ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4284/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 144 din 23 februarie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei B.S. și a respins ca neîntemeiată contestația împotriva deciziei nr. 367 din 13 septembrie 2004 emisă de SNP P. SA. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că există identitate între persoana contestatoare și subiectul activ a! raportului juridic dedus judecății. Cele susținute în întâmpinare de intimată, în sensul că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a autorului contestatoarei și a celei de persoană îndreptățită, privesc fondul contestației și nu calitatea procesuală activă a contestatoarei, calitate care se justifică având în vedere că B.S.

a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar intimata a emis o decizie în contradictoriu cu aceasta. Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că prin notificarea adresată intimatei, contestatoarea a solicitat retrocedarea în natură sau în echivalent a terenului și utilajelor ce erau încorporate în acesta, situat în Tecucimenționându-se că acesta este proprietatea numitului L.D. Acest act nu a fost însoțit și de altele din care să reiasă calitatea de proprietar a numitului L.D. asupra imobilului din Tecuci, act în care acesta să fie individualizat. Într-adevăr, alături de acesta a mai fost depus și certificatul fiscal din 24 decembrie 1948 din care rezultă că era înscris L.D., care și-a achitat impozitul datorat, însă, nici acesta nu este în măsură să facă dovada calității de proprietar a numitului L.D.

asupra imobilului în litigiu, întrucât nu se arată cu ce anume era înscris acesta pe rolul Administrației Financiare, având în vedere că, așa cum rezultă din dosar, L.D. mai deținea în Tecuci un imobil, ce reprezenta casă de locuit. Prin decizia civilă nr. 199/A din 19 octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul formulat de contestatoarea B.S. împotriva sentinței civile nr. 144/2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reținând că nici pe parcursul judecării cauzei în apel, apelanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor legale privind înscrisurile depuse în dovedirea calității sale de moștenitor.

Cele reținute de prima instanță sunt legale și în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Astfel, la dosarul cauzei nu s-au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001. Din înscrisurile prezentate în fața primei instanțe și în apel nu rezultă că autorii contestatoarei au deținut în proprietate imobilul situat în Tecuci, județul Galați, denumit „depozit”. Prin decizia civilă nr. 5205 din 27 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta B.S., a casat decizia nr. 199/2006 și, admițând apelul, a desființat sentința civilă nr. 144/2005, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța supremă a reținut în motivarea deciziei sale, că instanța de apel a înlăturat în mod greșit din probațiune ordinele de moștenire eliberate pe numele reclamantei de autoritățile statului Israel, considerând că acestea nu îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, pentru a fi folosite în fața instanțelor române (respectiv, nu sunt supralegalizate). Singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului său, după caz, identitatea sigiliului și a ștampilei, este aplicarea apostilei (art. 3 și 4 din Convenție). Or, înscrisurile (ordinele de moștenire) prezentate de reclamantă prezentau această cerință a apostilei (aplicată de către autoritatea competentă a statului Israel, de la care emană documentele), așa încât nerecunoașterea eficienței lor juridice s-a făcut în mod greșit.

Obiect al notificării l-a reprezentat imobilul din Tecuci (alcătuit din teren, depozit de produse petroliere, utilaje încorporate), iar la dosar au fost depuse înscrisuri conform cărora autorul reclamantei (L.D.) a fost autorizat cu funcționarea unui depozit de produse petroliere, prin decizia Camerei de Comerț și a Ministerului Minelor și Petrolului (în decizia emisă de aceasta făcându-se referire și la actul de proprietate asupra terenului, iar în autorizația eliberată, la proprietatea asupra depozitului). De asemenea, s-a dovedit că până în decembrie 1948 a fost plătit impozitul asupra depozitului și activității comerciale aferente acestuia și că ulterior, în 1949, s-a cerut radierea societății comerciale, depozitul fiind însă închiriat societății Sovrompetrol.

Toate aceste elemente, care demonstrează desfășurarea unei activități comerciale autorizate, de către autorul reclamantei într-un anumit spațiu (depozit), care a și făcut ulterior (la momentul dizolvării societății) obiectul unor acte de administrare (închiriere) din partea acestuia, creează prezumția că respectivul spațiu era deținut cu titlu (prezumție accentuată mai ales de referirea la deținerea în proprietate a depozitului, din conținutul autorizației pentru funcționarea acestuia). Ca atare, nesocotind toate aceste aspecte, instanța nu a ajuns la concluzia care se impunea din elementele cunoscute, probate în cauză, ignorând astfel dispozițiile art. 1199 C. civ. și art. 1203 C. civ., care permit dezlegarea cauzei pe baza prezumțiilor de natură să nască probabilitatea.

