ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4284/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4284/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 144 din 23

februarie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale active a contestatoarei B.S. și a respins ca neîntemeiată contestația

împotriva deciziei nr. 367 din 13 septembrie 2004 emisă de SNP P. SA.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut că există identitate între persoana contestatoare și subiectul activ a!

raportului juridic dedus judecății. Cele susținute în întâmpinare de intimată, în

sensul că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a autorului contestatoarei

și a celei de persoană îndreptățită, privesc fondul contestației și nu calitatea

procesuală activă a contestatoarei, calitate care se justifică având în vedere că

B.S. a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar intimata a emis o decizie

în contradictoriu cu aceasta.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut

că prin notificarea adresată intimatei, contestatoarea a solicitat retrocedarea

în natură sau în echivalent a terenului și utilajelor ce erau încorporate în acesta,

situat în Tecucimenționându-se că acesta este proprietatea numitului L.D. Acest

act nu a fost însoțit și de altele din care să reiasă calitatea de proprietar a

numitului L.D. asupra imobilului din Tecuci, act în care acesta să fie individualizat.

Într-adevăr, alături de acesta a mai fost depus și certificatul fiscal din 24

decembrie 1948 din care rezultă că era înscris L.D., care și-a achitat impozitul

datorat, însă, nici acesta nu este în măsură să facă dovada calității de proprietar

a numitului L.D. asupra imobilului în litigiu, întrucât nu se arată cu ce anume

era înscris acesta pe rolul Administrației Financiare, având în vedere că, așa cum

rezultă din dosar, L.D. mai deținea în Tecuci un imobil, ce reprezenta casă de locuit.

Prin decizia civilă nr. 199/A din 19

octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul formulat

de contestatoarea B.S. împotriva sentinței civile nr. 144/2005 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, reținând că nici pe parcursul judecării cauzei în apel, apelanta

nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor legale privind înscrisurile depuse în

dovedirea calității sale de moștenitor.

Cele reținute de prima instanță sunt legale

și în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Astfel, la dosarul cauzei nu s-au depus

acte doveditoare ale dreptului de proprietate, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Din înscrisurile prezentate în fața primei

instanțe și în apel nu rezultă că autorii contestatoarei au deținut în proprietate

imobilul situat în Tecuci, județul Galați, denumit „depozit”.

Prin decizia civilă nr. 5205 din 27

iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta

B.S., a casat decizia nr. 199/2006 și, admițând apelul, a desființat sentința civilă

nr. 144/2005, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța supremă a reținut în motivarea

deciziei sale, că instanța de apel a înlăturat în mod greșit din probațiune ordinele

de moștenire eliberate pe numele reclamantei de autoritățile statului Israel, considerând

că acestea nu îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 162 alin. (1) din

Legea nr. 105/1992, pentru a fi folosite în fața instanțelor române (respectiv,

nu sunt supralegalizate).

Singura formalitate care ar putea fi cerută

pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul

actului său, după caz, identitatea sigiliului și a ștampilei, este aplicarea apostilei

(art. 3 și 4 din Convenție).

Or, înscrisurile (ordinele de moștenire)

prezentate de reclamantă prezentau această cerință a apostilei (aplicată de către

autoritatea competentă a statului Israel, de la care emană documentele), așa încât

nerecunoașterea eficienței lor juridice s-a făcut în mod greșit.

Obiect al notificării l-a reprezentat imobilul

din Tecuci (alcătuit din teren, depozit de produse petroliere, utilaje încorporate),

iar la dosar au fost depuse înscrisuri conform cărora autorul reclamantei (L.D.)

a fost autorizat cu funcționarea unui depozit de produse petroliere, prin decizia

Camerei de Comerț și a Ministerului Minelor și Petrolului (în decizia emisă de aceasta

făcându-se referire și la actul de proprietate asupra terenului, iar în autorizația

eliberată, la proprietatea asupra depozitului).

De asemenea, s-a dovedit că până în decembrie

1948 a fost plătit impozitul asupra depozitului și activității comerciale aferente

acestuia și că ulterior, în 1949, s-a cerut radierea societății comerciale, depozitul

fiind însă închiriat societății Sovrompetrol.

