ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7183/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1656 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul București a admis contestația, a anulat dispoziția din 28 iulie 2009 emisă de Municipiul București, a acordat, în compensare, contestatorilor, imobilul situat în București, Piața M.K., parter, sectorul 5, cu o suprafață construită de 306,79 mp, din care 258,89 mp reprezintă suprafața utilă, și terenul aferent în cotă indiviză de 5,53%, cu o suprafață de 40,86 mp, pentru imobilul-teren în suprafață de 597 mp, situat în București, Intrarea L.D., sector 4, a dispus obligarea intimatului la emiterea unei dispoziții de compensare cu bunul imobil situat în București, Piața M.K., parter, sectorul 5, a luat act de renunțarea contestatorilor la dreptul de a solicita diferența de valoare rezultată ca urmare a evaluării celor două imobile, în cuantum de câte 18 . 023 euro pentru fiecare contestator, corespunzătoare cotei ce le revine, a omologat raportul de expertiză efectuat de expertul Ș.G.

În fapt, s-a reținut că prin notificarea nr. 2741/2001, contestatorii G.A.S., G.N.C. și G.V. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafață de 597 mp, situat în București, Intrarea L.D., sector 4. Prin dispoziția nr. 4235/2005, Primăria Municipiului București a respins notificarea. În urma contestației, s-a pronunțat sentința civilă nr. 1421/2005 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, prin care a fost anulată dispoziția emisă și s-a dispus restituirea în natură a imobilului în discuție. Dispoziția nr. 12006/2009, contestată prin acțiunea pendinte, a fost emisă în baza hotărârii judecătorești sus-menționate și a stabilit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură - potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul V.N., terenul este afectat de elemente de sistematizare.

Prin cererea formulată, contestatorii au solicitat acordarea în compensare a unui alt imobil, ca modalitate de executare în natură a obligației stabilite în sarcina unității deținătoare în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Din constatările raportului de expertiză a reieșit că terenul în litigiu este situat în prezent în incinta Parcului Tineretului, având o valoare de circulație de 2.160.546 RON, iar imobilul solicitat a fi atribuit în compensare este situat în București, Piața M.K., parter, sectorul 5, având destinația de spațiu comercial și o valoare de 2.086.975 RON. S-a constatat că imobilele au o valoare de circulație sensibil egală, contestatorii declarând în mod expres că nu înțeleg să solicite diferența de valoare.

Prin decizia civilă nr. 763/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul intimatului. S-au avut în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în raport de care s-a apreciat, în esență, că algoritmul stabilit pentru măsurile reparatorii ce urmează a fi acordate se realizează într-o ordine prestabilită, având prioritate măsura acordării în compensare de bunuri sau servicii, în scopul realizării finalității pentru care este prevăzută dezdăunarea. Legea stabilește în sarcina unității deținătoare a bunului obligația evidențierii și actualizării periodice a bunurilor susceptibile a fi acordate spre compensare, apelantul susținând că în virtutea acestei dispoziții a fost întocmită nota primarului general prin care se precizează că la momentul de referință (anul 2011) nu a existat posibilitatea atribuirii în compensare a unor bunuri potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Primăria municipiului București nu a întocmit o evidență imobiliară-cadastrală care să reflecte posibilitatea atribuirii în natură a unor bunuri imobiliare, în anumite cazuri, instituția comunicând persoanelor îndreptățite, cu caracter de recomandare, invitația de a proceda la identificarea unor asemenea bunuri care, după verificarea regimului lor juridic actual, să poată fi acordate în compensare. Persoanele îndreptățite au identificat spațiul situat în București, Piața M.K., parter, sectorul 5, care, în urma verificării regimului său juridic, s-a dovedit a fi susceptibil de a fi acordat prin compensare potrivit legii, aflându-se în administrarea primăriei.

Potrivit legii, entitatea investită cu soluționarea notificării nu are facultatea, ci obligația de a acorda persoanei îndreptățite bunuri sau servicii, urmând ca această obligație să se materializeze în propunerea de despăgubiri ca modalitate de asigurare a reparației, doar în ipoteza în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită. În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că, în cazul în care se probează existența unor bunuri pe care în mod nejustificat unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate să aprecieze că o atare conduită a unității notificate reprezintă un abuz și să sancționeze acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia.

Cu atât mai mult este legală măsura compensării cu cât aceasta se poate aplica chiar și în cazul instituțiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, sens în care bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul cu pricina să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire - decizia nr. 6909/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este adevărat că legea a stabilit în sarcina autorităților locale, ca și în sarcina altor unități deținătoare, astfel cum sunt definite de art. 21 din Legea nr. 10/2001, atribuții concrete de soluționare a cererilor formulate de persoanele îndreptățite, atribuții în exercitarea cărora acestea hotărăsc practic asupra categoriilor măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate, însă, o atare îndrituire nu are și semnificația unui atribut discreționar la îndemâna autorității, de natură să înlăture prin el însuși controlul judiciar.

