ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 100/2012

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 49/ A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de

intervenienta SC T.B. SRL împotriva sentinței civile nr. 196 din 23 noiembrie

2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman.

A admis apelurile declarate de

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC E. SA prin

lichidator judiciar F.C.S.P.R.L. A schimbat în parte sentința în sensul că a

respins în totalitate acțiunea formulată de reclamantă și cererile de

intervenție formulate de intervenientele G.C. și M.I.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, faptul că

SC T.B. SRL a devenit parte în proces pe calea intervenției

în interes propriu, fiind corectă aprecierea primei instanțe în sensul că

această parte are numai un drept de creanță, în timp ce obiectul prezentului

litigiu îl constituie un drept real.

Apelurile pârâților au fost

considerate întemeiate, arătându-se că de la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, în ceea ce privește imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, legea a prevăzut că măsurile reparatorii prin

echivalent se acordă numai în cazul în care imobilul a fost preluat de stat cu

titlu valabil, în caz contrar dispunându-se restituirea în natură.

Competența de a stabili dacă

imobilele aflate în situația arătată au fost preluate cu sau fără titlu valabil

revine entității învestite cu soluționarea notificării, față de art. 2.6 din

Normele metodologice de aplicare a legii, aprecierea entității respective

intrând sub cenzura instanței de judecată.

În speță, autorul reclamantei și al

intervenientelor în interes propriu a formulat tardiv contestație împotriva

dispoziției de respingere a notificării, astfel încât nu s-a putut examina pe

fond legalitatea titlului statului.

Prima instanță a apreciat greșit că

titlul reclamantei și al intervenientelor este preferabil pentru că, deși

autorul acestora a formulat notificare, solicitând restituirea în natură a

imobilului și invocând preluarea bunului fără titlu valabil, acesta nu a

înțeles să-și exercite dreptul de a contesta în termenul prevăzut de lege

decizia de respingere a notificării emisă de unitatea deținătoare.

Moștenitoarele acestuia nu pot invoca în favoarea lor o hotărâre judecătorească

sau o decizie administrativă de restituire în natură a imobilului și nici măcar

o speranță legitimă de restituire, atâta timp cât calea contestării dispoziției

emise de unitatea pârâtă a fost epuizată.

Ca atare, reclamanta și intervenientele

nu au în patrimoniul lor un „bun actual” și nici „speranțe legitime” de a avea

un bun.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a arătat că dispozițiile Convenției Europene nu se aplică

decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a

Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține

aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privința actului de

preluare a imobilului de către stat întrucât preluarea s-a făcut înainte de

ratificarea Convenției de către Statul Român.

2.1. Motive

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanta D.M.M., intervenienta SC T.B. SRL și intervenientele

G.C. și M.I.

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de vreme ce prin art. 2 legiuitorul s-a referit

doar la cazurile de preluare în proprietate, nu și la cele de preluare în

posesie. Atunci când a vrut să facă o excepție legiuitorul a prevăzut-o,

bunurile recurentei neîncadrându-se în ipoteza de la art. 2 lit. f) din Legea nr.

10/2001.

Rechiziția imobilului proprietatea

autorului reclamantei putea fi dispusă numai temporar, nefiind de natură să

ducă la dobândirea dreptului de proprietate de către stat.

Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21

alin. (2) din Constituția României referitoare la liberul acces la justiție și

dreptul la un proces echitabil atunci când a stabilit că pe calea dreptului

comun nu se mai poate solicita constatarea nevalabilității titlului statului.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului consacră dreptul statelor de

a aprecia asupra valabilității titlului statului.

Principiul electa una via nu se

poate aplica în cauza de față pentru că acțiunea pornită de autorul reclamantei

nu a fost soluționat pe fond.

Au fost nesocotite prevederile art. 480

C. civ. pentru că s-a apreciat că nu poate fi făcută o comparare de titluri

între titlul reclamanților și titlul pârâtei întrucât primii nu beneficiază de

un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

Intervenienta SC T.B. SRL a criticat

decizia instanței de apel arătându-se că în mod greșit s-a apreciat că cererea

de intervenție nu este întemeiată deoarece intervenienta pretinde un drept de

creanță pe când obiectul litigiului este un drept real.