Toate aceste elemente, care demonstrează

desfășurarea unei activități comerciale autorizate, de către autorul reclamantei

într-un anumit spațiu (depozit), care a și făcut ulterior (la momentul dizolvării

societății) obiectul unor acte de administrare (închiriere) din partea acestuia,

creează prezumția că respectivul spațiu era deținut cu titlu (prezumție accentuată

mai ales de referirea la deținerea în proprietate a depozitului, din conținutul

autorizației pentru funcționarea acestuia).

Ca atare, nesocotind toate aceste aspecte,

instanța nu a ajuns la concluzia care se impunea din elementele cunoscute, probate

în cauză, ignorând astfel dispozițiile art. 1199 C. civ. și art. 1203 C. civ., care

permit dezlegarea cauzei pe baza prezumțiilor de natură să nască probabilitatea.

În ceea ce privește proprietatea asupra

terenului, reclamanta a făcut dovada demersurilor pentru eliberarea titlului, precum

și faptul că la momentul emiterii deciziunii Ministerului Minelor și Petrolului,

s-a avut în vedere actul de proprietate a terenului pe care este instalat depozitul,

certificat de grefă al Tribunalul Tecuci, nr. 34442/1947.

Așadar, nedepunerea titlului de proprietate

(datorită imposibilității determinate de reorganizarea diferitelor instituții),

nu poate avea semnificația inexistenței dreptului de proprietate în patrimoniul

autorului reclamantei, câtă vreme prezumțiile care funcționau pe baza înscrisurilor

din dosar conduceau la altă concluzie.

Prin sentința civilă nr. 263 din 25

februarie 2009, Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a admis contestația

formulată de reclamanta B.S., a obligat intimata SNP P. SA să acorde contestatoarei

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Tecuci, județul

Galați, denumit „depozit”, trecut abuziv în proprietatea statului; a obligat intimata

la 1.152 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a îndrumat instanța de rejudecare

să lămurească aspectul legat de modalitatea preluării imobilului de către stat,

precum și identificarea acestuia pe baza unei expertize topometrice, probă ce a

fost efectuată în rejudecarea cauzei, concluziile expertizei fiind depuse la dosar

la 02 septembrie 2008, și cu privire la care reclamanta a declarat că nu înțelege

să formuleze obiecțiuni, pârâta-intimată formulând obiecțiuni la raportul de expertiză

doar după închiderea dezbaterilor, respectiv prin concluziile scrise depuse la 23

februarie 2009.

Cu privire la modalitatea de preluarea

a imobilului în litigiu de către stat, instanța de rejudecare a pus în vedere intimatei

pârâte să depună la dosar relații cu privire la situația juridică a acestuia, precum

și actele în baza cărora deține respectivul imobil, relații ce au fost depuse la

mai multe termene de judecată și din cuprinsul cărora a rezultat că respectivul

imobil a trecut din proprietatea Întreprinderii Peco Ploiești în proprietatea I.L.P.P.

- Peco Galați, ca urmare a reorganizării întreprinderilor interjudețene prin Decretul

Consiliului de Stat nr. 245 din 05 iulie 1983, iar, ulterior, în baza Legii nr.

15/1990, pârâta a deținut acest imobil pentru care i-a fost eliberat certificatul

de atestare a dreptului de proprietate din 20 martie 1995, înscris în C.F. prin

încheierea nr. 2127 din 12 iulie 2001 a Judecătoriei Tecuci.

În aceste condiții s-a menționat că nu

se poate reține în cauză nedovedirea preluării abuzive a imobilului de către stat,

atâta timp cât actele depuse la dosar de către intimată conțin informații începând

numai cu anul 1983, iar certificatul de atestare a dreptul său de proprietate emis

după anul 1990 nu face dovada preluării imobilului la momentul anului 1949.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul

a admis contestația, a anulat decizia nr. 367 din 13 septembrie 2004 emisă de intimată

și a dispus obligarea acesteia să acorde contestatoarei măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobilul mai sus menționat, trecut în mod abuziv în proprietatea statului.

