ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5312/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5312/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 26

noiembrie 2008 sub nr. 12032/302/2008, reclamanta M.G. a chemat în judecată pe

pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 490.000

lei, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat prin lipsa de

folosință a imobilului - teren în suprafața de 716 mp, proprietatea

reclamantei, situat în Str. C. nr. 36 (fosta V. nr. 18), sector 6, pentru

perioada 1966 - 23 octombrie 2007, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

s-a arătat că imobilul care face obiectul prezentei cauze a fost dobândit de

către tatăl său G.S.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat

de Tribunalul Ilfov secția Notariat sub nr. 46772 la 20 septembrie 1945, prin

care acesta a dobândit de la M.M.T.N. și P.I.P. o suprafață de 600 mp, și

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov

secția Notariat sub nr. 28123 din 22 iunie 1946, prin care acesta a dobândit de

la M.T. și V.T. o suprafață de 300 mp, ambele situate în cartierul Militari în

prelungire cu strada D.

La data de 7 ianuarie

1968, G.S.M. a decedat, fiind moștenit de reclamantă, în calitate de fiică,

conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 33/21 februarie 2006

eliberat de BNP S.C.D.

Prin Decizia nr.

399/1966, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în mod

abuziv, conform Decretului C.S. nr. 69 din 8 august 1966, fiind menționat la

poziția 184 din anexa acestui act normativ.

Prin notificarea

depusă la Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001 și

înregistrată sub nr. 1798/2001 la executorul judecătoresc, reclamanta a

solicitat restituirea în natură a imobilului său, în suprafață de 900 mp,

situat în str. V. nr. 18 (actuala str. C., nr. 36), sector 6, București, iar

prin Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007, emisă de Primăria Municipiului

București, i s-a restituit în natură terenul în suprafață de 716,00 mp, situat

în str. V. nr. 18, sector 6.

De asemenea, prin

Protocolul nr. 13747 din 23 octombrie 2007 de predare-preluare a terenului din

București, str. V., nr. 18, sector 6 (actuala str. C. nr. 36, sector 6

București), aceasta a fost pusă în posesia imobilului restituit.

Reclamanta a

solicitat instanței să admită prezenta acțiune prin care solicită de la pârâtă

repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului

proprietatea sa, pentru perioada cuprinsă între data naționalizării imobilului

în anul 1966 și data de 23 octombrie 2007, dată la care a fost repusă în

posesie, în urma Protocolului nr. 13747 din 23 octombrie 2007 de

predare-preluare a terenului.

Reclamanta a mai

arătat că, potrivit situației de fapt prezentate, rezultă în mod evident faptul

că reclamanta a fost lipsită nelegal de posesia asupra imobilului proprietatea

sa, preluarea abuzivă fiind constatată chiar de pârâtă, care, în urma

procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, a dispus restituirea

acestuia.

Potrivit doctrinei,

se apreciază în mod unanim că unul dintre efectele admiterii acțiunii în

revendicare este repunerea părților în situația anterioară, respectiv,

repunerea proprietarului în posesia bunului prin restituirea acestuia de la

posesorul neproprietar.

Potrivit jurisprudenței

constante a Curții europene a drepturilor omului însă, simpla restituire a

bunului revendicat nu este suficientă pentru repararea violării dreptului de

proprietate suferite de proprietarul deposedat de bunul său. Conform acestei

jurisprudențe, cea mai bună formă de reparație pentru fostul proprietar este

luarea măsurilor pentru încetarea violării și înlăturarea tuturor consecințelor

acesteia.

Se mai susține că

numai prin cumularea celor două modalități de reparare - restituirea imobilului

și despăgubirea pentru lipsa folosinței - se realizează o adevărată reparație

integrală a prejudiciului suferit de proprietari prin violarea dreptului de

proprietate.

În cauza de față,

faptul că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil rezultă

în mod evident din Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007, emisă de Primăria

Municipiului București.

În aceste condiții,

reclamanta arată că în mod nelegal a fost lipsită de folosința imobilului

revendicat, în perioada 1966-2007. Lipsa de folosință constituie un prejudiciu

suferit de reclamantă, decurgând din fapta ilicită a Statului Român de a prelua

abuziv imobilul situat în str. V. nr. 18, sector 6, București.

Având în vedere cele

arătate, reclamanta a estimat că lipsa de folosință medie în perioada 1966 - 23

octombrie 2007 este de 1.000 RON lunar, ceea ce înseamnă un prejudiciu total de

490.000 RON (490 luni x 1.000 RON/lună).

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat

excepția netimbrării acțiunii față de dispozițiile art. 1 din Legea nr.