Ca atare, instanța de judecată apreciază asupra corectei aplicări a legii prin raportare la situația de fapt, la regimul juridic al bunului și poate să dispună tară îndoială și asupra categoriei de măsuri reparatorii ce urmează a fi acordată, cu atât mai mult cu cât are dreptul de a soluționa chiar în fond o contestație împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea sau de a restitui imobilul, deși condițiile legale o permit - decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii. împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 30 martie 2012, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Chiar dacă s-a depus la dosarul cauzei nota primarului general prin care s-a precizat că la momentul de referință, anul 2011, nu exista posibilitatea atribuirii în compensare a unor bunuri potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a nesocotit-o tară nici o justificare. Soluția instanței de apel este nelegală, în condițiile în care au fost evocate în considerentele hotărârii pronunțate doar dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, fără a avea însă în vedere art. 10 alin. (10) din același act normativ care stipulează fără echivoc faptul că măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin urmare, trebuie îndeplinite mai multe condiții în mod cumulativ, anume existența unui bun sau serviciu care să poată fi atribuit în compensare, o ofertă concretă a entității învestite cu soluționarea notificării și un acord al persoanei îndreptățite. În cauza pendinte, nu este îndeplinită niciuna dintre cele trei condiții prevăzute de lege, simpla identificare a unui bun imobil neînsemnând în niciun caz că acesta reprezintă un bun care să poată fi atribuit în compensare. Recursul este nefondat.

Instanțele anterioare au reținut corect că nu pot fi nesocotite chestiunile deja stabilite anterior, prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile - sentința civilă nr. 1421/2005 a Tribunalului București - respectiv calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor, precum și dreptul la restituirea bunului imobil în litigiu, urmând ca în acest proces să se verifice în ce măsură terenul este imposibil de a fi restituit în natură și posibilitatea reală de acordare a unui imobil în compensare. Dispoziția din 28 iulie 2009, contestată prin acțiunea pendinte, a fost emisă în baza hotărârii judecătorești sus-menționate și a stabilit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură - potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul V.N., terenul este afectat de elemente de sistematizare.

Prin cererea formulată, contestatorii au solicitat acordarea în compensare a unui alt imobil, ca modalitate de executare în natură a obligației stabilite în sarcina unității deținătoare în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Din constatările raportului de expertiză a reieșit că terenul în litigiu este situat în prezent în incinta Parcului Tineretului, având o valoare de circulație de 2.160.546 RON, iar imobilul solicitat a fi atribuit în compensare este situat în București, Piața M.K., parter, sectorul 5, având destinația de spațiu comercial și o valoare de 2.086.975 RON. S-a constatat totodată că imobilele au o valoare de circulație sensibil egală, contestatorii declarând în mod expres că nu înțeleg să solicite diferența de valoare.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluționarea notificării va emite decizie sau dispoziție motivată prin care va acorda persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în cazurile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Instanțele anterioare au fost preocupate să stabilească circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, respectiv faptul concret că Primăria municipiului București nu a întocmit o evidență imobiliară-cadastrală vizând posibilitatea atribuirii în compensare a unor bunuri imobiliare, aceasta, în anumite cazuri, comunicând persoanelor îndreptățite, cu caracter de recomandare, invitația de a proceda la identificarea unor asemenea bunuri care, după verificarea regimului lor juridic actual, să poată fi acordate în compensare. Persoanele îndreptățite, în aceste condiții de fapt, au identificat spațiul situat în București, Piața M.K., parter, sectorul 5, al cărui regim juridic îl face susceptibil de a fi acordat în compensare potrivit legii - în principal, s-a reținut că imobilul se află în administrarea primăriei, situație necontestată în cauză.

De principiu, entitatea investită cu soluționarea notificării nu are facultatea, ci obligația de a acorda persoanei îndreptățite bunuri sau servicii, urmând ca această obligație să se materializeze în propunerea de despăgubiri ca modalitate de asigurare a reparației, doar în ipoteza în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită. În mod judicios s-a avut în vedere jurisprudența constantă a instanței supreme, conform căreia în cazul în care se probează existența unor bunuri pe care în mod nejustificat unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate să aprecieze că o atare conduită a unității notificate reprezintă un abuz și să sancționeze acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia.

Așadar, măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității deținătoare ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca atunci când deține bunuri sau de servicii disponibile să le înscrie în tabel, respectiv să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii. Prin prisma acestor considerente, instanța de judecată, în exercitarea propriilor atribuții jurisdicționale, apreciază asupra corectei aplicări a legii în circumstanțele cauzei pendinte, ceea ce înseamnă că aceasta poate să dispună și asupra categoriei de măsuri reparatorii ce urmează a fi acordată, cu atât mai mult cu cât are dreptul de a soluționa chiar în fond o contestație împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea sau de a restitui imobilul, deși condițiile legale o permit.

Prin decizia nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, că „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate." Hotărârea pronunțată nu a fost dată astfel cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Nu poate fi reținută nici critica ce vizează pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 10 alin. (10) din lege, întrucât, în cauză, s-a făcut dovada în fața instanțelor fondului că există un bun ce poate fi atribuit în compensare, respectiv un acord al persoanei îndreptățite, oferta concretă a entității învestite neexistând din motive ce n-au putut fi justificate legal. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei nr. 763 A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.