Împotriva acestei sentința a declarat apel

pârâta, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele

motive:

- în cauză există autoritate de lucru judecat

între prezenta acțiune și decizia nr. 263 din 16 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție. Contestatoarea a formulat două notificări pentru același imobil,

indicând în fiecare notificare altă denumire de stradă. Ambele decizii, prin care

s-au soluționat notificările, au fost contestate în instanță, pentru una dintre

ele pronunțându-se decizia civilă nr. 263/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin s-a stabilit acordarea pentru contestatoare a măsurilor reparatorii prin echivalent;

- pe fondul cauzei, instanța de fond nu

a ținut seama că expertiza topo era nulă, întrucât expertul nu s-a deplasat la fața

locului în ziua și la ora stabilită. Pârâta a formulat obiecțiuni la expertiză pe

acest aspect, obiecțiuni care nu au fost avute în vedere de către instanța care

a susținut că acestea au fost formulate prin concluziile scrise;

- instanța de fond s-a pronunțat fără să

respecte dispozițiile date de instanța de recurs, fără să identifice clar imobilul;

- instanța de fond nu a lămurit existența

unui element esențial al soluționării corecte a cauzei, respectiv care este actul

doveditor al dreptului de proprietate al reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 157A din 03

martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta intimata

SNP P. SA împotriva sentinței civile nr. 263 din 25 martie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-contestatoare B.S.

Instanța de apel a reținut că, potrivit

primului motiv de apel s-a invocat excepția autorității de lucru judecat, susținându-se

că autorul contestatoarei a avut un singur imobil, imobil pentru care Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin decizia nr. 263 din 16 ianuarie 2007, i-a acordat contestatoarei

despăgubiri prin echivalent.

Curtea nu a primit această apărare, având

în vedere faptul că autorul contestatoarei a avut mai multe imobile terenuri și

construcții în orașul Tecuci, două dintre acestea fiind situate astfel: unul pe

str. X și altul pe str. Y.

S-a reținut că str. X nu a purtat denumirea

de Y.

Pentru aceste două imobile, contestatoarea

a formulat două notificări, ce au fost soluționate separat de către aceeași pârâtă

apelantă prin două dispoziții diferite, amândouă de respingere a notificărilor.

Pentru terenul de 70,59 m.p. situat în

str. X, contestatoarea a obținut decizia nr. 263/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, prin care i s-a recunoscut dreptul de a primi măsuri reparatorii prin

echivalent.

Pentru imobilul situat în str. Y, Înalta

Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, prin decizia nr. 5205 din

27 iunie 2007, a statuat cu putere de lucru judecat că B.S. este persoană îndreptățită

în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moștenitoarea fostului proprietar, precum și

faptul că L.D., autorul contestatoarei, a fost proprietarul acestui imobil compus

din teren, depozit de produse petroliere, utilaje incorporate.

Ca atare, s-a reținut ca nefondată critica

potrivit cu care instanța de fond nu a stabilit care este titlul de proprietate

al autorului intimatei contestatoare, acest aspect fiind deja soluționat de instanța

de recurs și fiind obligatoriu, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., pentru

instanța de rejudecare.

Instanța de fond a avut stabilită prin

aceeași decizie de recurs sarcina individualizării imobilului notificat prin efectuarea

unei expertize topo, sens în care a dispus efectuarea acestei expertize.

Raportul de expertiză a fost depus la dosarul

cauzei la data de 01 septembrie 2008, însoțit de dovezile de convocare a părților

și de procesul-verbal efectuat la fața locului și semnat de către expert C.V.S.

și reprezentantul reclamantei. Acest proces-verbal nu poartă semnătura apelantului.

La termenul din data de 03 septembrie 2008,

instanța a comunicat apărătorului contestatoarei și consilierului juridic al pârâtei

SNP P. SA câte un exemplar al raportului de expertiză, acordând termen pentru a

se lua cunoștință de conținutul acestuia și pentru formularea și discutarea eventualelor

obiecțiuni.

