ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2624/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 3580/115/2009 din 3 noiembrie 2009, reclamantele C.A.M., C.M. și S.M.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000 euro daune morale și la 150.000 euro daune materiale-echivalentul a 851.873 lei la data de 19 august 1947. Prin sentința civilă nr. 465 din 22 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamante.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 851.873 lei la nivelul datei de 19 august 1947, sumă ce va fi actualizată la data plății efective, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate. Au fost respinse celelalte pretenții. În pronunțarea acestei sentințe, instanța a reținut următoarele: Tatăl reclamantelor a fost arestat la data de 27 octombrie 1947 și depus în arestul Penitenciarului Oradea, după cum reiese din documentele emise de Legiunea Jandarmi Bihor, Postul de Jandarmi Vașcău, și eliberat la data de 5 mai 1948 din Penitenciarul Oradea.

C.D. a fost beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 3042 din 30 aprilie 1991. De asemenea, și reclamantele beneficiază de dispozițiile aceluiași act normativ, ca persoane persecutate administrativ politic. După eliberarea din Penitenciarul Oradea, în data de 5 mai 1948, a urmat domiciliul obligatoriu în perioada 1948-1952 în Vașcău și, apoi, strămutarea politică în anul 1952, în colonia minieră Caransebeș. Perioada de domiciliu obligatoriu al tatălui și familiei, celor trei reclamante li s-a recunoscut conform Decretului-lege nr. 118/1990, prin deciziile date de Direcția de Muncă și Incluziune Socială Caraș-Severin și Cluj. Tatălui lor i s-a recunoscut domiciliul obligatoriu prin Hotărârea nr. 3042/1991.

Despăgubirile morale solicitate de reclamante urmăresc să repare atât prejudiciul moral suferit prin arestarea tatălui lor, C.D., cât și cel suferit prin luarea măsurilor administrative cu caracter politic față de întreaga familie, constând în domiciliul obligatoriu în perioada 5 mai 1948-1 septembrie 1952 și strămutarea în Caransebeș în perioada 1 septembrie 1952-1 iulie 1956. Raportat la probatoriul administrat în cauză s-a reținut că arestarea tatălui reclamantelor în perioada 27 octombrie 1947-5 mai 1948 a avut caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, iar, în perioadele 5 mai 1948-1 septembrie 1952 în care familia reclamantelor a avut domiciliul obligatoriu în Vașcău și 1 septembrie 1952-1 iulie 1956 în care familia reclamantelor a fost strămutată în Caransebeș, față de aceștia au fost luate măsuri administrative cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantele sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în condițiile anterior reținute, atât de antecesorii lor, cât și de ele personal. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății persoanei, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Ca atare, instanța a apreciat că suma de 100.000 euro reprezintă o indemnizație echitabilă. Cu privire la obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, în cuantum de 150.000 euro, reprezentând stocul de marfă din prăvălia autorului lor, confiscat ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, din procesul-verbal de constatare emis de Camera de Comerț și Industrie Oradea, cu data poștei 18 august 1948 și ștampila C.C.I.O.

rezultă că valoarea stocului de marfă la 19 august 1947 (anterior arestării) era de 851.873 lei, cuvenit reclamantelor la valoarea actualizată în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Lege. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Prin decizia nr. 375/A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara – secția civilă a respins apelul declarat de reclamante, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea introdusă de către reclamante pentru daunele morale. A menținut, în rest, sentința civilă pentru daunele materiale.

În pronunțarea acestei hotărâri, a reținut că, în ceea ce privește petitul privind acordarea de daune morale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantelor, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor privind daunele morale, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cum apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, vizează numai nelegalitatea hotărârii privind suma de 100.000 euro, acordate de instanța de fond cu titlu de daune morale (solicitate a fi majorate pe calea apelului declarat de reclamante), fără a se invoca critici privind suma de 851.873 lei, ce se va actualiza la data plății efective, reprezentând daune materiale, în raport de considerentele de mai sus, în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamante,a admis apelul declarat de pârât, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamante pentru daunele morale, a menținut, în rest, sentința civilă pentru daunele materiale.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele și pârâtul. I. Recurentele reclamante prezintă situația de fapt din dosar, în raport de probele administrate, și susțin că suma de bani acordată cu titlu de daune morale este insuficientă. În ceea ce privește incidența deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, consideră că au fost discriminate, deoarece s-a creat un cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare, care au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, încălcându-se, astfel, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

La data introducerii cererii de chemare în judecată a Statului Român, la 29 octombrie 2009, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic vs. Croația par. 81), art. 15 alin. (2) din Constituție este, de asemenea, în sprijinul principiului neretroactivității legii. În prezenta speță, reclamantele, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010, obținuseră acordarea daunelor morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că aveau o speranță legitimă și, prin urmare, un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, se pune problema încălcării dreptului la un proces echitabil în condițiile unei profunde instabilități legislative generatoare de insecuritate a circuitului civil și general.