146/1997, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de faptul că nu este

unitatea deținătoare a imobilului, în cauză fiind Primăria Municipiului București,

în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/ 2001 și față de

dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, consideră că nu a dat dovadă de rea credință,

neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu

poate fi obligat la plata acestora, în condițiile în care nu se verifică în

sarcina sa culpa procesuală.

În subsidiar, pe

fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, față de

împrejurarea că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii ce le pot obține foștii

proprietari ai imobilelor preluate abuziv, reclamanta din cauză beneficiind de

aceste măsuri reparatorii.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 2093 din 9 martie  2009, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția

necompetentei materiale și a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin Decizia civilă

nr. 1777 din 5 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosarul nr. 12032/302/2008, s-a respins ca nefondat recursul

formulat de recurenta M.G. împotriva Sentinței civile nr. 2093 din 9 martie

2009 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București în Dosarul nr.

12032/302/2008.

Cauza a fost astfel

înregistrată la data de 29 martie  2010, în fond, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 16117/3/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 1141 din 21 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiate excepțiile netimbrării și lipsei calității procesuale

pasive invocate de pârât și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Asupra excepției

netimbrării acțiunii, instanța a reținut că acțiunea este scutită de plata

taxelor de timbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 rep., având

în vedere că aceasta face parte din categoria cererilor adresate justiției de

proprietarii ale căror imobile au fost preluate de stat anterior anului 1989.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, s-a constatat că, în acțiunea în despăgubiri întemeiată pe

preluarea imobilelor de către stat, în raport de dispozițiile art. 25 din

Decretul nr. 31/1954, Statul stă în judecată prin Ministerul Finanțelor,

pârâtul având această calitate și prin raportare la dispozițiile

constituționale, în calitatea sa de garant al dreptului de proprietate.

Pe fondul cauzei,

analizând probatoriul administrat, instanța a reținut că prin Dispoziția nr.

8317 din 4 iunie 2007, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001,

reclamantei i s-a restituit în natură imobilul teren de 716 mp, situat în

București, str. V. nr. 18, actuală str. C. nr. 36, sector 6. Prin protocolul

nr. 13747 din 23 octombrie 2007, s-a procedat la predarea-primirea imobilului,

astfel că reclamanta a intrat în posesia acestuia.

În prezentul litigiu,

invocând prev. art. 480 și urm. C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, reclamanta a solicitat plata despăgubirilor pentru lipsa de

folosință a imobilului pentru perioada 1966 - data preluării imobilului - 23

octombrie 2007, data la care a fost pusă în posesia lui.

Reclamanta a susținut

că, potrivit jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, simpla

restituire a bunului nu este suficientă pentru repararea violării dreptului de

proprietate, caz în care cea mai bună formă de reparație este luarea tuturor

măsurilor pentru încetarea violării și înlăturarea consecințelor acesteia.

Instanța a reținut că prin restituirea și predarea imobilului ca urmare a

procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, a încetat violarea dreptului de

proprietate și au fost înlăturate consecințele acestei violări, dat fiind că

reclamanta a reintrat în posesia terenului.

În acest sens,

tribunalul a făcut referire la Hotărârile Fischer și Buzatu contra României

pronunțate de Curtea europeană a drepturilor omului; astfel, s-a reținut că

însăși Curtea de la Strasbourg a apreciat că „în circumstanțele speței,

problema daunelor nu se pune. Ținându-se cont de încălcările constatate, cea

mai bună formă de reparare în această cauză ar consta în restituirea bunurilor

imobiliare în chestiune de către Stat și o indemnizație pentru prejudiciu moral

(v. mai ales hotărârea Brumărescu c. României - satisfacție echitabilă, [G.C.],

no 28342/95, §§ 22 et 27), Culegerea de hotărâri și decizii 1999-VII”.

În consecință,

tribunalul a apreciat, prin raportare la art. 480, 481 C. civ. și la art. 1 din

Primul Protocol că acțiunea este neîntemeiată, în condițiile în care

reclamantei i-a fost restituită proprietatea, aceasta fiind repusă în situația

anterioară violării dreptului său.

În termen legal,

împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.G., criticând soluția

pentru nelegalitate și netemenicie.