La următoarele trei termene acordate în

cauză, pârâta a lipsit în mod nejustificat și nici nu a formulat și comunicat instanței

obiecțiuni la expertiză.

La termenul din data de 21 ianuarie 2009,

pârâta a fost prezentă prin consilier și nu a depus obiecțiuni la raportul de expertiză.

Cauza a fost soluționată la termenul următor,

când pârâta a lipsit din nou în mod nejustificat.

Abia prin concluziile scrise depuse la

data de 23 februarie 2009, pârâta a invocat nulitatea expertizei, susținând că a

fost convocată de expert pentru efectuarea acestei probe la data de 09 august 2009

la sediul Primăriei Municipiului Tecuci, când expertul nu s-a prezentat, iar din

expertiza depusă la dosar rezultă că expertul a făcut măsurătorile la fața locului

la data de 08 august 2008.

S-a reținut că, după rămânerea în pronunțare

a cauzei, instanța nu mai poate primi acte sau apărări noi, trebuind să se pronunțe

numai asupra cererilor apărărilor și probelor existente la dosar la momentul încheierii

dezbaterilor.

Ca atare, în mod legal, instanța de fond

nu a ținut seama în pronunțarea sentinței apelate de obiecțiunile formulate de pârâtă

la raportul de expertiză în apel.

De altfel, nici în apel, apelanta nu a

făcut dovada celor susținute prin obiecțiunile la expertiză, nedepunând scrisoarea

de convocare de la expert pentru ziua de 09 august 2008.

Instanța de apel a reținut în final că,

prin expertiză, s-a individualizat imobilul, iar instanța de fond, în mod legal,

respectând dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, a obligat pârâta să acorde

măsuri reparatorii în echivalent pentru acest imobil.

Împotriva deciziei nr. 157/A din 03

martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în termen

legal a declarat recurs pârâta SC O.P. SA care, invocând motivele de recurs prev.

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea criticilor recurenta arată,

în primul rând, că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit, neîndoielnic al acestuia – art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia recurată, instanța

de apel, interpretând în mod greșit actele depuse la dosarul cauzei, respectiv Decretul

Consiliului de Stat nr. 245 din 05 iulie 1983, certificatul de atestare a dreptului

de proprietate, și adresa prezentată de reclamantă din 13 ianuarie 1949, s-a reținut

că reclamanta B.S. a făcut dovada preluării abuzive a imobilului care a aparținut

autorului acesteia L.D.

De fapt, susține recurenta să adresa depusă

de reclamantă reprezintă o cerere întocmită pe baza declarațiilor antecesorului

său, prezentată Camerei de Comerț și Industrie Tecuci, prin care s-a solicitat radierea

firmei sale de comerciant, ca urmare a încetării exercitării comerțului prin închirierea

depozitului către societatea Sovrompetrol, act prin care, în opinia recurentei,

nu poate fi dovedită preluarea abuzivă în anul 1949.

Se mai susține că, în mod greșit, instanța

de apel a interpretat și natura juridică a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate, care prin natura sa este un act declarativ de confirmare a situației

patrimoniale a beneficiarului.

În contextul arătat, prin interpretarea

greșită a actelor de proprietate de care s-a prevalat reclamanta B.S. în susținerea

notificării, instanța de apel a reținut greșit că aceasta ar fi avut un drept de

proprietate real și actual, deși prin probe s-a dovedit contrariul, în sensul că

dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și depozit) ieșise din patrimoniul

reclamantei, nedovedindu-se că ieșirea s-a făcut fără titlu valabil, ceea ce denotă

că nu era îndreptățită la despăgubiri.

O a doua critică vizează lipsa de temei

legal a hotărârii recurate, pronunțată cu aplicarea greșită a legii [art. 10

alin. (2) și alin. (10) din Legea nr. 10/2001 și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005],

motiv prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se arată că hotărârea recurată

nu are suport legal, deoarece au fost ignorate dispozițiile textelor enunțate mai

sus.

Susține recurenta că instanța de apel a

soluționat notificarea ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar cu

ignorarea dispozițiilor acestei legi noi, de imediată aplicare.

