ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1635/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta

S.N.T.F.M. – C.F.R. Marfa SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.C., anularea

deciziei din 15 mai 2006 emisă de aceasta, iar, în subsidiar, anularea parțială

a deciziei, respectiv reducerea cuantumului amenzii contravenționale aplicate.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin decizia contestată a fost sancționată contravențional

prin aplicarea unei amenzi în sumă de 26.987.010 RON, reținându-se încălcarea prevederilor

art. 6 lit. a) și c) din Legea Concurenței, prin folosirea abuzivă a pretinsei sale

poziții dominante pe piața serviciilor de transport feroviar.

A mai arătat reclamanta

că măsura în speță este una nelegală, întrucât s-a reținut în mod greșit faptul

că C.F.R. Marfa ar deține o poziție dominantă pe piața relevantă a produsului, serviciile

în speță neconstituind facilități esențiale.

Cu privire la refuzul

de a contracta anumite servicii, reclamanta a arătat că acesta s-a datorat lipsei

de personal pentru anii 2003-2004, pentru anul 2002 existând o alternativă în condițiile

pieței din perioada de referință.

Față de aspectul practicării

de tarife diferențiate, reclamanta a susținut că acesta este irelevant întrucât

societatea nu se afla în poziție dominantă, iar, în raport cu sancțiunea aplicată,

a precizat că, în opinia sa, nu au fost respectate principiile de individualizare

a amenzii în conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996 și instrucțiunilor emise

în aplicarea acestora.

Prin sentința civilă

nr. 1071 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios

administrativ și fiscal acțiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut, în esență, că într-adevăr prevederile Instrucției

nr. 201, aprobată prin Ordinul Ministrului Transportului nr. 280/1997, respectiv

art. 15 și art. 16, nu conțin o definire a termenului de remizare, însă, din enumerarea

operațiunilor ce trebuie efectuate cu această ocazie rezultă că acțiunea propriu

- zisă de remizare a locomotivei presupune existența unui spațiu adecvat.

Totodată, a mai apreciat

instanța, îndeplinirea obligații legale care au ca scop asigurarea desfășurării

transportului feroviar în condiții de siguranță maximă, impun existența unor condiții

adecvate pentru remizare, respectiv existența unui depou.

În atare condiții și în

raport cu prevederile Ordinului nr. 461/2003 al M.L.P.T.L, instanța a reținut că

reclamanta prestează atât serviciile de remizare cât și cele de cazare a personalului

în condiții de monopol iar, în ce privește abuzul de poziție dominantă, a apreciat

că acesta a fost dovedit prin refuzul C.F.R. Marfa de a permite accesul celorlalți

operatori privați la depourile sau remizele deținute în exclusivitate, comportamentul

reclamantei fiind dovedit și prin diferențierea și majorarea tarifelor aplicate

în funcție de beneficiarii serviciilor.

Cererea subsidiară a reclamantei

de a reduce cuantumul amenzii aplicate a fost respinsă având în vedere că amenda

aplicată a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor art. 52 din Legea concurenței

și a Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor, respectiv gravitatea

mare a faptelor și impactul acestora asupra pieței, durata medie a încălcărilor

și circumstanțele atenuante reținute.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă SA arătând că sentința este nelegală și

netemeinică.

În motivele de recurs

este criticată soluția instanței de fond pentru că a fost reținută greșit existența

poziției dominante a C.F.R. Marfă.

Se susține că pentru stabilirea

poziției dominante, în cazurile de practici anticoncurențiale reglementate de

art. 5 și 6 din Legea concurenței, pentru fiecare produs supus investigației se

vor determina produsele care constituie înlocuitori sau substituenți, precum și

producătorii acestora, iar piața relevantă a produsului cuprinde toate produsele

care sunt considerate ca interschimbabile sau substituibile datorită caracteristicilor,

prețului și utilizării acestora.

În cauză, piața relevantă

este cea a serviciilor de remizare a locomotivelor și de cazare a personalului în

vederea asigurării odihnei acestuia.

Recurenta susține că serviciile

de remizare a locomotivelor și de cazare a personalului se pot realiza și în alte

spații decât depourile astfel că pe piața relevantă există servicii substituibile

celor oferite de C.F.R. marfă care nu ar deține o poziție dominantă.