Prin Decizia civilă

nr. 455 A din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, Secția a IV a civilă,

apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel, analizând criticile formulate în calea de atac, a

reținut că prin Convenția europeană a drepturilor omului se instituie o serie

de drepturi în favoarea indivizilor, care trebuie respectate de toate

autoritățile publice ale statelor contractante. În acest scop, Curtea de la

Strasbourg a formulat principiul conform căruia autoritățile naționale sunt

cele care trebuie să asigure în primul rând respectarea drepturilor

fundamentale ale omului, iar mecanismul stabilit de Convenție privind controlul

supranațional exercitat de instanța de la Strasbourg trebuie să intre în

acțiune doar excepțional, atunci când dreptul intern al statelor nu a reușit să

găsească o rezolvare satisfăcătoare pentru individ a pretențiilor sale

susținute din perspectiva Convenției. Acest principiu se referă la caracterul

subsidiar al procedurii în fața Curții europene a drepturilor omului, iar nu al

reglementărilor internaționale din Convenția europeană a drepturilor omului și

este bazat pe ideea că acele state-parte la Convenție, acuzate de indivizi că

au acționat în contradicție cu obligațiile pe care și le-au asumat, trebuie să

aibă posibilitatea să remedieze ele însele pretinsele nereguli, înainte de a

putea fi antrenată răspunderea internațională a statului.

Prin urmare, pentru

acele state care au realizat încorporarea Convenției în dreptul intern, aceasta

va da naștere direct, ca urmare a ratificării ei, unor drepturi în beneficiul

indivizilor și unor obligații în sarcina autorităților statale, drepturi care

pot fi invocate direct în fața instanțelor naționale, care sunt astfel

competente să judece litigiile cu care sunt sesizate din perspectiva textului

convențional și a jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului.

Curtea de apel a mai

reținut că România a devenit membru al Uniunii Europene începând cu data de 1

ianuarie 2007, ca urmare a semnării Tratatului de aderare a României (și

Bulgariei) la Uniunea Europeană, consecința directă fiind aceea că ea este

obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia.

Aderarea la Convenție

implică, prin ea însăși, recunoașterea competenței obligatorii a Curții, de

vreme ce Convenția, amendată prin Protocolul nr. 11, suprimă clauza facultativă

de acceptare a jurisdicției Curții.

Așadar, ca o

consecință a semnării și ratificării Convenției, deciziile Curții europene a

drepturilor omului sunt obligatorii și executorii pentru Statul Român, la fel

cum sunt și prevederile Convenției, care, conform art. 11 alin. (2) din

Constituția României ”fac parte din dreptul intern”. Totodată, conform art. 20

alin. (2) din Constituție, textul Convenției și deciziile Curții europene a

drepturilor omului se bucură de aplicabilitate prioritară în dreptul român,

chiar cu consecința abrogării și adaptării legislației interne, în ipoteza în

care aceasta este contrară lor.

Prin urmare,

mecanismul constituțional încorporează textul Convenției în dreptul intern,

conferindu-i totodată o forță juridică superioară legilor și permițând

aplicarea sa directă de către instanțele interne.

Pe de altă parte,

Curtea europeană afirmă vocația jurisprudenței sale de a fi un instrument de

armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului, centrat pe

standardul minim pe care îl reprezintă Convenția.

Curtea de Apel a mai

reținut că, de altfel, principiul supremației dreptului comunitar asupra

dreptului intern al statelor membre a fost consacrat și de Curtea Europeană de

Justiție de la Luxemburg printr-o hotărâre devenită celebră (Costa vs. Enel)

din 15 iulie 1964, în care s-a decis că normele comunitare primează asupra

tuturor normelor naționale, indiferent de natura sau rangul textului național

în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre).

În consecință, au

fost înlăturate ca nefondate susținerile apelantei reclamante privind

subsidiaritatea Convenției, regula epuizării căilor interne de atac și

competența Curții europene.

Pe de altă parte,

Curtea de Apel a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect incidența

în speță a practicii Curții europene a drepturilor omului.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că apelanta reclamantă a solicitat plata despăgubirilor pentru lipsa de

folosință a imobilului pentru perioada 1966 - data preluării imobilului - 23

octombrie 2007, data la care a fost pusă în posesia imobilului, invocând prev.

art. 480 și urm. C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Pentru a exista o

protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul

articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar,

potrivit jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, să fie vorba de

un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al

dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea

unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții,

existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În speță, prin

Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului

București, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 716 mp,

situat în str. V. nr. 18, sector 6.