Or, scopul Legii nr. 247/205 a fost de

a institui o procedură administrativă unică de plată a despăgubirilor, indiferent

dacă deciziile au format sau nu obiect al cenzurii instanțelor de judecată.

Se susține că legiuitorul a avut intenția

să asigure un regim unitar tuturor despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite,

cărora imobilele le-au fost preluate abuziv, conform art. 16 din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Astfel, se susține că instanța de apel

era obligată să aplice disp. art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, republicată,

coroborat cu dispozițiile titlului amintit (măsurile reparatorii prin echivalent

să fie compensate cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

investită cu soluționarea notificării și cu acordul persoanei îndreptățite).

Critica formulată de recurentă se referă

și la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ. coroborate

cu art. 166 C. proc. civ.

În acest sens, se arată că instanța de

apel a respins excepția autorității lucrului judecat a deciziei nr. 263 din 16

ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se precizează că reclamanta a formulat

două notificări în baza Legii nr. 10/2001 solicitând pârâtei soluționarea lor, deși

în discuție era vorba despre același imobil, instanța fiind indusă în eroare prin

denumirea imobilelor de „găzărie” și „depozit”.

Examinând recursul prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte îl reține ca nefondat, pentru considerentele de mai jos.

s-au avut în vedere dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea

în mod greșit a acutului dedus judecății și ca urmare, schimbarea naturii pricinii

sau a înțelesului vădit și neîndoielnic al acestuia.

Față de acest motiv, se reține că recurenta

este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a interpretat de fapt probele,

și anume: actul de atestare a dreptului de proprietate prin care pârâta deține în

patrimoniul său terenul în litigiu, cât și actele depuse în dovedirea cererii, acte

ce emană de la Camera de Comerț și Industrie Tecuci.

Recurenta, prin acest motiv de recurs,

tinde să demonstreze că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., potrivit cărora hotărârile pronunțate de instanța de casare sunt obligatorii.

Astfel, prin decizia nr. 5205/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă, s-a constatat că intimata-reclamantă

este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, ceea

ce face inadmisibilă orice discuție cu privire la acest aspect.

Prin același motiv recurenta se referă

la modul de interpretare a probelor, aspect de netemeinicie, care nu poate fi discutat

în recurs.

Și critica referitoare la modalitatea de

ieșire din patrimoniul reclamantei a imobilului situat în Tecuci este tot un motiv

de netemeinicie, deoarece vizează tot interpretarea probelor care nu mai poate fi

analizată în recurs.

de recurs, bazat pe interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale

Legii nr. 247/2005, se reține că este nefondat.

Critica este neclară, dar, pornind de la

ideea că instanța de fond a fost învestită cu o contestație împotriva unei decizii

de respingere a acordării măsurilor reparatorii, corect s-a pronunțat instanța atunci

când a obligat recurenta să emită o decizie pentru măsuri reparatorii corespunzătoare

imobilului preluat abuziv, cu denumirea de „depozit”, situat în Tecuci.

O altă soluție ar fi fost nelegală deoarece

instanța s-ar fi pronunțat probabil cu privire la aspecte cu care nu a fost învestită.

recurenta revine asupra tezei autorității de lucru judecat, care s-a reținut de

către instanța de apel ca nefondată.

Corect instanța de apel a arătat că prin

cele două expertize efectuate în două dosare diferite, imobilul ce poartă denumirea

de „depozit”, revendicat în dosarul de față, nu se identifică cu cel ce poartă denumirea

de „găzărie”, pentru care deja s-a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă.

Din conținutul expertizei întocmită de

expert C.V.S., nu rezultă aspecte care să ducă la identitate între cele două imobile,

ceea ce denotă că sunt imobile distincte și că asupra imobilului ce face obiectul

cauzei de față instanța nu s-a mai pronunțat până în prezent.

Reținând că motivele invocate de recurentă

sunt nefondate, pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta SC O.P. SA împotriva deciziei nr. 157A din 03 martie 2010 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

mai 2011.