În legislație nu există

o definiție a operațiunii de remizare dar sunt menționate operațiunile ce trebuie

efectuate cu această ocazie, distinct pe fiecare tip de locomotivă, nefiind necesar

ca această operațiune să se facă în depouri sau remize, fiind reglementată și situația

în care remizarea se face „într-o stație” sau „într-o unitate de tracțiune”, dar

cu toate acestea, se arată în motivele de recurs, instanța de fond a înlăturat aceste

susțineri.

S-au invocat dispozițiile

din ordinul Ministrului Transporturilor din 10 iunie 1997 care definesc unitatea

de tracțiune (asimilabilă depoului) și s-a concluzionat că staționarea sau remizarea

locomotivelor se poate face în aceleași condiții de siguranță pentru transportul

feroviar și pe o linie de tracțiune specială amenajată într-o stație.

Este criticată susținerea

că serviciile de remizare nu pot fi oferite de alți agenți economici la nivelul

de calitate oferit în incinta depourilor și se arată că remizarea unei locomotive

nu este condiționată de prezența unor instalații și utilaje existente în depoul

pentru reparații și nicio dispoziție legală nu impune remizarea în depouri, astfel

că este în totalitate interschimbabil cu remizarea pe infrastructură publică, pe

linii industriale închiriate, închirierea depourilor aflate în administrarea S.A.A.F.

sau a terților, operatorii de transport având posibilitatea, dar și obligația, de

a-și asigura prin eforturile proprii supravegherea locomotivelor.

În privința obligației

introducerii locomotivelor, cel puțin odată la 7 zile, într-o unitate de tracțiune

care poate asigura efectuarea tuturor operațiunilor tehnice prevăzute în instrucțiune

și în reglementările tehnice în vigoare s-a precizat că nu se are în vedere remizarea

ciclică (o dată la 7 zile) obligatorie într-o unitate de tracțiune, ci verificarea

tehnică periodică a locomotivei efectuată într-o unitate ce dispune de date tehnice

corespunzătoare, serviciu care poate fi contractat de oricare operator de la societățile

specializate de reparații și întreținere.

În legătură cu serviciul

de cazare a personalului, soluția instanței de fond este criticată că nu a făcut

nicio referire, dar recurenta a prezentat argumente potrivit cărora asigurarea odihnei

personalului de locomotivă în alte spații decât cele din depouri și stații nu contravin

art. 7 pct. 8 din instrucție, nefiind obligatorie din motive de siguranță.

Acest punct de vedere

a fost confirmat și de A.F.E.R. care a argumentat că odihna personalului de locomotivă

nu se poate efectua numai în depouri, ci și în alte spații special amenajate.

Este criticat și faptul

că decizia nr. 119 este nelegală pentru că s-a recomandat modificare de către Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a Ordinului nr. 416/2003, ordin care

avea ca scop finalizarea restructurării S.N.C.F.R. prin atribuirea către C.F.R.

Marfă și C.F.R. Călători a proprietății asupra unor active, respectiv depourile.

Un ultim motiv de recurs

este legat de modul în care instanța de fond a soluționat capătul de cerere privind

reducerea cuantumului amenzii pentru că era necesară raportarea sancțiunii la cifra

de afaceri obținută efectiv ca urmare a încălcării concurențiale constatate.

Se subliniază faptul că

este excesiv ca amenda să fie calculată ca procent din întreaga cifră de afaceri

obținută de C.F.R. Marfă, care este realizată, în principal, din activitatea de

transport și nu din respectarea serviciilor de cazare și remizare.

C.C. a formulat întâmpinare

și a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate

ca legală și temeinică.

După examinarea motivelor

de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge

recursul declarat ca nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv

de recurs ce vizează greșita reținere a poziției dominante a C.F.R. Marfă se constată

că acesta este nefondat.

În anul 2003, în baza

Ordinului M.L.P.T.L. nr. 461 toate depourile de locomotive, remizele și punctele

de alimentare a locomotivelor aflate în patrimoniul C.N.C.F.R. au fost transferate,

fără plată, către C.F.R. Marfă și C.F.R. Călători, în condițiile în care pe piață

erau autorizați pe lângă operatorul de transport de marfă cu capital de stat și

operatori privați, iar nevoile acestora sunt aceleași.

