ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5205/2007

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2487/2004, B.S. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 367 din 13 septembrie 2004 emisă de S.N.P. P. SA, prin care i s-a respins notificarea privind restituirea unui imobil teren, depozit și utilaje încorporate (3 rezervoare încorporate, magazii, construcții situat în Tecuci, județul Galați. În motivarea cererii, s-a arătat că în mod greșit a fost respinsă notificarea transmisă în condițiile Legii nr. 10/2001, întrucât nu s-ar fi făcut dovada calității de proprietar a autorului reclamantei, deși acest aspect a fost probat conform înscrisurilor atașate, care probau dreptul de proprietate al autorului reclamantei și calitatea de moștenitoare față de acesta, a reclamantei.

Tribunalul a pronunțat sentința civilă nr. 144 din 23 februarie 2005, prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins pe fond, contestația formulată de aceasta. Pentru pronunțarea soluției, prima instanță a reținut că reclamanta și-a justificat legitimarea procesuală în cauză, față de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 și de împrejurarea că aceasta a atacat în justiție o decizie nefavorabilă emisă de intimată, urmare a notificării pe care i-a adresat-o. În ce privește fondul contestației, s-a apreciat însă, că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât din actele depuse nu rezultă calitatea de proprietar a autorului său, L.A., asupra imobilului ce face obiectul notificării.

Simpla afirmație cuprinsă în decizia de autorizare a societății A., în sensul că aceasta își desfășoară activitatea într-un imobil proprietatea lui L.A., nu este suficientă pentru a crea prezumția de proprietate în favoarea autoarei contestatoarei. De asemenea, din adresa eliberată de Arhivele Naționale rezultă inexistența titlului de proprietate invocat, din anul 1947 și nici cele menționate în decizia de autorizare a societății nu se coroborează cu nici un alt act care să creeze prezumția de proprietate. Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate recunoaște eficiență juridică actelor referitoare la calitatea de moștenitor a reclamantei (eliberate de autoritățile din Israel), deoarece nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 165 și art. 167 din Legea nr. 105/1992 pentru a fi recunoscute pe teritoriul României și nici cerința apostilei reglementată de O.G.

nr. 66/1999. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins conform deciziei nr. 199/A din 19 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. S-a reținut în considerentele deciziei, ca fiind corectă statuarea primei instanțe, în sensul nedovedirii calității de moștenitor a reclamantei, de pe urma defuncților L.A. și S.D., întrucât ordinele de moștenire și actul de schimbare de nume (al reclamantei) nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi recunoscute în România, respectiv, nu sunt supralegalizate conform art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992.

De asemenea, s-a apreciat că reclamanta nu a depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, așa încât în mod corect s-a tras concluzia lipsei calității de persoană îndreptățită, ceea ce nu mai făcea posibilă nici administrarea probei cu expertiză de identificare a imobilului (astfel cum solicitase reclamanta). Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a criticat soluția sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a concluzionat în mod greșit că nu sunt întrunite cerințele Legii nr. 105/1992 și ale O.G. nr. 66/1999, ignorând astfel înscrisurile depuse în faza apelului, constând în certificate de stare civilă și de moștenitor, care poartă apostila Ministerului Justiției din Israel, conform Convenției de la Haga din 1961, iar alte înscrisuri fiind eliberate de Arhivele Naționale, cu însemnele acestei instituții.

- Aprecierea instanței în legătură cu nedovedirea dreptului de proprietate al autorilor reclamantei nesocotește dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și înscrisurile depuse în fața ambelor instanțe de fond, potrivit cărora autorul recurentei, L.A., era autorizat cu funcționarea depozitului de produse petroliere, în Tecuci; aceeași situație asupra proprietății imobilului rezulta și din decizia nr. 3 din 19 ianuarie 1948 a Camerei de Comerț și Industrie Tecuci, ca și din adresa emisă la 8 decembrie 1947 de Administrația financiară Tecuci. - S-a reținut de asemenea, nelegala cenzurare a solicitării de completare a probatoriului, astfel încât să fie clară situația juridică a imobilului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Recursul este fondat, potrivit următoarelor considerente: Instanța de apel a înlăturat în mod greșit din probațiune ordinele de moștenire eliberate pe numele reclamantei de autoritățile statului Israel (filele 59-61, apel), considerând că acestea nu îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, pentru a fi folosite în fața instanțelor române (respectiv, nu sunt supralegalizate). Astfel, potrivit O.G. nr. 66/1999, România a aderat la Convenția de la Haga din 1961 privind suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, potrivit căreia fiecare stat contractant scutește de supralegalizare actele cărora li se aplică această convenție (respectiv, acte oficiale care au fost întocmite pe teritoriul unui stat contractant și care urmează să fie prezentate pe teritoriul altui stat contractant).