Și în ipoteza în care reclamantele nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sunt îndreptățite de a obține despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite în baza dispozițiilor de drept comun, art. 998 C. civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive luate împotriva familiei C. Într-o astfel de ipoteză nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri din moment ce Legea nr. 221/2009 le-a repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. În pronunțarea deciziei recurate nu s-a ținut seama de Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996, de Rezoluția 1481/2006 a APCE și de Protocolul 12/2000 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Invocă existența mai multor cauze în care s-a dat câștig de cauză reclamanților, de către aceeași instanță. II. Recurentul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a criticat decizia pentru următoarele motive: Curtea de Apel Timișoara, în mod greșit reține faptul că apelantul pârât nu a criticat sentința civilă și cu privire la acordarea de despăgubiri materiale. Din conținutul apelului rezultă faptul că acesta a criticat aspectul privind daunele materiale. În temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.

Or, prin hotărârea de condamnare a tatălui reclamantelor, nu s-a dispus măsura confiscării vreunui bun, mai mult decât atât, probele administrate în cauza sunt insuficiente. Conform Legii nr. 221/2009, nu există cadrul legal pentru despăgubiri reprezentând daune materiale actualizate la data plătii efective. Recurentul pârât a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, cu privire la criticile referitoare la daunele materiale, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei, în sensul respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată. Intimatele reclamante au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de această parte, ca nefondat.

Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat și recursul declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente: I. Cu privire la recursul declarat de reclamante, susținerile prin care a fost prezentată situația de fapt din dosar în raport de probele administrate nu sunt relevante atât timp cât nu se concretizează în critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.; ca atare, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță la soluționarea recursului. Criticile vizând greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție și Protocolul nr. 12 adițional la aceasta, cum susțin recurentele prin trimiterea făcută de acestea la jurisprudența instanțelor naționale, care au dat câștig de cauză petenților în cauze similare, precum și prin invocarea art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 12. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cât privește pronunțarea deciziei cu încălcarea Rezoluțiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996 și 1481/2006, instanța nu poate face aplicarea directă a acestora în speța de față, întrucât actele internaționale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și nu forță juridică directă în dreptul intern.

Referitor la solicitarea recurentelor, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, de a se analiza acțiunea lor în pretenții din perspectiva art. 998 C. civ., Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în calea de atac asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamante.

Cât privește contestarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță, această critică este superfluă atât timp cât, urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a dispărut fundamentul juridic al pretențiilor de această natură ale recurentelor. Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamante împotriva deciziei Curții de Apel, ca nefondat. II. Recursul declarat de pârât este fondat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a considerat în mod greșit că apelantul pârât nu a criticat sentința și din perspectiva soluției pronunțată de Tribunal privind daunele materiale solicitate de reclamante.

În paragrafele 5 și 8 ale paginii 4 din cererea de apel formulată de pârât, acesta critică dispoziția primei instanțe, de admitere a cererii de acordare a daunelor materiale, actualizate, susținând că Legea nr. 221/2009 nu reprezintă cadrul legal pentru acordarea acestora. Omițând observarea acestei critici, Curtea nu s-a pronunțat asupra motivului de apel respectiv, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului pretențiilor respective, împiedicând, în cele din urmă, posibilitatea exercitării controlului judiciar de către prezenta instanță. Ca atare, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa, în parte, decizia recurată și va trimite cauza spre judecarea apelului declarat de această parte sub aspectul criticilor privind soluția dată de Tribunal cererii de acordare a daunelor materiale.

Prin urmare, criticile de fond în legătură cu soluția adoptată de prima instanță în ceea ce privește daunele materiale nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate privind respingerea cererii reclamantelor, de acordare a daunelor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei nr. 375/A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza pentru soluționarea apelului declarat de pârât în ceea ce privește daunele materiale acordate reclamantelor, la aceeași curte de apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.A.M., S.M.A. și C.M. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 aprilie 2012.