ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4014/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4014/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La

data de 12 aprilie 2010, reclamanții K.A. și K.M., au chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul

politic al condamnării reclamanților și a autorilor acestora și obligarea pârâtului

la plata despăgubirilor materiale și morale pentru prejudiciul suferit, în cuantum

de 1.000.000 euro pentru fiecare în parte, respectiv 5.000.000 euro valoarea totală

a despăgubirilor.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității

petitului privind acordarea daunelor morale și excepția lipsei calității procesuale

active.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 2899/PI din 29 octombrie 2010

a respins excepția lipsei calității procesuale active

și excepția inadmisibilității acțiunii; a admis în parte cererea de chemare în judecată;

a obligat pârâtul la plata către K.A. a sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral

propriu și a sumei de 1.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul K.S.;

a obligat pârâtul la plata către K.M. a sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral

propriu și a sumei de 1.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul K.S.,

a sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul D.I. și a sumei

de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autoarea D.E.; a respins restul

pretențiilor.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut

că reclamanții, care împreună cu autorii lor au fost deportați în Bărăgan, au fost

supuși unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât se încadrează

în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și prin raportare la art.

5 alin. (1) lit. a) statuat asupra daunelor morale datorate de pârât în cuantumul

stabilit prin dispozitivul sentinței. Instanța a avut în vedere și faptul că reclamanții

au beneficiat și de Decretul-Lege nr. 118/1990. Petitul privind daunele materiale

a fost respins, prima instanță apreciind că situația reclamanților nu se circumscrie

ipotezei art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții

și pârâtul.

Reclamanții au criticat cuantumul despăgubirilor morale

acordate, considerându-l prea mic în raport de prejudiciul real suferit.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a criticat sentința pe aspectul acordării daunelor morale, considerând că întrucât

reclamanții au beneficiat de drepturile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu

pot obține o nouă reparație.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

civilă nr. 826A din 21 aprilie 2011,

a respins

apelul reclamanților, ca nefondat; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul

că a respins acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca

motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect,

atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege, cât și cel

al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în

M. Of. și, prin urmare, reclamanta nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții

K.A. și K.M., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc.

civ.

Prin prima critică reclamanții au susținut că se încadrează

în dispoz. art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, intenția legiuitorului fiind de

a acorda și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative daune

morale, astfel încât pârâtul le datorează.

Cea de a doua critică vizează faptul că reclamanții au

dreptul la a fi despăgubiți și material pentru bunurile ce le-au fost confiscate

ca efect al măsurii administrative la care au fost supuși.

Au susținut că nu este echitabil ca o lege adoptată de

Parlamentul României să fie declarată neconstituțională în cursul soluționării cauzei,

considerând că instanța de apel a greșit dând eficiență Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Prin aplicarea acestei decizii în apel se încalcă pactele

și tratatele internaționale la care România este parte, art. 6 și 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 1 și 12 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și nu se ține cont de faptul că reclamanții au un

„bun” în sensul Convenției.

Au criticat, în final, și cuantumul despăgubirilor acordate,

întrucât reclamanții nu au fost beneficiari ai Decretului-Lege nr. 118/1990.

Înalta Curte a invocat, în ședința publică din 01 iunie

2012, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de

către Înalta Curte de Casație și Justiție și formularea omisso medio a criticii

din recurs referitoare la neacordarea daunelor materiale.

Deși recurenții au invocat mai multe motive de recurs

(art. 304. pct. 6, 7, 8 C. proc. civ.) se reține că acestea au fost indicate formal

întrucât argumentele dezvoltate de recurenți nu permit încadrarea în niciunul din

aceste temeiuri de casare.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 10 C. proc. civ., aceasta nu mai poate constitui motiv al cercetării

de legalitate al deciziei atacate, fiind abrogat prin art. 1 pct. 49 din Legea

nr. 219/2005.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate

ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Prima critică formulată nu poate fi primită întrucât nu

vizează argumentele deciziei recurate, care vizează inexistența temeiului juridic

al cererii de chemare în judecată, ca efect al Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De altfel, prima instanță a constatat că situația de fapt

se circumscrie sferei de incidență a Legii nr. 221/2009, iar pârâtul nu a contestat

caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamanților și familiei

lor, ci doar îndreptățirea acestora de a mai primi daune morale în condițiile în

care au beneficiat prin alt act normativ de despăgubiri.

În raport de aceste considerente, critica reclamanților

nu poate fi primită.

Înalta Curte nu poate analiza direct în recurs criticile

privitoare la greșeala de judecată, constând în neacordarea daunelor materiale la

care recurenți se consideră îndreptățiți.

Apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că instanța

de apel verifică sentința atacată atât sub aspectul temeiniciei ei, cât și sub aspectul

legalității, dar în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

această devoluțiune operează numai „în limitele cererii de apel”, deci a criticilor

formulate prin motivele de apel.

Rezultă că instanța de apel nu poate discuta decât punctele

deduse judecății prin cererea de apel, cele asupra cărora nu poartă această cerere

rămânând definitiv judecate între părți prin sentința de fond.

Cum, în speță, reclamanții nu au formulat critici referitoare

la modul de soluționare a petitului privitor la daunele materiale, instanța de apel

nu putea analiza acest aspect, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată

a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., iar față de dispozițiile art. 299 coroborate cu cele ale art. 377 C.

proc. civ., analizarea direct în recurs a unor asemenea critici nu este posibilă,

fiind vorba despre critici formulate omisso medio, trecând peste calea de atac a

apelului.

În limitele în care instanța de apel s-a pronunțat, reclamanții

au formulat critici și cu privire la efectele, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale

prin care s-a declarat neconstituționalitatea temeiului juridic al cererii de chemare

în judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care nu

pot fi însă primite.

Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate

în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale,

în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori

de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în

recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată

în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of., astfel încât Curtea de apel în mod nelegal nu a reținut că produce efecte

în cauză această decizie.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii, critica reclamanților în acest sens fiind nefondată.

Chiar dacă la data promovării acțiunii era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ

creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru

că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea

controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic,

de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

În acest context al analizei, se reține că ultraactivitatea

unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale

prin care se constată neconformitatea acestuia cu Legea fundamentală - a fost de

altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost

modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, Partea I, a statuat că în situația

în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul

funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care

nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun

decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată

în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, critica

în acest sens nefiind fondată.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar

găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră

definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă,

păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea

ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului

nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența

la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare

în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația

internă a statului.

În situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai

au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive

a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate

în cadrul recursului în interesul legii nu se mai impune analizarea criticilor privitoare

la cuantumul despăgubirilor acordate.

Față de toate aceste considerente, hotărârea recurată

apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior

analizate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

K.A. și K.M. împotriva deciziei civile nr. 826/A din 21 aprilie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.