de aplicare a C. fisc. prin H.G. nr. 1861/2006 care introduce pct. 54 (10). Returul bunurilor s-a efectuat la data de 12 aprilie 2007, dar începând cu 01 ianuarie 2007 au intrat în vigoare prevederile pct. 119 referitoare la ajustarea taxei deductibile pentru bunurile de capital introduse prin Legea nr. 343/2006, pentru modificarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., la aceeași dată dispărând din Normele metodologice de aplicare precizarea pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, potrivit căreia „retururile de bunuri au același tratamente ca și refuzurile parțiale sau totale privind cantitatea, calitatea sau prețurile bunurilor livrate sau a serviciilor prestate". Prin decizia de soluționare a contestației s-a respins argumentul reclamantei și anume că la momentul pronunțării deciziei 1693 din 17 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție „nu exista obligativitatea ajustării taxei pe valoare adăugată pentru asemenea cazuri conform art. 138 lit b)" precizându-se că „obiectul titlului de creanță contestat îl reprezintă calculul de majorări de întârziere și nu neacordarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă achiziției de căi ferate”. Reclamanta a criticat această concluzie, arătând că nu a contestat neacordarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă achiziției de căi ferate, drept care de altfel a fost recunoscut de către controlul de fond aferent perioadei 2001 - 2005, ci faptul că prin decizia de impunere nr. 306/2009 a fost anulat parțial dreptul de deducere a TVA aferent achiziției, calculându-se penalități de întârziere pentru o creanță fiscală care a fost stabilită fără existența unui temei legal, în vigoare în perioada respectivă și aplicabil acestei spețe, așa cum prevede O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat cu modificările și completările ulterioare. Reclamanta a invocat Decizia Curții Europene de Justiție în cazul G.C.T. NV C37/1995, potrivit căreia art. 17 al Directivei a 6-a, echivalentul art. 145 din C. fisc., trebuie interpretat în sensul în care trebuie să i se permită unei persoane impozabile ce acționează ca atare, să deducă taxa pe valoarea adăugată plătită pentru bunuri care i-au fost livrate sau pentru servicii care i-au fost prestate în scopul realizării lucrărilor de investiție și pe care a intenționat să le folosească în cadrul operațiunilor taxabile. Dreptul de deducere rămâne dobândit când, din motive de circumstanță ce nu depind de voința sa, persoana impozabilă nu s-a folosit niciodată de bunurile și serviciile achiziționate în scopul realizării de operațiuni taxabile. Reclamanta a mai precizat că nu numai că a avut intenția de a utiliza liniile CF achiziționate în scopul realizării de activități taxabile dar a și concretizat aceasta intenție, utilizându-le în scopul realizării de operațiuni taxabile, fapt dovedit prin constatările inspectorilor fiscali înscrise în Raportul de inspecție fiscală din 07 aprilie 2008, respectiv recunoașterea veniturilor și cheltuielilor înregistrate începând cu data achiziției liniilor CF precum și recunoașterea dreptului de deducere TVA la achiziția liniilor CF; înregistrarea de venituri din exploatarea liniilor CF chiar și după pronunțarea deciziei 1693 din 17 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție (în perioada iunie-decembrie 2006), pe baza principiului prevalenței economicului asupra juridicului. Realizarea de activități taxabile nu a mai fost posibilă din culpa operatorilor portuari care au solicitat instanței de judecată anularea contractului de vânzare-cumpărare. În consecință, reclamanta și-a menținut afirmația că pentru anul 2006 și 2007 majorările de întârziere calculate de către inspectorii fiscali în suma de 767.873 RON nu au bază legală, acestea fiind calculate pe baza anularii parțiale a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată la achiziție prin invocarea unor acte normative neaplicabile speței.

