ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4792/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4792/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță,

reclamantul P.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că în perioada 18

octombrie 1952 - 06 august 1958 împotriva lui s-a luat măsura administrativă a

stabilirii domiciliului obligatoriu; să fie obligat pârâtul să-i achite lunar o

despăgubire de 600 lei până la sfârșitul vieții, respectiv 100 lei pe lună pentru

fiecare an de domiciliu obligatoriu, reprezentând daune morale pentru

prejudiciul suferit.

În motivare, reclamantul

a arătat că prin decizia nr. 4431 din 11 decembrie 2003, Comisia pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă de pe lângă

Ministerul Justiției i-a recunoscut această calitate, respectiv pentru faptul

că a fost dat afară din toate facultățile din România.

A susținut că decizia

menționată îi oferă niște drepturi conform Decretului-lege nr. 118/1990 așa cum

a fost modificată și actualizată până în 2008.

În plus, art. 3 alin.

(2) din legea antemenționată prevede că perioada de domiciliu obligatoriu se

consideră vechime în muncă, iar persoanele care au suportat această sancțiune

administrativă au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an

de domiciliu obligatoriu.

Reclamantul a mai

arătat că inițial a formulat cerere către Ministerul Justiției - Comisia pentru

recunoașterea dreptului de luptător în rezistența anticomunistă, susținând

totodată că la data cererii nu avea suficiente probe, însă ulterior, sora sa,

numita P.L.Z., căreia i s-a respins de către Comisia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă certificarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă, a promovat un proces pe rolul Curții de

Apel Timișoara.

S-a arătat, de

asemenea, că prin sentința civilă nr. 24 din 06 februarie 2007 a Curții de Apel

Timișoara s-a respins acțiunea formulată de sora reclamantului. Urmare a

recursului declarat de P.L.Z., sentința a fost casată și s-a emis Decizia nr.

3179 din 21 iulie 2007 în Dosarul nr. 7338/59/2006. Acțiunea a fost admisă, iar

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că inițial, reclamantul și

familia lui, respectiv:părinții P.C. și P.M., sora sa P.L.Z., au avut

domiciliul pe str. Abrud nr. 9 din Timișoara în perioada 18 octombrie 1952 - 06

august 1958, dată după care au fost scoși din locuința proprietate personală,

stabilindu-li-se domiciliul într-o locuință insalubră, fără canalizare pe str.

T.

Reclamantul a

susținut că măsura administrativă luată împotriva familiei acestuia s-a datorat

faptului că tatăl lui care a lucrat ca militar la Regimentul 5 Vânători, iar în timpul războiului a fost și decorat pentru fapte deosebite, în

iulie 1952 a fost denunțat ca dușman al statului, obligat să se pensioneze și

apoi și arestat. Deși împotriva tatălui său nu s-a pronunțat nicio hotărâre de

condamnare penală pentru vreo infracțiune împotriva siguranței naționale s-a

luat măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru o

perioadă de 6 ani.

În drept, au fost

invocate disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a

formulat precizare de acțiune prin care a înțeles să-și modifice petitul și la pct.

1 solicitând să se constate că împotriva lui în perioada 18 octombrie 1952 - 06

august 1958 s-a lua măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii

domiciliului obligatoriu, întrucât tatăl său a fost „arestat ca dușman al

regimului”, astfel încât toată familia lui a avut stabilit domiciliul în

Timișoara, str. T.

La punctul 2 a arătat că solicită obligarea intimatului la plata unor despăgubiri morale de 50.000 euro întrucât

a suferit un prejudiciu moral prin obligarea de a locui în condiții insalubre o

perioadă de aproape 6 ani, deși avea un domiciliu într-o locuință proprietatea

părinților lui în Timișoara, str. A.

Precizarea de acțiune

nu a fost motivată în drept.

Prin sentința civilă nr.

831 din 30 martie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de

reclamantul P.A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În justificarea

soluției, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantului are două petite, acela

principal având ca obiect constatare, iar petitul accesoriu, pretenții.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, care se referă la lipsa actelor doveditoare din care să rezulte că

domiciliul reclamantului a fost stabilit obligatoriu ca o măsură administrativă

cu caracter politic, instanța a reținut că aceasta reprezintă o apărare de

fond, motiv pentru care a analizat-o, ca atare, o dată cu fondul.

Astfel, s-a avut în

vedere împrejurarea că reclamantul P.A. a fost mutat în mod forțat împreună cu

familia sa de la adresa de domiciliu din str. Abrud în locuința de pe str. Telegrafului

în perioada 1952-1958 însă constatarea caracterului politic al măsurii luate de

autorități la momentul respectiv nu a fost admisă de tribunal, reținându-se că acest

petit se află în strânsă legătură cu a doua cerere vizând pretenții solicitate

pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a măsurii

administrative.

Pe acest aspect s-a

reținut că întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă

doar în cazul condamnărilor, în speță, premisele admiterii acțiunii nu sunt

îndeplinite iar în baza art. 4, 5 din Legea nr. 221/2009 instanța a respins

acțiunea.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul P.A. iar

prin decizia civilă nr. 904/ A din 24 mai 201 Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a respins apelul declarat.

În adoptarea

soluției, instanța a ținut cont de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Astfel, s-a reținut

că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

S-a reținut, de

asemenea, că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

În consecință, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza formulării acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța

de apel a apreciat că se impune în cauză soluția respingerii apelului și

menținerea hotărârii de respingere a acțiunii cu motivarea arătată, fiind

înlăturate argumentele instanței de fond.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A. pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate reclamantul a arătat că hotărârea recurată este nelegală

întrucât, în primul rând, instanța trebuia sa se rezume în a se pronunța asupra

motivelor apelului.

Reclamantul mai arată

că la momentul judecării cauzei în fond nu era pronunțata decizia Curții

Constituționale și, de altfel, nici sesizata Curtea Constituțională cu excepția

de neconstituționalitate a art. 5 lit. a) din Legea 221/2009.

Apreciază recurentul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost greșit aplicată, întrucât

intra in contradicție si încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al CLDO.

Solicită așadar

admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelul și

modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată

să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și

nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3/04 aprilie  2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora

un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24

mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 904/ A din 24 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2012.