ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5205/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

2487/2004, B.S. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 367 din 13

septembrie 2004 emisă de S.N.P. P. SA, prin care i s-a respins notificarea

privind restituirea unui imobil teren, depozit și utilaje încorporate (3

rezervoare încorporate, magazii, construcții situat în Tecuci, județul Galați.

În motivarea cererii, s-a arătat că

în mod greșit a fost respinsă notificarea transmisă în condițiile Legii nr.

10/2001, întrucât nu s-ar fi făcut dovada calității de proprietar a autorului reclamantei,

deși acest aspect a fost probat conform înscrisurilor atașate, care probau

dreptul de proprietate al autorului reclamantei și calitatea de moștenitoare

față de acesta, a reclamantei.

Tribunalul a pronunțat sentința

civilă nr. 144 din 23 februarie 2005, prin care a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei și a respins pe fond, contestația

formulată de aceasta.

Pentru pronunțarea soluției, prima

instanță a reținut că reclamanta și-a justificat legitimarea procesuală în cauză,

față de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 și de împrejurarea că

aceasta a atacat în justiție o decizie nefavorabilă emisă de intimată, urmare a

notificării pe care i-a adresat-o.

În ce privește fondul contestației,

s-a apreciat însă, că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât din

actele depuse nu rezultă calitatea de proprietar a autorului său, L.A., asupra

imobilului ce face obiectul notificării. Simpla afirmație cuprinsă în decizia

de autorizare a societății A., în sensul că aceasta își desfășoară activitatea

într-un imobil proprietatea lui L.A., nu este suficientă pentru a crea

prezumția de proprietate în favoarea autoarei contestatoarei. De asemenea, din

adresa eliberată de Arhivele Naționale rezultă inexistența titlului de

proprietate invocat, din anul 1947 și nici cele menționate în decizia de

autorizare a societății nu se coroborează cu nici un alt act care să creeze

prezumția de proprietate.

Totodată, tribunalul a apreciat că

nu poate recunoaște eficiență juridică actelor referitoare la calitatea de

moștenitor a reclamantei (eliberate de autoritățile din Israel), deoarece nu

îndeplinesc condițiile cerute de art. 165 și art. 167 din Legea nr. 105/1992

pentru a fi recunoscute pe teritoriul României și nici cerința apostilei

reglementată de O.G. nr. 66/1999.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins conform deciziei nr. 199/A din 19

octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

S-a reținut în considerentele

deciziei, ca fiind corectă statuarea primei instanțe, în sensul nedovedirii

calității de moștenitor a reclamantei, de pe urma defuncților L.A. și S.D.,

întrucât ordinele de moștenire și actul de schimbare de nume (al reclamantei)

nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi recunoscute în România,

respectiv, nu sunt supralegalizate conform art. 162 alin. (1) din Legea nr.

105/1992.

De asemenea, s-a apreciat că

reclamanta nu a depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, așa încât în mod corect s-a tras concluzia lipsei

calității de persoană îndreptățită, ceea ce nu mai făcea posibilă nici

administrarea probei cu expertiză de identificare a imobilului (astfel cum

solicitase reclamanta).

Împotriva deciziei a declarat recurs

apelanta-reclamantă, care a criticat soluția sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel a concluzionat în

mod greșit că nu sunt întrunite cerințele Legii nr. 105/1992 și ale O.G. nr.

66/1999, ignorând astfel înscrisurile depuse în faza apelului, constând în

certificate de stare civilă și de moștenitor, care poartă apostila Ministerului

Justiției din Israel, conform Convenției de la Haga din 1961, iar alte

înscrisuri fiind eliberate de Arhivele Naționale, cu însemnele acestei

instituții.

- Aprecierea instanței în legătură

cu nedovedirea dreptului de proprietate al autorilor reclamantei nesocotește

dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și înscrisurile depuse în fața

ambelor instanțe de fond, potrivit cărora autorul recurentei, L.A., era

autorizat cu funcționarea depozitului de produse petroliere, în Tecuci; aceeași

situație asupra proprietății imobilului rezulta și din decizia nr. 3 din 19

ianuarie 1948 a Camerei de Comerț și Industrie Tecuci, ca și din adresa emisă

la 8 decembrie 1947 de Administrația financiară Tecuci.

- S-a reținut de asemenea, nelegala

cenzurare a solicitării de completare a probatoriului, astfel încât să fie

clară situația juridică a imobilului.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat

întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul este fondat, potrivit

următoarelor considerente:

Instanța de apel a înlăturat în mod

greșit din probațiune ordinele de moștenire eliberate pe numele reclamantei de

autoritățile statului Israel (filele 59-61, apel), considerând că acestea nu

îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 162 alin. (1) din Legea nr.

105/1992, pentru a fi folosite în fața instanțelor române (respectiv, nu sunt

supralegalizate).