Apărarea pârâtei Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației formulată de reclamantă ca neîntemeiată, opinând că reclamanta avea obligația să pună în executare decizia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de la data pronunțării acesteia, întrucât, potrivit doctrinei, hotărârile instanțelor judecătorești sunt susceptibile de a fi executate în momentul în care au rămas definitive și pot fi învestite cu formula executorie. În consecință, a apreciat pârâta, organele de inspecție fiscală au stabilit în mod legal că, pentru perioada 26 iunie 2006 - 31 decembrie 2007, perioada cuprinsă între data depunerii decontului de taxă pe valoarea adăugată și data punerii în executare a deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta datorează majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, în suma de 767.863 RON. A mai solicitat pârâta să se rețină că reclamanta nu contesta modul de calcul al majorărilor de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, în ceea ce privește perioada de calcul și cota aplicată. În raport cu prevederile aplicabile solicită să se rețină că retururile de bunuri au același tratament ca și refuzurile totale sau parțiale privind cantitatea, calitatea sau prețurile bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, conform pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările și completările ulterioare. Totodată, conform art. 145, alin. (10) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu pct. 50, alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările și completările ulterioare, pentru situațiile prevăzute la art. 138, lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, beneficiarii sunt obligați să-și ajusteze dreptul de deducere. În aceste situații, ajustarea reprezintă anularea totală sau parțială a TVA deduse inițial.

Hotărârea Curții de Apel Prin sentința civilă nr. 127/CA din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit Raportului de inspecție fiscală din data de 15 decembrie 2009, s-a constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 149 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în luna iulie 2006, CN A.P.M. SA nu are dreptul la rambursarea soldului sumei negative a TVA în cuantum de 768.231 RON. Întrucât aceasta nu și-a ajustat dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziției dispozitivului de căi ferate în sumă de 1.386.053 RON (sumă ce a fost stabilită ca diferență TVA de plată), autoritatea fiscală a calculat, pentru perioada 26 iunie 2006 - 31 decembrie 2007 majorări de întârziere în sumă de 767.873 RON, această obligație fiscală fiind cuprinsă în decizia de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009. A mai reținut instanța fondului că decizia de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009 cuprinde doar majorări de întârziere, astfel că nu pot fi analizate în contestația de față criticile referitoare la dreptul de deducere a TVA - ului la achiziția liniilor CF, instanța nefiind sesizată cu privire la actul fiscal prin care s-a anulat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziției de căi ferate și implicit prin care s-a stabilit diferență de TVA suplimentar de 1.386.053 RON. Prin urmare, a apreciat prima instanță, atât timp cât nu s-a stabilit irevocabil că reclamanta avea drept de deducere a TVA aferentă achiziției de căi ferate și în consecință nu are de plată diferență de TVA, rezultă că în mod corect s-au calculat majorări de întârziere pentru această diferență, de la data la care decizia nr. 1693 din 17 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuia pusă în aplicare, adică de la pronunțare și până la data executării efective a acesteia.

Recuresul declarat de reclamanta CN A.P.M. SA Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 și dispozițiile cu caracter general ale art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a făcut o expunere a obiectului cererii deduse judecății și a argumentelor pentru care a solciitat anularea actelor administrativ fiscale contestate deoarece pentru anii 2006 și 2007 majorările de întârziere calculate de către inspectorii fiscali în suma de 767.873 RON nu au bază legală, acestea fiind calculate pe baza anularii parțiale a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată la achiziție prin invocarea unor acte normative neaplicabile speței. Printr-un motiv de recurs separat recurenta-reclamantă critică hotărârea în temeiul art. 308 pct. 8 C. proc. civ. susținând că a fost schimbată natura obiectului dosarului și a probelor depuse în instanță. Astfel, în mod greșit s-a reținut că CN A.P.M. SA nu a contestat actul fiscal care a anulat dreptul de deducere a TVA ci doar majorările de întârziere. Arată că prin cererea de chemare în judecată a precizat că majorările de întârziere aferente TVA au fost calculate fără o bază legală și că a contestat în instanță anularea parțială a dreptului de deducere a TVA aferente achiziției, care inițial fusese recunoscut, cu consecința anulării deciziei prin care s-au stabilit obligații suplimentare în cuantum de 767.873 RON majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată și că acțiunea a vizat decizia de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite prin Raportul de inspecție fiscală și decizia nr. 286 din 15 octombrie 2010 privind soluționarea contestației. În cuprinsul cererii de recurs, s-a arătat de recurentă că înțelege să se folosească la proba cu înscrisuri și proba cu expertiză fiscală, solicitare care nu a fost făcută în condițiile art. 305 C. proc. civ., în fața instanței de recurs.