Această dispoziție,

emisă pe cale administrativă a concretizat în patrimoniul apelantei-reclamante

un „bun actual”, ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Apelanta reclamantă a

redobândit posesia bunului său în baza protocolului nr. 13747 din 23 octombrie

2007 de predare-preluare a terenului din București, str. V. nr. 18, sector 6

(actuala str. C. nr. 36, sector 6, București).

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat că rămâne de analizat în ce măsură restituirea

bunului pune capăt privării de proprietate a reclamantei și înlătură

consecințele acestei încălcări.

Această analiză a

fost deja făcută de Curtea europeană a drepturilor omului, sens în care și

instanța de apel a făcut referire la cele reținute în Cauza Buzatu c. României.

În speță, s-a

constatat că apelanta reclamantă se află în situația de a-i fi fost restituit

imobilul, ea fiind repusă în situația anterioară încălcării dreptului său,

„situație ce echivalează cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate” (Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva

României), reparația fiind astfel completă.

Față de cele

reținute, apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat, în temeiul

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

În termen legal,

împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor, recurenta învederează că hotărârea recurată nu cuprinde niciun motiv

pentru care s-a respins argumentul său în sensul că greșit prima instanță nu

s-a pronunțat asupra unuia dintre temeiurile de drept invocate - art. 480 C.

civ., deși în practicaua hotărârii s-a reținut explicit invocarea acestui motiv

de apel.

Acest aspect este

deosebit de relevant, deoarece atât prima instanță, cât și instanța de apel au

omis să cerceteze temeinicia acțiunii prin raportare la prevederile interne,

ceea ce încalcă dreptul său de acces la un tribunal, garantat de art. 6 din

Convenție.

Recurenta învederează

că atât hotărârea primei instanțe, cât și hotărârea instanței de apel invocă

exclusiv jurisprudența Curții europene în aplicarea art. 1 Protocolul 1

adițional la Convenție, fără să aibă în vedere dispozițiile art. 485 C. civ.,

care prevăd obligația posesorului neproprietar de a restitui proprietarului

neposesor lucrul revendicat și câștigat, împreună cu toate fructele produse,

percepute sau nepercepute.

De asemenea,

hotărârea recurată, deși cuprinde considerații teoretice privind Convenția

europeană și dreptul comunitar, nu arată concret care sunt argumentele pentru

care au fost respinse susținerile sale cu privire la nelegalitatea hotărârii

primei instanțe sub aspectul general al metodei aplicate (soluțiile pronunțate

de Curtea europeană în două cauze în aplicarea art. 41 din Convenție, nefiind

relevante) și sub aspectul concret al interpretării celor două cauze invocate

(prin raportare la întreaga jurisprudența a Curții europene asupra

posibilității reparării prejudiciului constând în lipsa de folosință).

Se mai arată de către

recurentă că singura frază relevantă a instanței de apel este aceea că

"susținerile privind subsidiaritatea Convenției, regula epuizării căilor

interne de atac și competența Curții europene nu sunt fondate". Recurenta

apreciază că această concluzie care urmează (surprinzător), după fraza în care

se reține "supremația dreptului comunitar asupra dreptului intern",

nu poate constitui o motivare a hotărârii, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc.

civ.

Pe de altă parte,

hotărârea recurată nu arată care sunt motivele pentru care toate argumentele

sale privind evoluția jurisprudenței Curții europene în aplicarea art. 41 din

Convenție au fost respinse.

Recurenta susține că

a invocat principiul subsidiarității, arătând că protecția drepturilor omului

trebuie să se realizeze la nivel intern, în cazul contrar fiind angajată

răspunderea statului, context în care a arătat că, în cauzele invocate de prima

instanță, Curtea Europeană nu a reținut inexistența prejudiciului, ci numai

imposibilitatea evaluării acestuia, ceea ce, față de principiile echității și

competenței discreționare în aplicarea art. 41 din Convenție, nu prezintă

relevanță în cauza de față. Aceasta, deoarece, spre deosebire de art. 41 din

Convenție, care prevede numai posibilitatea acordării unei "satisfacții

echitabile", în dreptul intern se aplică principiul reparării integrale a

prejudiciului suferit.

Totodată, recurenta

arată că a susținut că este greșită concluzia primei instanțe, în sensul că

restituirea imobilului ar fi suficientă pentru satisfacerea principiului

restitutio in integrum, de vreme ce acest aspect nu rezultă din jurisprudența

Curții europene.

În acest context,

recurenta arată că instanța europeană nu neagă existența prejudiciului privind

lipsa de folosință sau posibilitatea reparării acestuia prin acordarea unor

sume de bani, ci se găsește în dificultatea stabilirii cuantumului acestui

prejudiciu, motiv pentru care a procedat, conform competenței sale

discreționare, la determinarea prejudiciului în echitate, împreună cu prejudiciul

moral.

