ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2624/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2624/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 3580/115/2009 din 3

noiembrie 2009, reclamantele C.A.M., C.M. și S.M.A. au chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să constate că se încadrează în dispozițiile art. 1

alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și să dispună obligarea pârâtului la

plata sumei de 6.000.000 euro daune morale și la 150.000 euro daune

materiale-echivalentul a 851.873 lei la data de 19 august 1947.

Prin sentința civilă nr.

465 din 22 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă,

în parte, acțiunea formulată de reclamante.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantelor suma de 100.000 euro sau echivalentul în lei

la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantelor suma de 851.873 lei la nivelul datei de 19

august 1947, sumă ce va fi actualizată la data plății efective, reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate.

Au fost respinse

celelalte pretenții.

În pronunțarea

acestei sentințe, instanța a reținut următoarele:

Tatăl reclamantelor a

fost arestat la data de 27 octombrie 1947 și depus în arestul Penitenciarului

Oradea, după cum reiese din documentele emise de Legiunea Jandarmi Bihor, Postul

de Jandarmi Vașcău, și eliberat la data de 5 mai 1948 din Penitenciarul Oradea.

C.D. a fost beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 3042

din 30 aprilie 1991. De asemenea, și reclamantele beneficiază de dispozițiile aceluiași

act normativ, ca persoane persecutate administrativ politic.

După eliberarea din

Penitenciarul Oradea, în data de 5 mai 1948, a urmat domiciliul obligatoriu în perioada 1948-1952 în Vașcău și, apoi, strămutarea politică în anul 1952, în

colonia minieră Caransebeș. Perioada de domiciliu obligatoriu al tatălui și

familiei, celor trei reclamante li s-a recunoscut conform Decretului-lege nr. 118/1990,

prin deciziile date de Direcția de Muncă și Incluziune Socială Caraș-Severin și

Cluj. Tatălui lor i s-a recunoscut domiciliul obligatoriu prin Hotărârea nr. 3042/1991.

Despăgubirile morale

solicitate de reclamante urmăresc să repare atât prejudiciul moral suferit prin

arestarea tatălui lor, C.D., cât și cel suferit prin luarea măsurilor administrative

cu caracter politic față de întreaga familie, constând în domiciliul

obligatoriu în perioada 5 mai 1948-1 septembrie 1952 și strămutarea în

Caransebeș în perioada 1 septembrie 1952-1 iulie 1956.

Raportat la probatoriul

administrat în cauză s-a reținut că arestarea tatălui reclamantelor în perioada

27 octombrie 1947-5 mai 1948 a avut caracter politic în sensul art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 221/2009, iar, în perioadele 5 mai 1948-1 septembrie 1952 în care

familia reclamantelor a avut domiciliul obligatoriu în Vașcău și 1 septembrie

1952-1 iulie 1956 în care familia reclamantelor a fost strămutată în

Caransebeș, față de aceștia au fost luate măsuri administrative cu caracter

politic în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Conform dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantele sunt îndreptățite

la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în condițiile

anterior reținute, atât de antecesorii lor, cât și de ele personal.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății persoanei, precum și

asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Ca atare, instanța a

apreciat că suma de 100.000 euro reprezintă o indemnizație echitabilă.

Cu privire la

obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, în cuantum de 150.000 euro,

reprezentând stocul de marfă din prăvălia autorului lor, confiscat ca efect al

măsurii administrative cu caracter politic, din procesul-verbal de constatare

emis de Camera de Comerț și Industrie Oradea, cu data poștei 18 august 1948 și

ștampila C.C.I.O. rezultă că valoarea stocului de marfă la 19 august 1947

(anterior arestării) era de 851.873 lei, cuvenit reclamantelor la valoarea

actualizată în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Lege.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantele și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Prin decizia nr. 375/A

din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara – secția civilă a respins

apelul declarat de reclamante, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat, în

parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea introdusă de către reclamante

pentru daunele morale. A menținut, în rest, sentința civilă pentru daunele

materiale.

În pronunțarea

acestei hotărâri, a reținut că, în ceea ce privește petitul privind acordarea

de daune morale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,

diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față, decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca

Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantelor, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun”

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul

despăgubirilor privind daunele morale, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Cum apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, vizează numai nelegalitatea

hotărârii privind suma de 100.000 euro, acordate de instanța de fond cu titlu

de daune morale (solicitate a fi majorate pe calea apelului declarat de

reclamante), fără a se invoca critici privind suma de 851.873 lei, ce se va

actualiza la data plății efective, reprezentând daune materiale, în raport de

considerentele de mai sus, în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a

respins apelul declarat de reclamante,a admis apelul declarat de pârât, a

schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă

introdusă de către reclamante pentru daunele morale, a menținut, în rest,

sentința civilă pentru daunele materiale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamantele și pârâtul.

I. Recurentele

reclamante prezintă situația de fapt din dosar, în raport de probele administrate,

și susțin că suma de bani acordată cu titlu de daune morale este insuficientă.

În ceea ce privește

incidența deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, consideră că au fost

discriminate, deoarece s-a creat un cadru juridic discriminatoriu pentru

persoanele aflate în situații similare, care au depus cereri în același timp și

au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, încălcându-se,

astfel, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

La data introducerii cererii

de chemare în judecată a Statului Român, la 29 octombrie 2009, sub imperiul

Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată

în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza Blecic vs. Croația par. 81), art. 15 alin. (2) din

Constituție este, de asemenea, în sprijinul principiului neretroactivității

legii.