În ceea ce privește proprietatea asupra terenului, reclamanta a făcut dovada demersurilor pentru eliberarea titlului, precum și faptul că la momentul emiterii deciziunii Ministerului Minelor și Petrolului, s-a avut în vedere actul de proprietate a terenului pe care este instalat depozitul, certificat de grefă al Tribunalul Tecuci, nr. 34442/1947. Așadar, nedepunerea titlului de proprietate (datorită imposibilității determinate de reorganizarea diferitelor instituții), nu poate avea semnificația inexistenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei, câtă vreme prezumțiile care funcționau pe baza înscrisurilor din dosar conduceau la altă concluzie.

Prin sentința civilă nr. 263 din 25 februarie 2009, Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a admis contestația formulată de reclamanta B.S., a obligat intimata SNP P. SA să acorde contestatoarei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Tecuci, județul Galați, denumit „depozit”, trecut abuziv în proprietatea statului; a obligat intimata la 1.152 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a îndrumat instanța de rejudecare să lămurească aspectul legat de modalitatea preluării imobilului de către stat, precum și identificarea acestuia pe baza unei expertize topometrice, probă ce a fost efectuată în rejudecarea cauzei, concluziile expertizei fiind depuse la dosar la 02 septembrie 2008, și cu privire la care reclamanta a declarat că nu înțelege să formuleze obiecțiuni, pârâta-intimată formulând obiecțiuni la raportul de expertiză doar după închiderea dezbaterilor, respectiv prin concluziile scrise depuse la 23 februarie 2009. Cu privire la modalitatea de preluarea a imobilului în litigiu de către stat, instanța de rejudecare a pus în vedere intimatei pârâte să depună la dosar relații cu privire la situația juridică a acestuia, precum și actele în baza cărora deține respectivul imobil, relații ce au fost depuse la mai multe termene de judecată și din cuprinsul cărora a rezultat că respectivul imobil a trecut din proprietatea Întreprinderii Peco Ploiești în proprietatea I.L.P.P.

- Peco Galați, ca urmare a reorganizării întreprinderilor interjudețene prin Decretul Consiliului de Stat nr. 245 din 05 iulie 1983, iar, ulterior, în baza Legii nr. 15/1990, pârâta a deținut acest imobil pentru care i-a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 martie 1995, înscris în C.F. prin încheierea nr. 2127 din 12 iulie 2001 a Judecătoriei Tecuci.

În aceste condiții s-a menționat că nu se poate reține în cauză nedovedirea preluării abuzive a imobilului de către stat, atâta timp cât actele depuse la dosar de către intimată conțin informații începând numai cu anul 1983, iar certificatul de atestare a dreptul său de proprietate emis după anul 1990 nu face dovada preluării imobilului la momentul anului 1949. Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a admis contestația, a anulat decizia nr. 367 din 13 septembrie 2004 emisă de intimată și a dispus obligarea acesteia să acorde contestatoarei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul mai sus menționat, trecut în mod abuziv în proprietatea statului. Împotriva acestei sentința a declarat apel pârâta, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive: - în cauză există autoritate de lucru judecat între prezenta acțiune și decizia nr. 263 din 16 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Contestatoarea a formulat două notificări pentru același imobil, indicând în fiecare notificare altă denumire de stradă. Ambele decizii, prin care s-au soluționat notificările, au fost contestate în instanță, pentru una dintre ele pronunțându-se decizia civilă nr. 263/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin s-a stabilit acordarea pentru contestatoare a măsurilor reparatorii prin echivalent; - pe fondul cauzei, instanța de fond nu a ținut seama că expertiza topo era nulă, întrucât expertul nu s-a deplasat la fața locului în ziua și la ora stabilită.

Pârâta a formulat obiecțiuni la expertiză pe acest aspect, obiecțiuni care nu au fost avute în vedere de către instanța care a susținut că acestea au fost formulate prin concluziile scrise; - instanța de fond s-a pronunțat fără să respecte dispozițiile date de instanța de recurs, fără să identifice clar imobilul; - instanța de fond nu a lămurit existența unui element esențial al soluționării corecte a cauzei, respectiv care este actul doveditor al dreptului de proprietate al reclamantei. Prin decizia civilă nr. 157A din 03 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta intimata SNP P. SA împotriva sentinței civile nr. 263 din 25 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-contestatoare B.S.

Instanța de apel a reținut că, potrivit primului motiv de apel s-a invocat excepția autorității de lucru judecat, susținându-se că autorul contestatoarei a avut un singur imobil, imobil pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 263 din 16 ianuarie 2007, i-a acordat contestatoarei despăgubiri prin echivalent. Curtea nu a primit această apărare, având în vedere faptul că autorul contestatoarei a avut mai multe imobile terenuri și construcții în orașul Tecuci, două dintre acestea fiind situate astfel: unul pe str. X și altul pe str. Y. S-a reținut că str. X nu a purtat denumirea de Y. Pentru aceste două imobile, contestatoarea a formulat două notificări, ce au fost soluționate separat de către aceeași pârâtă apelantă prin două dispoziții diferite, amândouă de respingere a notificărilor.