Or, instanța de apel

nu a răspuns deloc acestor argumente, limitându-se să reia concluzia primei

instanțe, în sensul că instanța europeană ar fi constatat că "restituirea

bunului pune capăt privării de proprietate a reclamantei și înlătură

consecințele acestei încălcări,” „reparația fiind astfel completă.”

Totodată, recurenta,

din perspectiva aceluiași motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 7) susține că

decizia recurată cuprinde și motive străine de natura pricinii, respectiv, cele

referitoare la Uniunea Europeană și la dreptul comunitar, fără nicio legătură

cu cauza de față. Astfel, instanța de apel a reținut ca relevantă atât aderarea

României la Uniunea Europeană prin Tratatul de aderare, cât și principiul

supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern, aspecte care, deși

corecte, nu au nicio legătură cu prezenta pricină.

Cu referire la

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta

învederează că hotărârea recurată se rezumă la două concluzii principale,

anume:

- Susținerile

reclamantei privind subsidiaritatea Convenției, regula epuizării căilor interne

de atac și competența Curții europene nu ar fi fondate, întrucât aceasta nu ar

fi arătat în ce măsură hotărârea primei instanțe încalcă aceste principii.

- Curtea europeană ar

fi dezlegat deja problema ridicată, arătând că simpla restituire a imobilului

constituie măsura necesară și suficientă pentru repararea prejudiciului

reclamantului căruia i s-a violat dreptul de proprietate.

Recurenta susține că

ambele concluzii sunt nefondate.

Astfel, principiile

arătate prin motivele de apel și dezvoltate de jurisprudența Curții europene a

drepturilor omului au aplicabilitate concretă în cauza de față prin faptul că

prezenta acțiune se află în fața instanțelor naționale, chemate să aplice atât

dreptul intern (art. 480 și urm. C. civ.), cât și dreptul european al

drepturilor omului (art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, interpretat în

lumina jurisprudenței Curții europene).

Dincolo de faptul că

instanța europeană nu avea competența să analizeze cererile reclamanților din

perspectiva art. 485 C. civ. (aspect ignorat de prima instanță și, de asemenea,

de instanța de apel), hotărârile invocate de ambele instanțe, expresie a

principiilor invocate de recurentă, sunt argumente pentru admiterea acțiunii,

nicidecum pentru respingerea acesteia.

Or, instanța

europeană nu a acordat reclamanților o sumă de bani pentru repararea

prejudiciului constând în lipsa de folosință nu pentru că acest drept nu le-ar

fi fost recunoscut, ci pentru că, fie aceștia nu au prezentat suficiente dovezi

pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, fie Curtea a decis să evalueze

prejudiciul în echitate împreună cu prejudiciul moral.

Spre deosebire la

cauzele soluționate de instanța europeană, cauza de față se află încă în fața

instanțelor naționale, unde se aplică dreptul intern, dacă acesta nu contravine

Convenției europene a drepturilor omului. Dacă dreptul intern prevede

dispoziții mai favorabile nivelului minim de protecție acordat prin Convenția,

atunci aplicarea dreptului intern este obligatorie.

Conform principiului

restitutio in integrum, interpretat atât în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, și jurisprudenței Curții europene, cât și prin

raportare la art. 480 și urm. C. civ., ca și la principiul reparării integrale

a prejudiciului, rezultă evident că simpla restituire a bunului nu reprezintă o

măsură suficientă pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat

proprietarului prin violarea dreptului de proprietate.

Și cea de-a doua

concluzie a instanței de apel este eronată, arată recurenta, întrucât au fost

interpretate greșit hotărâri ale Curții europene și efectele acestora.

Astfel, deși art. 46

din Convenție consacră forța obligatorie a hotărârilor Curții europene, acest

text trebuie corelat cu art. 41 din Convenție, care prevede competența

discreționară a Curții europene de a statua în echitate asupra satisfacției

echitabile.

Față de acest aspect,

rezultă că hotărârile Curții asupra fondului sunt obligatorii, iar

interpretarea dată dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului face

parte din blocul de convenționalitate direct aplicabil în dreptul intern, în

vreme ce hotărârile Curții asupra satisfacției echitabile se bucură de o

obligativitate limitată, numai privind problemele care au făcut obiectul unei

dezlegări în drept, nu și privind problemele asupra cărora instanța europeană a

statuat în echitate.

