ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4792/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul P.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că în perioada 18 octombrie 1952 - 06 august 1958 împotriva lui s-a luat măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu; să fie obligat pârâtul să-i achite lunar o despăgubire de 600 lei până la sfârșitul vieții, respectiv 100 lei pe lună pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit. În motivare, reclamantul a arătat că prin decizia nr. 4431 din 11 decembrie 2003, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă de pe lângă Ministerul Justiției i-a recunoscut această calitate, respectiv pentru faptul că a fost dat afară din toate facultățile din România.

A susținut că decizia menționată îi oferă niște drepturi conform Decretului-lege nr. 118/1990 așa cum a fost modificată și actualizată până în 2008. În plus, art. 3 alin. (2) din legea antemenționată prevede că perioada de domiciliu obligatoriu se consideră vechime în muncă, iar persoanele care au suportat această sancțiune administrativă au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu. Reclamantul a mai arătat că inițial a formulat cerere către Ministerul Justiției - Comisia pentru recunoașterea dreptului de luptător în rezistența anticomunistă, susținând totodată că la data cererii nu avea suficiente probe, însă ulterior, sora sa, numita P.L.Z., căreia i s-a respins de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă certificarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, a promovat un proces pe rolul Curții de Apel Timișoara.

S-a arătat, de asemenea, că prin sentința civilă nr. 24 din 06 februarie 2007 a Curții de Apel Timișoara s-a respins acțiunea formulată de sora reclamantului. Urmare a recursului declarat de P.L.Z., sentința a fost casată și s-a emis Decizia nr. 3179 din 21 iulie 2007 în Dosarul nr. 7338/59/2006. Acțiunea a fost admisă, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că inițial, reclamantul și familia lui, respectiv:părinții P.C.

și P.M., sora sa P.L.Z., au avut domiciliul pe str. Abrud nr. 9 din Timișoara în perioada 18 octombrie 1952 - 06 august 1958, dată după care au fost scoși din locuința proprietate personală, stabilindu-li-se domiciliul într-o locuință insalubră, fără canalizare pe str. T. Reclamantul a susținut că măsura administrativă luată împotriva familiei acestuia s-a datorat faptului că tatăl lui care a lucrat ca militar la Regimentul 5 Vânători, iar în timpul războiului a fost și decorat pentru fapte deosebite, în iulie 1952 a fost denunțat ca dușman al statului, obligat să se pensioneze și apoi și arestat. Deși împotriva tatălui său nu s-a pronunțat nicio hotărâre de condamnare penală pentru vreo infracțiune împotriva siguranței naționale s-a luat măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru o perioadă de 6 ani.

În drept, au fost invocate disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009. Reclamantul a formulat precizare de acțiune prin care a înțeles să-și modifice petitul și la pct. 1 solicitând să se constate că împotriva lui în perioada 18 octombrie 1952 - 06 august 1958 s-a lua măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu, întrucât tatăl său a fost „arestat ca dușman al regimului”, astfel încât toată familia lui a avut stabilit domiciliul în Timișoara, str. T. La punctul 2 a arătat că solicită obligarea intimatului la plata unor despăgubiri morale de 50.000 euro întrucât a suferit un prejudiciu moral prin obligarea de a locui în condiții insalubre o perioadă de aproape 6 ani, deși avea un domiciliu într-o locuință proprietatea părinților lui în Timișoara, str. A. Precizarea de acțiune nu a fost motivată în drept.

Prin sentința civilă nr. 831 din 30 martie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamantul P.A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. În justificarea soluției, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantului are două petite, acela principal având ca obiect constatare, iar petitul accesoriu, pretenții. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, care se referă la lipsa actelor doveditoare din care să rezulte că domiciliul reclamantului a fost stabilit obligatoriu ca o măsură administrativă cu caracter politic, instanța a reținut că aceasta reprezintă o apărare de fond, motiv pentru care a analizat-o, ca atare, o dată cu fondul.

Astfel, s-a avut în vedere împrejurarea că reclamantul P.A. a fost mutat în mod forțat împreună cu familia sa de la adresa de domiciliu din str. Abrud în locuința de pe str. Telegrafului în perioada 1952-1958 însă constatarea caracterului politic al măsurii luate de autorități la momentul respectiv nu a fost admisă de tribunal, reținându-se că acest petit se află în strânsă legătură cu a doua cerere vizând pretenții solicitate pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a măsurii administrative. Pe acest aspect s-a reținut că întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, în speță, premisele admiterii acțiunii nu sunt îndeplinite iar în baza art. 4, 5 din Legea nr. 221/2009 instanța a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul P.A. iar prin decizia civilă nr. 904/ A din 24 mai 201 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat. În adoptarea soluției, instanța a ținut cont de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Astfel, s-a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. S-a reținut, de asemenea, că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. În consecință, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza formulării acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că se impune în cauză soluția respingerii apelului și menținerea hotărârii de respingere a acțiunii cu motivarea arătată, fiind înlăturate argumentele instanței de fond. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate reclamantul a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât, în primul rând, instanța trebuia sa se rezume în a se pronunța asupra motivelor apelului.

Reclamantul mai arată că la momentul judecării cauzei în fond nu era pronunțata decizia Curții Constituționale și, de altfel, nici sesizata Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 5 lit. a) din Legea 221/2009. Apreciază recurentul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost greșit aplicată, întrucât intra in contradicție si încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al CLDO. Solicită așadar admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelul și modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3/04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 904/ A din 24 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2012.