Pentru terenul de 70,59 m.p. situat în str. X, contestatoarea a obținut decizia nr. 263/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care i s-a recunoscut dreptul de a primi măsuri reparatorii prin echivalent. Pentru imobilul situat în str. Y, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, prin decizia nr. 5205 din 27 iunie 2007, a statuat cu putere de lucru judecat că B.S. este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moștenitoarea fostului proprietar, precum și faptul că L.D., autorul contestatoarei, a fost proprietarul acestui imobil compus din teren, depozit de produse petroliere, utilaje incorporate. Ca atare, s-a reținut ca nefondată critica potrivit cu care instanța de fond nu a stabilit care este titlul de proprietate al autorului intimatei contestatoare, acest aspect fiind deja soluționat de instanța de recurs și fiind obligatoriu, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., pentru instanța de rejudecare. Instanța de fond a avut stabilită prin aceeași decizie de recurs sarcina individualizării imobilului notificat prin efectuarea unei expertize topo, sens în care a dispus efectuarea acestei expertize. Raportul de expertiză a fost depus la dosarul cauzei la data de 01 septembrie 2008, însoțit de dovezile de convocare a părților și de procesul-verbal efectuat la fața locului și semnat de către expert C.V.S. și reprezentantul reclamantei. Acest proces-verbal nu poartă semnătura apelantului. La termenul din data de 03 septembrie 2008, instanța a comunicat apărătorului contestatoarei și consilierului juridic al pârâtei SNP P. SA câte un exemplar al raportului de expertiză, acordând termen pentru a se lua cunoștință de conținutul acestuia și pentru formularea și discutarea eventualelor obiecțiuni.

La următoarele trei termene acordate în cauză, pârâta a lipsit în mod nejustificat și nici nu a formulat și comunicat instanței obiecțiuni la expertiză. La termenul din data de 21 ianuarie 2009, pârâta a fost prezentă prin consilier și nu a depus obiecțiuni la raportul de expertiză. Cauza a fost soluționată la termenul următor, când pârâta a lipsit din nou în mod nejustificat.

Abia prin concluziile scrise depuse la data de 23 februarie 2009, pârâta a invocat nulitatea expertizei, susținând că a fost convocată de expert pentru efectuarea acestei probe la data de 09 august 2009 la sediul Primăriei Municipiului Tecuci, când expertul nu s-a prezentat, iar din expertiza depusă la dosar rezultă că expertul a făcut măsurătorile la fața locului la data de 08 august 2008. S-a reținut că, după rămânerea în pronunțare a cauzei, instanța nu mai poate primi acte sau apărări noi, trebuind să se pronunțe numai asupra cererilor apărărilor și probelor existente la dosar la momentul încheierii dezbaterilor. Ca atare, în mod legal, instanța de fond nu a ținut seama în pronunțarea sentinței apelate de obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză în apel.

De altfel, nici în apel, apelanta nu a făcut dovada celor susținute prin obiecțiunile la expertiză, nedepunând scrisoarea de convocare de la expert pentru ziua de 09 august 2008. Instanța de apel a reținut în final că, prin expertiză, s-a individualizat imobilul, iar instanța de fond, în mod legal, respectând dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, a obligat pârâta să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru acest imobil. Împotriva deciziei nr. 157/A din 03 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta SC O.P. SA care, invocând motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea criticilor recurenta arată, în primul rând, că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit, neîndoielnic al acestuia – art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel, interpretând în mod greșit actele depuse la dosarul cauzei, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr. 245 din 05 iulie 1983, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, și adresa prezentată de reclamantă din 13 ianuarie 1949, s-a reținut că reclamanta B.S. a făcut dovada preluării abuzive a imobilului care a aparținut autorului acesteia L.D.

De fapt, susține recurenta să adresa depusă de reclamantă reprezintă o cerere întocmită pe baza declarațiilor antecesorului său, prezentată Camerei de Comerț și Industrie Tecuci, prin care s-a solicitat radierea firmei sale de comerciant, ca urmare a încetării exercitării comerțului prin închirierea depozitului către societatea Sovrompetrol, act prin care, în opinia recurentei, nu poate fi dovedită preluarea abuzivă în anul 1949. Se mai susține că, în mod greșit, instanța de apel a interpretat și natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care prin natura sa este un act declarativ de confirmare a situației patrimoniale a beneficiarului. În contextul arătat, prin interpretarea greșită a actelor de proprietate de care s-a prevalat reclamanta B.S.