Dacă inițial s-a

considerat, în interpretarea și aplicarea fostului art. 50 (actualul art. 41)

din Convenție, că satisfacția echitabilă este singura modalitate de reparare

prevăzută de Convenție, căci acordarea unei eventuale restitutio in integrum

este de resortul dreptului intern, ulterior, jurisprudența instanței europene a

evoluat, Curtea dispunând obligarea statului pârât la luarea unor măsuri pentru

încetarea violării și repararea consecințelor sale.

Acest lucru nu a

înlăturat însă caracterul subsidiar al protecției europene, protecția națională

rămânând principala formă de remediere a violărilor drepturilor omului, iar

restitutio in integrum rămâne, conform legislației interne a fiecărui stat,

dezideratul urmărit.

Prin urmare, faptul

că instanța europeană dispune repararea prejudiciului constând în lipsa de

folosință în echitate este o expresie a competenței acesteia în aplicarea art.

41 din Convenție. De asemenea, faptul că instanța europeană respinge cererea de

reparare a prejudiciului constând în lipsa de folosință este tot o expresie a

competenței acesteia în aplicarea art. 41 din Convenție.

Acest lucru nu

semnifică însă înlăturarea competenței instanțelor interne de a dispune

restitutio in integrum conform dispozițiilor interne și chiar potrivit art. 1

din Protocolul nr. 1 și principiilor dezvoltate în aplicarea acestuia chiar

prin jurisprudența Curții europene.

Dimpotrivă,

jurisprudența recentă a Curții europene s-a îndepărtat de la principiul

acordării unei indemnizații în echitate (împreună pentru lipsa de folosință și

prejudiciul moral) și s-a apropiat de principiul reparării integrale, motiv pentru

care, față de renunțarea la soluționarea cauzei în echitate, se impunea evident

administrarea de probatorii asupra cuantumului prejudiciului, care, în cauzele

concrete respective, nu s-a întâmplat.

Față de aceste

aspecte, rezultă că invocarea hotărârii pronunțate în cauza Buzatu c. România

este total inadecvată, în sensul în care a fost citată, conchide recurenta.

Intimații pârâți nu

au formulat întâmpinare, iar în această etapă procesuală nu au fost

administrate alte probe, în condițiile art. 305 C. proc. civ.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce succed.

În dezlegarea

pricinii de față, premisa esențială este aceea că terenul în suprafață de 716,

00 mp situat în București, str. C. nr. 36 (fostă str. V. nr. 18), sector 6

București în legătură cu care aceasta a solicitat acordarea lipsei de folosință

pentru perioada 1966 - 23 octombrie 2007, face parte din categoria celor ce

reprezintă obiectul reglementării Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat în

mod abuziv în anul 1966, deci, în perioada de referință a legii speciale.

În plus, acest imobil

a fost restituit recurentei reclamante în procedura administrativă, prin

Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007 emisă de Primarul Municipiului București

și predat efectiv în posesia sa prin Protocolul nr. 13747 din 23 octombrie

2007.

Ca atare, pentru

perioada cât a fost lipsită de folosința acestui teren, respectiv, pentru

intervalul 1966 - 23 octombrie 2007, recurenta reclamantă a formulat cererea de

chemare în judecată prin care prezentul litigiu a fost declanșat, solicitând

acordarea unor despăgubiri cu acest titlu.

Ca temei juridic a

invocat prevederile art. 480 și urm. C. civ. și ale art. 1 Protocolul 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Având în vedere

generala aplicabilitate a principiului specialia generalibus derogant, cu

referire la cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), trebuie

precizat că legiuitorul român prin Legea specială adoptată în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), nu și-a asumat și măsura reparării

prejudiciului cauzat foștilor proprietari deposedați abuziv decurgând din lipsa

de folosință a imobilelor supuse restituirii, ci doar acordarea unor măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură (regula) sau prin echivalent

(excepția). Cu toate acestea însă, în corpul legii speciale nu este edictată în

mod expres o dispoziție de exceptare a reparării acestui tip de prejudiciu ori

o interdicție pentru persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii de a recurge

la dreptul comun în acest scop.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că în mod corect recurenta reclamantă s-a prevalat de

dispozițiile dreptului comun, însă, invocarea art. 480 și urm. C. civ. pentru

solicitarea lipsei de folosință a terenului ce i-a fost restituit în temeiul

Legii nr. 10/2001 nu este adecvată, întrucât, lipsa de folosință, justificată

de recurentă pe indicarea prerogativelor dreptului de proprietate și pe

principiul reparării integrale a prejudiciului, se întemeiază pe răspunderea

civilă delictuală, fiind deci, incidente, prevederile art. 998 și urm. C. civ.