În prezenta speță,

reclamantele, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010, obținuseră acordarea

daunelor morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

astfel că aveau o speranță legitimă și, prin urmare, un bun în înțelesul art. 1

din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, se pune

problema încălcării dreptului la un proces echitabil în condițiile unei

profunde instabilități legislative generatoare de insecuritate a circuitului

civil și general.

Și în ipoteza în care

reclamantele nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, sunt îndreptățite de a obține despăgubiri pentru

prejudiciile morale suferite în baza dispozițiilor de drept comun, art. 998 C.

civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative

abuzive luate împotriva familiei C.

Într-o astfel de

ipoteză nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri din

moment ce Legea nr. 221/2009 le-a repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru

prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în

România după 6 martie 1945.

În pronunțarea

deciziei recurate nu s-a ținut seama de Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996, de

Rezoluția 1481/2006 a APCE și de Protocolul 12/2000 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Invocă existența mai

multor cauze în care s-a dat câștig de cauză reclamanților, de către aceeași

instanță.

II. Recurentul pârât

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a criticat decizia pentru

următoarele motive:

Curtea de Apel

Timișoara, în mod greșit reține faptul că apelantul pârât nu a criticat sentința

civilă și cu privire la acordarea de despăgubiri materiale.

Din conținutul

apelului rezultă faptul că acesta a criticat aspectul privind daunele

materiale.

În temeiul art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se instituie dreptul la despăgubiri prin

echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărârea de

condamnare. Or, prin hotărârea de condamnare a tatălui reclamantelor, nu s-a

dispus măsura confiscării vreunui bun, mai mult decât atât, probele

administrate în cauza sunt insuficiente.

Conform Legii nr. 221/2009,

nu există cadrul legal pentru despăgubiri reprezentând daune materiale

actualizate la data plătii efective.

Recurentul pârât a

solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la instanța de apel, cu privire la criticile referitoare la daunele

materiale, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei, în sensul

respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Intimatele reclamante

au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât, prin care au solicitat,

în esență, respingerea recursului declarat de această parte, ca nefondat.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, în ceea ce privește cererea de acordare a

daunelor morale, incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr.

12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat și

recursul declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente:

I. Cu privire la

recursul declarat de reclamante, susținerile prin care a fost prezentată

situația de fapt din dosar în raport de probele administrate nu sunt relevante

atât timp cât nu se concretizează în critici de nelegalitate susceptibile de

încadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.; ca atare, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță la

soluționarea recursului.

Criticile

vizând

greșita

aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de

către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul legii nr. 12/2011,

sunt neîntemeiate.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării

respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta

poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea

din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se

poate reține nici că, prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție și Protocolul nr. 12

adițional la aceasta, cum susțin recurentele prin trimiterea făcută de acestea

la jurisprudența instanțelor naționale, care au dat câștig de cauză petenților

în cauze similare, precum și prin invocarea art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Protocolului nr. 12.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

– 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel

cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză

diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale

raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât

privește pronunțarea deciziei cu încălcarea Rezoluțiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996

și 1481/2006, instanța nu poate face aplicarea directă a acestora în speța de

față, întrucât actele internaționale respective au valoare de recomandare

pentru statele membre ale Consiliului Europei și nu forță juridică directă în

dreptul intern.

Referitor la

solicitarea recurentelor, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs,

de a se analiza acțiunea lor în pretenții din perspectiva art. 998 C. civ., Înalta

Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316

raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba

cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea

hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate

în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în calea

de atac asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de

chemare în judecată.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul

aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale,

formulate de reclamante.

Cât privește

contestarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță, această

critică este superfluă atât timp cât, urmare a pronunțării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, a dispărut fundamentul juridic al pretențiilor

de această natură ale recurentelor.

Având în vedere

aceste considerente, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din

același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamante împotriva

deciziei Curții de Apel, ca nefondat.

II. Recursul declarat

de pârât este fondat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel a considerat în mod greșit că apelantul pârât nu a criticat sentința și

din perspectiva soluției pronunțată de Tribunal privind daunele materiale

solicitate de reclamante.

În paragrafele 5 și 8

ale paginii 4 din cererea de apel formulată de pârât, acesta critică dispoziția

primei instanțe, de admitere a cererii de acordare a daunelor materiale,

actualizate, susținând că Legea nr. 221/2009 nu reprezintă cadrul legal pentru

acordarea acestora.

Omițând observarea

acestei critici, Curtea nu s-a pronunțat asupra motivului de apel respectiv,

ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului pretențiilor respective,

împiedicând, în cele din urmă, posibilitatea exercitării controlului judiciar

de către prezenta instanță.

Ca atare, în baza art.

312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa, în parte, decizia recurată

și va trimite cauza spre judecarea apelului declarat de această parte sub

aspectul criticilor privind soluția dată de Tribunal cererii de acordare a

daunelor materiale.

Prin urmare,

criticile de fond în legătură cu soluția adoptată de prima instanță în ceea ce

privește daunele materiale nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate privind respingerea cererii reclamantelor, de

acordare a daunelor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei nr.

375/A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează, în parte,

decizia atacată și trimite cauza pentru soluționarea apelului declarat de pârât

în ceea ce privește daunele materiale acordate reclamantelor, la aceeași curte

de apel.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele C.A.M., S.M.A. și C.M. împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 aprilie 2012.