Nu se înțelege motivul pentru care a

fost admisă în principiu cererea de intervenție pentru ca, apoi, să fie

respinsă.

SC T.B. SRL avea interes să

formuleze cerere de intervenție în interes propriu pentru că a încheiat un

antecontract de vânzare-cumpărare și a achitat avansul pentru acest imobil.

Intervenientele G.C. și M.I. au

criticat decizia arătând, asemenea reclamantei, faptul că în mod greșit s-a

apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu.

Autorul petentelor a demarat

procedura administrativă și nu a știut că trebuie să atace decizia unității

deținătoare în termen de 30 de zile de la data comunicării. Fără să țină cont

de faptul că autorul reclamantelor era un om simplu și fără studii juridice

instanța a soluționat în mod superficial și automat speța, apreciind

contestația tardivă.

Prin decizia dată asupra recursului

în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat în sensul

că acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor ar fi inadmisibilă,

aceasta putând fi respinsă numai dacă este afectat un alt drept de proprietate.

Or, rechizițiunea nu conducea și nu poate conduce la dobândirea dreptului de

proprietate de către stat. Rechiziția are numai caracter temporar, astfel încât

autorul reclamantelor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra

imobilului.

2.2. Analiza recursurilor

Recursurile nu sunt întemeiate și

vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Arătând că în mod greșit s-a făcut

aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, atunci când s-a considerat că

unitatea deținătoare a imobilului în litigiu are un titlu preferabil, deși

bunul a fost rechiziționat astfel încât autorul lor nu a pierdut dreptul de

proprietate, atât reclamanta cât și intervenientele G.C. și M.I. au formulat

critici care trebuiau deduse judecății în cadrul procesual impus prin legea

specială.

Drept consecință, în mod corect

instanța de apel, în respectarea cerințelor art. 480 C. civ., dar și ale art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în urma comparării titlurilor de

proprietate ale părților, a statuat că este preferabil titlul societății

comerciale pârâte.

Acțiunea

în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat

în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în

vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului

comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie

soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale

legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se

aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale

doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

În Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secții unite, s-a arătat că nu este de primit punctul de

vedere conform căruia persoanele are nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă

calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Acest punct de vedere nu

poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și

care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu

valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în

anumite condiții expres prevăzute.

Referitor la imobilele preluate de

stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că

„pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil,

astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr.

10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite

termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice

născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Or,

obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de

dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță căreia i

se conferă o jurisdicție deplină.

Câtă vreme autorul

recurentelor nu a obținut în procedura legii speciale o hotărâre judecătorească

prin care să fie stabilit dreptul său de proprietate asupra bunului ce formează

obiectul prezentului litigiu, în mod temeinic instanța de apel a reținut că

este preferabil titlul pârâtei.

Față de cele ce preced,

criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu este întemeiat nici

recursul intervenientei SC T.B. SRL.

Instanțele de fond au

făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 49 alin. alin. (2) C. proc. civ.

câtă vreme, de esența intervenției în interes propriu, este câștigarea pentru

sine, de către intervenient, a dreptului pretins de reclamant. Or, așa cum au

motivat și instanțele de fond, și cum, de altfel, nu contestă nici

intervenienta, această parte nu poate pretinde pentru sine dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, câtă vreme nu are în patrimoniu decât

un drept de creanță.

Împrejurarea că cererea

de intervenție a fost admisă în principiu nu trebuia să conducă, numai prin

aceasta, la admiterea și pe fond, în cele două momente procesuale

verificându-se chestiuni diferite.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins și recursul

intervenientei SC T.B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta D.M.M., intervenienta SC T.B. SRL și de

intervenientele G.C. și M.I. împotriva deciziei nr. 49/ A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2012.