Acest temei juridic generează o acțiune personală, patrimonială, susceptibilă

de exercitare în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, se

constată că fapta ilicită (preluarea abuzivă a terenului de către stat),

pretinsul prejudiciu nereparat - lipsa de folosință, elementul subiectiv

(vinovăția) și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, reprezentau

reperele juridice ce trebuiau analizate în speță.

Contrar celor

susținute de recurentă, prin dispoziția de restituire emisă de entitatea

notificată în condițiile Legii nr. 10/2001, nu s-a constatat că terenul a fost

preluat fără titlu; însă, singurul indiciu cert decurgând din dispoziția de

restituire în natură (efectul fiind general pentru orice dispoziție de aprobare

a măsurilor reparatorii) este acela al preluării abuzive, raportul dintre

preluarea abuzivă și cea fără titlu fiind acela de la gen la specie, genul

fiind definit prin ipotezele art. 2 lit. a)- i) din legea specială, în timp ce

preluarea fără titlu valabil este doar o ipostază a preluării abuzive, art. 2

lit. i).

Pe de altă parte,

chiar și în contextul constatării unei preluări fără titlu valabil, aceasta era

lipsită de relevanță în analiza impusă de speța de față, în condițiile în care

prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu mai erau în vigoare la

data soluționării cauzei în primă instanță - 21 septembrie     2010, întrucât

acestea au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr.

10/2001, intrată în vigoare în februarie 2009.

În aceste

circumstanțe, dată fiind restituirea proprietății recurentei în condițiile

legii speciale, trebuie observat că pentru verificarea calității de sale de

proprietar care pretinde lipsa de folosință nu sunt aplicabile regulile ce

guvernează efectele admiterii unei acțiuni în revendicare, ci dispozițiile art.

25 alin. (4) din nr. Legea 10/2001 care prevăd că: „Decizia sau, după caz,

dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui

înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”; pe de altă parte,

protocolul de predare primire la care art. 25 alin. (5) face referire a fost

încheiat între recurentă și emitentul dispoziției de restituire sub nr. 13747

la data de 23 octombrie 2007, depășirea termenului de 30 de zile, nefiind

invocată de recurentă.

Ca atare, potrivit

textelor anterior menționate, dispoziția de restituire nu operează retroactiv,

astfel că, doar la data emiterii deciziei de restituire în natură s-a reactivat

în patrimoniul recurentei calitatea de proprietar.

Semnificația unei

asemenea constatări este aceea că, pentru perioada anterioară emiterii

dispoziției de restituire în natură și punerii ei în executare, recurenta nu se

poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel cum acestea

decurg din dispozițiile art. 480 C. civ. – usus, fructus și abusus; în

consecință, pentru această perioadă nu i se cuvine lipsa de folosință

solicitată prin cererea de chemare în judecată, cerere care era supusă termenului

general de prescripție de 3 ani.

Cum recurenta

reclamantă nu a reclamat încălcarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

reiese că nici dispozițiile art. 40 din actul normativ special nu sunt

incidente: „Nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage

obligația deținătorului căruia îi revine această obligație de a plăti noului

proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului restituit.”

Față de cele anterior

redate, reiese că potrivit dispozițiilor interne, cererea reclamantei în mod

corect a fost respinsă de instanțele de fond ca neîntemeiată, chiar dacă pentru

rigoarea raționamentului considerentele deciziei recurate urmează a fi

substituite cu cele de față; analiza precedentă a fost generată de critica

recurentei referitoare la neanalizarea criticilor din apel privind incidența

normelor de drept intern, susținându-se eronat însă aplicarea art. 480 C. civ.,

iar nu a art. 998 și urm. C. civ., așa cum s-a arătat; cu toate acestea, art.

304 pct. 7 nu poate conduce la modificarea deciziei recurate, de vreme ce

soluția confirmată de instanța de apel este legală, iar cererea de chemare în

judecată este neîntemeiată.

De asemenea, în mod

formal, Înalta Curte constată că referirile din decizia recurată la prevalența

dreptului comunitar, în condițiile în care reclamanta a invocat Convenția

europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții europene, sunt străine

de argumentele părții și de natura cauzei; și de această dată însă, atare

constatare nu poate conduce la modificarea deciziei atacate pe temeiul art. 304

pct. 7 C. proc. civ., ci doar la înlăturarea acestora din cuprinsul

considerentelor, acesta fiind de altfel, un considerent indiferent care nu

prejudiciază interesele recurentei reclamante în vreun fel.

