ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4014/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 12 aprilie 2010, reclamanții K.A. și K.M., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării reclamanților și a autorilor acestora și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale și morale pentru prejudiciul suferit, în cuantum de 1.000.000 euro pentru fiecare în parte, respectiv 5.000.000 euro valoarea totală a despăgubirilor. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității petitului privind acordarea daunelor morale și excepția lipsei calității procesuale active. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2899/PI din 29 octombrie 2010 a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul la plata către K.A.

a sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu și a sumei de 1.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul K.S.; a obligat pârâtul la plata către K.M. a sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu și a sumei de 1.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul K.S., a sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul D.I. și a sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autoarea D.E.; a respins restul pretențiilor. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanții, care împreună cu autorii lor au fost deportați în Bărăgan, au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) statuat asupra daunelor morale datorate de pârât în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinței.

Instanța a avut în vedere și faptul că reclamanții au beneficiat și de Decretul-Lege nr. 118/1990. Petitul privind daunele materiale a fost respins, prima instanță apreciind că situația reclamanților nu se circumscrie ipotezei art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâtul. Reclamanții au criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, considerându-l prea mic în raport de prejudiciul real suferit. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat sentința pe aspectul acordării daunelor morale, considerând că întrucât reclamanții au beneficiat de drepturile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu pot obține o nouă reparație.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 826A din 21 aprilie 2011, a respins apelul reclamanților, ca nefondat; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege, cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și, prin urmare, reclamanta nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții K.A. și K.M., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ. Prin prima critică reclamanții au susținut că se încadrează în dispoz. art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, intenția legiuitorului fiind de a acorda și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative daune morale, astfel încât pârâtul le datorează. Cea de a doua critică vizează faptul că reclamanții au dreptul la a fi despăgubiți și material pentru bunurile ce le-au fost confiscate ca efect al măsurii administrative la care au fost supuși.

Au susținut că nu este echitabil ca o lege adoptată de Parlamentul României să fie declarată neconstituțională în cursul soluționării cauzei, considerând că instanța de apel a greșit dând eficiență Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Prin aplicarea acestei decizii în apel se încalcă pactele și tratatele internaționale la care România este parte, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu se ține cont de faptul că reclamanții au un „bun” în sensul Convenției. Au criticat, în final, și cuantumul despăgubirilor acordate, întrucât reclamanții nu au fost beneficiari ai Decretului-Lege nr. 118/1990.

Înalta Curte a invocat, în ședința publică din 01 iunie 2012, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție și formularea omisso medio a criticii din recurs referitoare la neacordarea daunelor materiale. Deși recurenții au invocat mai multe motive de recurs (art. 304. pct. 6, 7, 8 C. proc. civ.) se reține că acestea au fost indicate formal întrucât argumentele dezvoltate de recurenți nu permit încadrarea în niciunul din aceste temeiuri de casare. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., aceasta nu mai poate constitui motiv al cercetării de legalitate al deciziei atacate, fiind abrogat prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prima critică formulată nu poate fi primită întrucât nu vizează argumentele deciziei recurate, care vizează inexistența temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. De altfel, prima instanță a constatat că situația de fapt se circumscrie sferei de incidență a Legii nr. 221/2009, iar pârâtul nu a contestat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamanților și familiei lor, ci doar îndreptățirea acestora de a mai primi daune morale în condițiile în care au beneficiat prin alt act normativ de despăgubiri.

În raport de aceste considerente, critica reclamanților nu poate fi primită. Înalta Curte nu poate analiza direct în recurs criticile privitoare la greșeala de judecată, constând în neacordarea daunelor materiale la care recurenți se consideră îndreptățiți. Apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că instanța de apel verifică sentința atacată atât sub aspectul temeiniciei ei, cât și sub aspectul legalității, dar în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., această devoluțiune operează numai „în limitele cererii de apel”, deci a criticilor formulate prin motivele de apel. Rezultă că instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecății prin cererea de apel, cele asupra cărora nu poartă această cerere rămânând definitiv judecate între părți prin sentința de fond.

Cum, în speță, reclamanții nu au formulat critici referitoare la modul de soluționare a petitului privitor la daunele materiale, instanța de apel nu putea analiza acest aspect, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar față de dispozițiile art. 299 coroborate cu cele ale art. 377 C. proc. civ., analizarea direct în recurs a unor asemenea critici nu este posibilă, fiind vorba despre critici formulate omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului. În limitele în care instanța de apel s-a pronunțat, reclamanții au formulat critici și cu privire la efectele, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care nu pot fi însă primite.

Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of., astfel încât Curtea de apel în mod nelegal nu a reținut că produce efecte în cauză această decizie. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica reclamanților în acest sens fiind nefondată.

Chiar dacă la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. În acest context al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu Legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, Partea I, a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, critica în acest sens nefiind fondată. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii nu se mai impune analizarea criticilor privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate. Față de toate aceste considerente, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții K.A. și K.M. împotriva deciziei civile nr. 826/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.