Apărările intimatei-pârâte Intimata-pârâtă A.N.A.F. prin concluziile scrise formulate, în temeiul dispozițiilor art. 146 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală Curtea de Apel Constanța a reținut în mod corect situația de fapt cât și prevederile legale incidente în speță, iar argumentele invocate de recurenta-reclamantă în motivele de recurs nu sunt de natură să ducă la modificarea sentinței primei instanțe. Se arată că recurenta-reclamanta nu a adus nici o critică cu privire la considerentele pentru care i-a fost respinsă contestația pentru suma de 767.873 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente TVA. Prin concluziile scrise sunt reluate apărările pe care autoritatea fiscală le-a formulat prin întâmpinare în fața primei instanțe și argumentele invocate în actele administrativ fiscale contestate. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Argumente de fapt și de drept relevante Obligațiile fiscale supuse controlului instanței de contencios administrativ pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., constau în anularea parțială a deciziei nr. 286 din 15 octombrie 2010 cu privire la majorările de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată în cuantum de 767.873 RON calculate ca urmare a anulării dreptului de deducere a TVA aferentă achiziției de căi ferate care modifică decizia nr. 306 din 17 decembrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite prin Raportul de inspecție fiscală din 16 decembrie 2009. În esență, problema de drept litigioasă privește datorarea majorărilor de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată în suma de 767.873 RON în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare din 13 februarie 2002, în baza căruia a fost emisă factura de către CN C. SA, având ca obiect vânzare căi ferate și în urma căreia și-a exercitat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în aceasta, a fost declarat nul prin decizia nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Contrar susținerilor recurentei-reclamante instanța de control judiciar constată că soluția de respingere a acțiunii, pronunțată de instanța de fond este corectă, reflectând interpretarea și aplicarea adecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt și de drept rezultate din probele administrate. Astfel s-a constatat că recurenta-reclamanta a procedat la punerea în executare a deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 31 decembrie 2007, motiv pentru care au fost calculate majorări de întarziere aferente taxei pe valoarea adăugată, în sumă de 767.863 RON, pentru perioada 26 iunie 2006 - 31 decembrie 2007. Conform art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată cu modificările și completările ulterioare: „Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv (...)." Pentru perioada 26 iunie 2006 - 31 decembrie 2007, perioadă cuprinsă între data depunerii decontului de taxă pe valoarea adăugată și data punerii în executare a deciziei nr. 1693 din 17 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta-reclamantă datorează majorări de întărziere aferente taxei pe valoarea adăugată, în sumă de 767.863 RON. Conform art. 138 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată se ajustează în cazul refuzurilor totale sau parțiale privind cantitatea, calitatea sau prețurile bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, astfel că CN A.P.M. Constanța SA avea obligația să-și ajusteze dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziției dispozitivului de căi ferate, în sumă de 1.386.053 RON. În raport de situația de fapt reținută de instanța de fond privind legalitatea actelor administrativ fiscale rămâne fără consecințe juridice susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de fond a reținut că CN A.P.M. SA nu a contestat actul fiscal prin care s-a anulat dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă achiziției de căi ferate și implicit prin care s-a stabilit diferența de TVA suplimentar. Cu atât mai mult s-a avut în vedere contextul factual în care urmare inspecției fiscale desfășurate de către A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, s-a încheiat Raportul de inspecție fiscală din 16 decembrie 2009 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 306 din 17 decembrie 2009 și s-a stabilit că la data de 17 mai 2006 compania a pierdut dreptul de deducere a TVA pentru cumpărarea liniilor CF în anul 2002, în baza deciziei nr. 1693/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Temeiul legal al soluției aduptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.