Astfel, potrivit O.G. nr. 66/1999,

România a aderat la Convenția de la Haga din 1961 privind suprimarea cerinței

supralegalizării actelor oficiale străine, potrivit căreia fiecare stat

contractant scutește de supralegalizare actele cărora li se aplică această

convenție (respectiv, acte oficiale care au fost întocmite pe teritoriul unui

stat contractant și care urmează să fie prezentate pe teritoriul altui stat

contractant).

În aceste condiții, singura

formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii,

calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea

sigiliului și a ștampilei, este aplicarea apostilei (art. 3 și art. 4 din

Convenție).

Or, înscrisurile (ordinele de

moștenire) prezentate de reclamantă prezentau această cerință a apostilei

(aplicată de către autoritatea competentă a statului Israel, de la care emană

documentele) așa încât nerecunoașterea eficienței lor juridice s-a făcut în mod

greșit.

De asemenea, în mod eronat s-a

considerat că în cauză nu ar funcționa prezumția de proprietate în favoarea

reclamantei, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001 (republicată) și a

normelor dreptului comun în materia prezumțiilor.

Astfel, obiect al notificării l-a

reprezentat imobilul din Tecuci, (alcătuit din teren, depozit de produse

petroliere, utilaje încorporate) iar la dosar au fost depuse înscrisuri conform

cărora autorul reclamantei (L.A.) a fost autorizat cu funcționarea unui depozit

de produse petroliere, prin decizie a Camerei de Comerț (fila 58, fond) și a

Ministerului Minelor și Petrolului (în decizia emisă de acesta făcându-se

referire și la actul de proprietate asupra terenului, fila 57, fond), iar în autorizația

eliberată, la proprietatea asupra depozitului (fila 56, fond).

De asemenea, a rezultat că până în

decembrie 1948 a fost plătit impozitul asupra depozitului și activității

comerciale aferente acestuia (fila 84, fond) și că ulterior, în 1949, s-a cerut

radierea societății comerciale, depozitul fiind însă închiriat societății S.

(fila 81, fond).

Toate aceste elemente, care

demonstrează desfășurarea unei activități comerciale autorizate, de către

autorul reclamantei într-un anumit spațiu (depozit), care a și făcut ulterior

(la momentul dizolvării societății), obiectul unor acte de administrare

(închiriere) din partea acestuia, creează prezumția că respectivul spațiu era

deținut cu titlu (prezumție accentuată mai ales de referirea la deținerea în proprietate

a depozitului, din conținutul autorizației pentru funcționarea acestuia).

Ca atare, nesocotind toate aceste

aspecte, instanța nu a tras consecințele care se impuneau din elementele

cunoscute, probate în cauză, ignorând astfel, dispozițiile art. 1199 C. civ. și

art. 1203 C. civ., care permit dezlegarea cauzei pe baza prezumțiilor de natură

să nască probabilitatea.

În ce privește proprietatea asupra

terenului, reclamanta a făcut dovada demersurilor pentru eliberarea titlului

(conform adreselor emise de Agenția Națională pentru Resurse Minerale,

Ministerul Resurselor Minerale, Ministerul Economiei și Comerțului, din care

rezulta doar predarea arhivelor între aceste instituții), precum și faptul că

la momentul emiterii deciziunii Ministerului Minelor și Petrolului (din 22

noiembrie 1947) s-a avut în vedere „actul de proprietate a terenului pe care

este instalat depozitul, certificat de Grefa Tribunalului Tecuci cu nr.

34442/1947” (fila 57, fond).

Așadar, nedepunerea titlului de

proprietate (datorită imposibilității determinate de reorganizarea diferitelor

instituții) nu poate avea semnificația inexistenței dreptului de proprietate în

patrimoniul autorului reclamantei, câtă vreme prezumțiile care funcționau pe

baza înscrisurilor din dosar conduceau la altă concluzie.

În consecință, constatându-se că în

mod greșit instanțele nu au intrat în cercetarea fondului (înlăturând în mod

nelegal înscrisuri care făceau dovada calității de moștenitor, ca și prezumția

de proprietate ce funcționa în favoarea reclamantei), recursul urmează să fie

admis și conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casată decizia atacată.

Rejudecând apelul, în temeiul art.

297 alin. (1) C. proc. civ., va fi desființată hotărârea primei instanțe și

cauza trimisă spre rejudecare tribunalului, determinat de același aspect, al

necercetării fondului.

La momentul judecării, urmează să

fie lămurit aspectul legat de modalitatea preluării imobilului de către stat,

precum și identificarea, pe baza unei expertize topometrice (a schițelor plan

depuse la dosar și a probelor suplimentare ce se vor impune, în condițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ.), a terenului din Tecuci, aferent depozitului de

produse petroliere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 199/A din 19 octombrie 2006 a Curții de

Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Casează decizia atacată.

Admite apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței nr. 144 din 23 februarie 2005 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă.

Desființează sentința și trimite

cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2007.