În plus, Înalta Curte

constată că realizarea analizei cererii de chemare în judecată potrivit

raționamentului anterior expus prin prezentele considerente nu conduce la

producerea vreunei vătămări a recurentei, ci, dimpotrivă, o casare cu trimitere

spre rejudecare ar fi fost o soluție excesivă întrucât ar fi generat o

prelungire a procesului în mod nejustificat în absența unei aparențe de

temeinicie a cererii potrivit temeiului juridic corect (art. 998 și urm. C.

civ.) și prin aceasta, o durată nerezonabilă a procedurii (art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului).

Deși recurenta

susține în mod contradictoriu că dreptul intern conține dispoziții mai

favorabile (sens în care indică art. 485 C. civ., inaplicabil însă, după cum

deja s-a arătat, întrucât o dispoziție de restituire dată în procedura Legii

nr. 10/2001 nu generează aceleași și efecte precum admiterea unei acțiuni în

revendicare, dată fiind specificitatea reglementării), recurenta, în același

timp, formulează prin motivele de recurs și susțineri întemeiate pe art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Or, dacă dreptul

intern ar conține dispoziții mai favorabile, incidența dispozițiilor

convenționale ar fi fost exclusă, întrucât, prin ipoteză, standardul asigurat

de norma internă ar fi superior celui garantat prin Convenție și, în

consecință, drepturile părții ar fi mai bine apărate potrivit legilor

naționale; Convenția și jurisprudența Curții europene sunt incidente în caz de

conflict între norma europeană și cea din legea internă atunci când are ca

obiect drepturile și libertățile fundamentale ale individului.

Totodată, Înalta

Curte urmează a înlătura ca nefondate criticile recurentei cu privire la

antrenarea garanțiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru apărarea dreptului

afirmat prin promovarea acțiunii (lipsa de folosință pentru terenul restituit

în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001).

În ce privește

mecanismul dezvoltat în aplicarea Convenției europene a drepturilor omului,

Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu este în dezacord cu cele

redate de instanța de apel în arătarea caracterul subsidiar al aplicării

Convenției, astfel încât acestea nu vor fi cenzurate sub aspectul legalității.

Așa cum s-a arătat,

cererea reclamantei potrivit dreptului intern este neîntemeiată și, în plus,

Înalta Curte constată că ea nu poate fi primită nici prin aplicarea art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Astfel, recurenta

reclamantă este titulara unui bun actual de la aceeași dată a dispoziției de

restituire în natură (coroborată cu cea a încheierii Protocolului de predare

primire), iar nu de la o dată anterioară, restabilirea calității sale de

proprietar neoperând cu efect retroactiv, în contextul abrogării art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, anterior acestei date recurenta nefiind titulara

unui „bun”.

Ca atare, incidența

art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru perioada pentru care a solicitat lipsa de

folosință, este exclusă, norma europeană nefiind incidentă ratione materiae.

Înalta Curte mai

reține că Hotărârile din jurisprudența Curții de la Strasbourg invocate

(Fischer și Buzatu, etc.) au analizat fapte produse în perioade anterioare

abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, mai mult decât atât,

instanța de apel în mod corect a observat că repararea acestui pretins

prejudiciu ca cel afirmat în cauză (lipsa de folosință) nu a avut loc nici în

contextul acordării unei reparații echitabile de instanța de contencios

european, în aplicarea art. 41 din Convenție în altă modalitate decât aceea a

obligării statului la restituirea proprietății.

Pe de altă parte, a

analiza încălcarea dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul

nr. 1) cu privire la perioada anterioară emiterii dispoziției de restituire în

natură, înseamnă a cenzura procesul de legiferare asumat de legiuitorul român,

drept pe care însăși Curtea europeană îl recunoaște ca fiind unul care poate fi

exercitat potrivit unei largi marje de apreciere a statului, principiu constant

al jurisprudenței sale și reafirmat în următorii termeni, în par. 164 din Cauza

Atanasiu ș.a. contra României din 12 oct. 2010:

„Așa cum art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune

statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a

stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de

restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie

drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva

Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei

(dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai

sus, § 34].”

Potrivit celor

anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.G., continuat de cesionara de

drepturi litigioase D.B.A., împotriva Deciziei civile nr. 455A din 3 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG