ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4445/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3428 din 13 noiembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a

respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC B.G.I. SRL în temeiul

art. 14 din Legea nr. 554/2004 de suspendare a executării deciziei din 09

februarie 2011 emisă de pârâta Direcția de Autorizări din cadrul A.N.V. prin care

s-a stabilit cuantumul garanției actualizate pentru autorizația de antrepozit fiscal

din 20 decembrie 2006 la valoarea de 146.642 euro, apreciindu-se că valoarea de

aproximativ 8 ori mai mare decât nivelul anterior al garanției o prejudiciază pe

reclamantă deoarece presupune indisponibilizarea de capital necesar societății în

scopul asigurării activității de producție pentru care a fost autorizată, cauzând

companiei instabilitate financiară, conducând la împiedicarea rulajului capitalului

de lucru.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța s-a raportat la prevederile ce reglementează măsura suspendării executării

unui act administrativ, cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

cu referire la art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din același act normativ prin care

legiuitorul explică semnificația celor două sintagme care se suprapun celor două

condiții ce trebuie îndeplinite pentru suspendare, respectiv „cazul bine justificat”

și „paguba iminentă”.

În acest context s-a constatat

că în cauză nu poate fi vorba de existența unei îndoieli serioase asupra legalității

deciziei din 09 februarie 2011 deoarece cererea de suspendare este motivată doar

pe apărări de fond, nefiind aduse argumente în sprijinul necesității măsurii suspendării.

În același timp s-a reținut că reclamanta nu a dovedit nici prejudiciul viitor și

previzibil ce i-ar aduce prin executarea deciziei emise de Direcția de Autorizări

din cadrul A.N.V.

În termen legal, împotriva

sus-amintitei sentințe a declarat recurs reclamanta SC B.G.I. SRL.

Prin cererea de recurs

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat, în

esență, că în condițiile în care societatea comercială nu a fost încă reautorizată,

cererea pentru acordarea autorizației de antrepozit fiscal înregistrată la A.N.V.

din 31 august 2010, nefiind până în prezent soluționată, este evidentă îndeplinirea

cerinței legale a cazului bine justificat, iar suma foarte mare stabilită drept

garanție actualizată pentru autorizația de antrepozit fiscal este prin ea însăși

o dovadă a iminenței unei pagube, fiind foarte posibilă blocarea unei linii de credit

a cărei utilitate era stimularea producției gazului petrolier lichefiat. În considerarea

celor punctate s-a apreciat de către recurentă că instanța a interpretat greșit

dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ceea ce a condus la neaplicarea

acestui text legal pentru suspendarea executării deciziei emisă de intimata-pârâtă.

Intimata a precizat prin

întâmpinarea depusă la recurs că este temeinică și legală soluția primei instanțe

deoarece argumentele aduse de recurenta-reclamantă în sprijinul cererii de suspendare

a executării deciziei din 09 februarie 2011 nu sunt de natură a crea o îndoială

puternică asupra legalității actului administrativ contestat, nedovedindu-se nici

paguba iminentă ce s-ar produce prin executarea actului în discuție.

Examinând cauza, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că nu este incident motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurentă și că nici din perspectiva

art. 304

1

C. proc. civ. nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței

recurate, după cum se va arăta în continuare:

Actul administrativ se

bucură de prezumția de legalitate, fiind supus executării imediate și din oficiu,

iar pentru înlăturarea acestei reguli este necesar ca probatoriul administrat în

fiecare caz în parte să ofere indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate.

Conform art. 14 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ măsura suspendării executării unui act

administrativ este o măsură de excepție care poate opera numai dacă sunt întrunite

cumulativ două condiții: existența unui caz bine justificat și pericolul producerii

unei pagube iminente. Cele două condiții se identifică, cu sintagmele definite prin

art. 2 alin. (1) lit. t) și lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Verificarea îndeplinirii

cerințelor impuse de art. 14 alin. (1) din lege presupune însă numai efectuarea

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, asupra legalității și temeiniciei actului

administrativ urmând să se pronunța doar instanța învestită cu acțiunea în anulare

a respectivului act administrativ.

În speță, obiectul cererii

de suspendare a executării l-a constituit decizia din 9 februarie 2011 prin care

directorul Direcției de Autorizări din cadrul A.N.V. a stabilit cuantumul garanției

actualizate, pentru autorizația de antrepozit fiscal emisă societății comerciale

reclamante, la valoarea de 146.642 euro, în temeiul art. 206

54

alin.

(5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare,

și pct. 108 alin. (20) din Legea nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 571/2003.

În mod corect judecătorul

a observat că în justificarea cererii de întrerupere temporară a efectelor actului

administrativ arătat, reclamanta s-a rezumat la simple afirmații nesusținute de

dovezi de natură să demonstreze existența unui caz bine justificat și iminența unei

pagube. Într-adevăr, aspectele invocate și legate de lipsa unui răspuns al autorității

competente de a analiza cererea de reducere a nivelului garanției sau aspectele

legate de temeiul juridic al stabilirii unui cuantum ridicat al garanției pentru

autorizația de antrepozit fiscal în contextul în care societatea reclamantă a avut

o bună conduită sub aspectul disciplinei fiscale, reprezintă apărări de fond și

nicidecum apărări care să probeze existența cazului bine justificat și paguba iminentă

în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Ca urmare, concluzia la

care a ajuns prima instanță este în acord cu prevederea legală care reglementează

suspendarea executării actului administrativ și cu principiile cuprinse în Recomandarea

nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre

privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ. Conform unuia

dintre principiile din Recomandare, măsurile de protecție provizorie pot fi îndeosebi

acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii

grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima

facie împotriva validității actului respectiv.

Cum nici în recurs nu

au fost aduse dovezi care să conducă spre necesitatea întreruperii temporare a efectelor

deciziei din 09 februarie 2010 a directorului Direcției Autorizări din cadrul A.N.V.,

Înalta Curte reține că sentința recurată este temeinică și legală, instanța fondului

interpretând corect dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și concluzionând

că aceste dispoziții legale nu pot fi aplicabile în cazul dedus judecății.

Văzând și dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată

și completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC B.G.I. SRL. împotriva sentinței nr. 3428 din 13 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2011.