în susținerea notificării, instanța de apel a reținut greșit că aceasta ar fi avut un drept de proprietate real și actual, deși prin probe s-a dovedit contrariul, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și depozit) ieșise din patrimoniul reclamantei, nedovedindu-se că ieșirea s-a făcut fără titlu valabil, ceea ce denotă că nu era îndreptățită la despăgubiri. O a doua critică vizează lipsa de temei legal a hotărârii recurate, pronunțată cu aplicarea greșită a legii [art. 10 alin. (2) și alin. (10) din Legea nr. 10/2001 și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005], motiv prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se arată că hotărârea recurată nu are suport legal, deoarece au fost ignorate dispozițiile textelor enunțate mai sus.

Susține recurenta că instanța de apel a soluționat notificarea ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar cu ignorarea dispozițiilor acestei legi noi, de imediată aplicare. Or, scopul Legii nr. 247/205 a fost de a institui o procedură administrativă unică de plată a despăgubirilor, indiferent dacă deciziile au format sau nu obiect al cenzurii instanțelor de judecată. Se susține că legiuitorul a avut intenția să asigure un regim unitar tuturor despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite, cărora imobilele le-au fost preluate abuziv, conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, se susține că instanța de apel era obligată să aplice disp. art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu dispozițiile titlului amintit (măsurile reparatorii prin echivalent să fie compensate cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării și cu acordul persoanei îndreptățite).

Critica formulată de recurentă se referă și la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ. coroborate cu art. 166 C. proc. civ. În acest sens, se arată că instanța de apel a respins excepția autorității lucrului judecat a deciziei nr. 263 din 16 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se precizează că reclamanta a formulat două notificări în baza Legii nr. 10/2001 solicitând pârâtei soluționarea lor, deși în discuție era vorba despre același imobil, instanța fiind indusă în eroare prin denumirea imobilelor de „găzărie” și „depozit”. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl reține ca nefondat, pentru considerentele de mai jos.

1. Referitor la primul motiv de recurs, s-au avut în vedere dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea în mod greșit a acutului dedus judecății și ca urmare, schimbarea naturii pricinii sau a înțelesului vădit și neîndoielnic al acestuia. Față de acest motiv, se reține că recurenta este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a interpretat de fapt probele, și anume: actul de atestare a dreptului de proprietate prin care pârâta deține în patrimoniul său terenul în litigiu, cât și actele depuse în dovedirea cererii, acte ce emană de la Camera de Comerț și Industrie Tecuci. Recurenta, prin acest motiv de recurs, tinde să demonstreze că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârile pronunțate de instanța de casare sunt obligatorii. Astfel, prin decizia nr. 5205/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, s-a constatat că intimata-reclamantă este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce face inadmisibilă orice discuție cu privire la acest aspect. Prin același motiv recurenta se referă la modul de interpretare a probelor, aspect de netemeinicie, care nu poate fi discutat în recurs. Și critica referitoare la modalitatea de ieșire din patrimoniul reclamantei a imobilului situat în Tecuci este tot un motiv de netemeinicie, deoarece vizează tot interpretarea probelor care nu mai poate fi analizată în recurs.

2. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, bazat pe interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, se reține că este nefondat. Critica este neclară, dar, pornind de la ideea că instanța de fond a fost învestită cu o contestație împotriva unei decizii de respingere a acordării măsurilor reparatorii, corect s-a pronunțat instanța atunci când a obligat recurenta să emită o decizie pentru măsuri reparatorii corespunzătoare imobilului preluat abuziv, cu denumirea de „depozit”, situat în Tecuci. O altă soluție ar fi fost nelegală deoarece instanța s-ar fi pronunțat probabil cu privire la aspecte cu care nu a fost învestită. 3. În fine, prin ultimul motiv de recurs recurenta revine asupra tezei autorității de lucru judecat, care s-a reținut de către instanța de apel ca nefondată.

Corect instanța de apel a arătat că prin cele două expertize efectuate în două dosare diferite, imobilul ce poartă denumirea de „depozit”, revendicat în dosarul de față, nu se identifică cu cel ce poartă denumirea de „găzărie”, pentru care deja s-a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă. Din conținutul expertizei întocmită de expert C.V.S., nu rezultă aspecte care să ducă la identitate între cele două imobile, ceea ce denotă că sunt imobile distincte și că asupra imobilului ce face obiectul cauzei de față instanța nu s-a mai pronunțat până în prezent. Reținând că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează ca recursul să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.P. SA împotriva deciziei nr. 157A din 03 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2011.