În aceste condiții, singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului și a ștampilei, este aplicarea apostilei (art. 3 și art. 4 din Convenție). Or, înscrisurile (ordinele de moștenire) prezentate de reclamantă prezentau această cerință a apostilei (aplicată de către autoritatea competentă a statului Israel, de la care emană documentele) așa încât nerecunoașterea eficienței lor juridice s-a făcut în mod greșit. De asemenea, în mod eronat s-a considerat că în cauză nu ar funcționa prezumția de proprietate în favoarea reclamantei, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001 (republicată) și a normelor dreptului comun în materia prezumțiilor.

Astfel, obiect al notificării l-a reprezentat imobilul din Tecuci, (alcătuit din teren, depozit de produse petroliere, utilaje încorporate) iar la dosar au fost depuse înscrisuri conform cărora autorul reclamantei (L.A.) a fost autorizat cu funcționarea unui depozit de produse petroliere, prin decizie a Camerei de Comerț (fila 58, fond) și a Ministerului Minelor și Petrolului (în decizia emisă de acesta făcându-se referire și la actul de proprietate asupra terenului, fila 57, fond), iar în autorizația eliberată, la proprietatea asupra depozitului (fila 56, fond). De asemenea, a rezultat că până în decembrie 1948 a fost plătit impozitul asupra depozitului și activității comerciale aferente acestuia (fila 84, fond) și că ulterior, în 1949, s-a cerut radierea societății comerciale, depozitul fiind însă închiriat societății S. (fila 81, fond).

Toate aceste elemente, care demonstrează desfășurarea unei activități comerciale autorizate, de către autorul reclamantei într-un anumit spațiu (depozit), care a și făcut ulterior (la momentul dizolvării societății), obiectul unor acte de administrare (închiriere) din partea acestuia, creează prezumția că respectivul spațiu era deținut cu titlu (prezumție accentuată mai ales de referirea la deținerea în proprietate a depozitului, din conținutul autorizației pentru funcționarea acestuia). Ca atare, nesocotind toate aceste aspecte, instanța nu a tras consecințele care se impuneau din elementele cunoscute, probate în cauză, ignorând astfel, dispozițiile art. 1199 C. civ. și art. 1203 C. civ., care permit dezlegarea cauzei pe baza prezumțiilor de natură să nască probabilitatea.

În ce privește proprietatea asupra terenului, reclamanta a făcut dovada demersurilor pentru eliberarea titlului (conform adreselor emise de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Ministerul Resurselor Minerale, Ministerul Economiei și Comerțului, din care rezulta doar predarea arhivelor între aceste instituții), precum și faptul că la momentul emiterii deciziunii Ministerului Minelor și Petrolului (din 22 noiembrie 1947) s-a avut în vedere „actul de proprietate a terenului pe care este instalat depozitul, certificat de Grefa Tribunalului Tecuci cu nr. 34442/1947” (fila 57, fond). Așadar, nedepunerea titlului de proprietate (datorită imposibilității determinate de reorganizarea diferitelor instituții) nu poate avea semnificația inexistenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei, câtă vreme prezumțiile care funcționau pe baza înscrisurilor din dosar conduceau la altă concluzie.

În consecință, constatându-se că în mod greșit instanțele nu au intrat în cercetarea fondului (înlăturând în mod nelegal înscrisuri care făceau dovada calității de moștenitor, ca și prezumția de proprietate ce funcționa în favoarea reclamantei), recursul urmează să fie admis și conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casată decizia atacată. Rejudecând apelul, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va fi desființată hotărârea primei instanțe și cauza trimisă spre rejudecare tribunalului, determinat de același aspect, al necercetării fondului. La momentul judecării, urmează să fie lămurit aspectul legat de modalitatea preluării imobilului de către stat, precum și identificarea, pe baza unei expertize topometrice (a schițelor plan depuse la dosar și a probelor suplimentare ce se vor impune, în condițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ.), a terenului din Tecuci, aferent depozitului de produse petroliere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 199/A din 19 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată. Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 144 din 23 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2007.