Deși recurenta susține

că pe piața serviciilor de remizare a locomotivelor și de cazare a personalului

în vederea asigurării odihnei acestuia, există servicii substituibile, totuși, din

interpretarea prevederilor legale, rezultă că aceasta deține o poziție dominantă

pe piața acestor servicii.

Chiar dacă în Instrucția

201, aprobată prin Ordinul M.T. nr. 280/1997 nu este definită noțiunea de remizare

și nici nu este impusă obligația de a efectuare a acestei operațiuni într-o anumită

incintă, totuși, coroborând textele și observând operațiunile care duc la „remizarea”

locomotivei, rezultă că este necesar un spațiu care să ofere dotările necesare efectuării

acestei activități, pentru că operatorul de transport să nu riște suspendarea sau

retragerea licenței.

De altfel, chiar în aceeași

instrucție se prevede că remizarea în afara depourilor sau remizelor este situația

de excepție și nu regula (art. 15 pct. 8).

Și în materia serviciilor

destinate cazării personalului de locomotivă susținerile din recurs sunt nefondate.

Asigurarea odihnei personalului

este o cerință imperativă care, alături de altele, garantează desfășurarea în siguranță

a transportului feroviar și nu se poate asigura decât în condiții speciale în spațiile

deținute de C.F.R. Marfă.

În art. 7 pct. 8 din Instrucția

nr. 201/1998, aplicabilă tuturor transporturilor și în vigoare la momentul investigației

și al săvârșirii faptelor, se arată că personalul de locomotivă este obligat să

se odihnească în dormitor, care erau deținute de C.F.R. Marfă, dar nu se poate ține

seama de modificările aduse acesteia după efectuarea investigației pentru că se

cercetează comportamentul în raport de normele aplicabile la momentul acestuia și

nu în raport de cele intrate în vigoare ulterior.

Mai mult, instrucția

nr. 201/1998 fiind aplicabilă și transportatorilor privați de marfă se dovedește

faptul că serviciu de cazare în dormitoare aflate în depourile și remizele C.F.R.

nu era nici substituibil și nici permis de lege prin înlocuirea cu servicii de cazare

în alte unități de cazare.

Chiar A.F.R., prin Inspectoratul

de Stat Feroviar, a întocmit un raport privind tocmai modul în care sunt respectate

prevederile referitoare la circulația trenurilor de către operatorii de transport

feroviar cu capital privat, între care și cele privind asigurarea odihnei, raport

în care s-a precizat că aceasta se poate efectua în dormitorul depoului, remizei

sau stației.

Toate acestea dovedesc

că recurenta deține o poziție dominantă și faptele sale constituie practici abuzive

de excludere de pe piață a concurenților săi.

Nici motivul de recurs

ce vizează nelegalitatea recomandării Consiliului Concurenței pentru modificarea

Ordinului M.L.P.T.L. nr. 461/2003 nu este fondat.

Această recomandare a

reprezentat o materializare a prevederilor art. 26 lit. m) din Legea concurenței

care instituie în sarcina Consiliului Concurenței obligația de a asigura existența

unui mediu concurențial normal, în condițiile în care s-a constatat existența unor

practici anticoncurențiale.

Motivul de recurs ce a

vizat modul de soluționare a cererii subsidiare de reducere a cuantumului amenzii

aplicate este și el nefondat pentru că sancțiunea a fost aplicată potrivit art.

52 din Legea concurenței și Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor.

S-a reținut că durata

încălcării regulilor de concurență a fost medie și au fost aplicate circumstanțe

atenuante, cuantumul fiind stabilit la numai 1,5% din cifra de afaceri.

Solicitarea recurentei

de a se stabili cuantumul amenzii prin raportare la veniturile realizate din serviciile

unde au fost descoperite practici anticoncurențiale nu pot fi reținute pentru că

legea prevede că sancțiunea se aplică la cifra de afaceri pe anul anterior emiterii

deciziei de sancționare.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la

art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă SA împotriva sentinței civile nr. 1071 din 18 aprilie

2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 15 aprilie 2008.