ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2193/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2010, sub nr. 2628/30/2010, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții R.E., R.V. și R.O. au solicitat să se constate că li se aplică de drept dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri morale în cuantum de 100.000 Euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat defunctului V.R. și la 160.000 Euro cu același titlu, cu privire la defuncta R.M., prejudiciul fiind cauzat ca urmare a deportării în Bărăgan. Au mai solicitat acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 100.000 Euro pentru distrugerile aduse construcției înscrise în C.F.

520 Beregsău Mic; pentru confiscarea materialelor de construcție depozitate în vederea edificării unui corp nou de clădire; pentru confiscarea mobilierului, a inventarului gospodăresc din imobil, a inventarului agricol și a animalelor din gospodărie, respectiv contravaloarea producției agricole de pe 7 ha teren, aferentă perioadei 18 iunie 1951-20 decembrie 1955. Prin sentința civilă nr. 2241 din 21 septembrie 2010, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârât la plata daunelor morale pentru autorul V.R., în sumă de 750 Euro pentru reclamanta R.E. și câte 1125 Euro pentru fiecare dintre reclamanții R.V., R.O.

și, respectiv, a sumei de 400 Euro pentru fiecare dintre reclamanții R.V. și R.O. pentru autoarea R.M., sumele urmând a fi plătite în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României la data plății; a respins, în rest, pretențiile reclamanților; a respins cererea reconvențională având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii către reclamanți, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că reclamanții și autorii lor, soțul reclamantei R.E. și tatăl reclamanților R.V. și R.O., precum și bunica acestora din urmă au fost deportați pentru o perioadă de aproximativ 5 de ani de zile, între 1951-1955, în baza deciziei MAI nr. 200/1951.

Prin hotărârile din anul 1990 s-a stabilit pentru soțul reclamantei R.E. și tatăl reclamanților R.V. și R.O. dreptul la indemnizația lunară de 900 ROL, ca urmare a aplicării dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990. Tribunalul a constatat că reclamanții și autorii lor, soț-tată și bunică, se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acțiunea trebuie admisă în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. La stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin deportare, instanța a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice suferite de cei în cauză, determinate de măsurile respective, afectarea situației familiale, rezultată din consecințele relatate de reclamanți în acțiunea introductivă, afectarea posibilității de a contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor, în cazul autorilor reclamanților.

În același timp, pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului autorului reclamanților, soț și tată, instanța a ținut seama de indemnizația acordată acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, așa cum rezultă din actele depuse în susținerea acțiunii. În ce privește daunele materiale solicitate, din actele depuse de reclamanți rezultă că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, dar, din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Prin urmare, instanța a respins pretențiile reclamanților în sumă de 100.000 Euro. Împotriva sentinței au declarat apeluri reclamanții și pârâtul, care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin decizia civilă nr. 356 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți și de pârât, a desființat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunal. Instanța de apel a reținut, în pronunțarea acestei hotărâri, că, dincolo de încetarea efectelor juridice ale unor articole ale Legii 221/2009 modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și, respectiv, nr. 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soții/soțiile și descendenții acestora) ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii. Este evident, în consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.

În cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii administrative abuzive. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (și) descendenții de gradul al doilea al persoanelor condamnate politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. Câtă vreme reclamanții au invocat că, urmare a măsurii administrative, unele bunuri au fost confiscate și, având în vedere considerentele mai sus arătate, interpretarea restrictivă dată de hotărârea primei instanței suscitate este contrară dispozițiilor legii.

Aceasta pentru că noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă. Reținând că, urmare a greșitei interpretări a legii, niciunul dintre bunurile pentru care reclamanții au solicitat despăgubiri nu intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a respins acest capăt de cerere fără a-l mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 [date fiind dispozițiile art. XXII alin. (2) din legea de modificare].

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 din același cod) În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza se afla în stare de judecată pe fond în fata instanței de apel, Curtea de Apel Timișoara neavând niciun motiv pentru care să nu soluționeze apelurile formulate pe fondul cauzei cu privire la acest capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 295-296 C. proc. civ.

Mai mult, având în vedere faptul că apelul este o cale devolutivă de atac, instanța de apel avea posibilitatea soluționării pe fondul cauzei și a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, în cazul în care a considerat că soluția data de instanța de fond acestui capăt de cerere este neîntemeiată, pe baza probatoriului administrat în primă instanță sau a probatoriului nou administrat în fata instanței de apel, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, soluția de desființare a sentinței civile nr. 2241 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță este neîntemeiată și încalcă principiile bunei administrări a justiției, generând doar întârzierea nejustificată a soluționării cauzei.

2. În subsidiar, susține că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, în prezent, acțiunea reclamanților este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, drept pentru care acțiunea reclamanților se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, în mod corect Tribunalul Timiș a respins acest capăt de cerere, întrucât, din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natura sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Aceasta soluție rezultă fără echivoc dacă se consultă expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Având în vedere aceste considerente, nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor din materia fondului funciar. Recurentul pârât a solicitat în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timișoara în vederea rejudecării pe fond a apelului, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului formulat de către reclamanții R.E., R.V. și R.O., precum și admiterea apelului formulat de către pârât, schimbarea, în parte, a sentinței, în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale și menținerea sentinței privind respingerea ca neîntemeiat a restului pretențiilor morale și pretențiilor materiale solicitate.

Intimații reclamanți nu au depus întâmpinare în dosar. Cu privire la criticile recurentului referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de acordare a daunelor morale, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Soluția de desființare a sentinței și trimitere a cauzei, spre rejudecare, la același tribunal este consecința aplicării greșite a dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ. în cauză, Curtea având posibilitatea să soluționeze pe fond susținerile apelanților în legătură cu ambele cereri formulate de reclamanți, respectiv de acordarea a daunelor morale și a celor materiale, deoarece prima instanță intrase în cercetarea fondului cererii de chemare în judecată sub aspectul tuturor pretențiilor formulate de aceștia. De altfel, în ceea ce privește daunele morale, nici nu rezultă din considerentele deciziei dacă și pentru ce motiv Curtea a trimis caua spre rejudecare, cu atât mai mult cu cât a reținut încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor relevante din Lege, în urma pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, ceea ce ar fi presupus admiterea apelului declarat de pârât, cu consecința finală a respingerii acestei cereri, ca neîntemeiată, și, corespunzător, respingerea apelului declarat de reclamanți sub acest aspect.

Prin urmare, nu erau incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ., aplicate greșit de Curte față de soluția primei instanțe. Având în vedere criticile recurentului, care supun dezbaterii chestiuni de fond asupra ambelor cereri formulate de reclamanți, Înalta Curte consideră că nu se impune casarea deciziei recurate, în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, casare care ar fi pur formală, analiza aspectelor de fond urmând a fi făcută de prezenta instanță, aceasta raportat și la necesitatea respectării termenului rezonabil de soluționare a procesului, principiu reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În plus, cum s-a arătat deja, Curtea a antamat soluția ce trebuia pronunțată pe fondul cererii de acordare a daunelor morale, reținând incidența, în speță, a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar, în ceea ce privește daunele materiale, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. 2. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că intimaților reclamanți nu li se cuvin, în actuala configurație a Legii nr. 221/2009, nici daune materiale și nici daune morale. În ceea ce privește daunele morale, susținerile recurentului referitoare la incidența deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, raportat și la decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt întemeiate.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 9 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamanților, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față. În ceea ce privește daunele materiale, în mod greșit Curtea de Apel a inclus în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și bunurile mobile, textul de lege nevizând și bunuri de această natură.

Astfel, potrivit textului de lege sus-menționat, persoanele prevăzute de lege pot solicita „ acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”. Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri sau, eventual, bunuri mobile devenite imobile prin destinație (cazul bunurilor enumerate în art. 6 din Legea nr. 10/2001, de exemplu).

De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac și obiectul legilor speciale de reparație menționate în text și pentru care încă nu s-au obținut măsuri reparatorii. Aceasta deoarece, în cuprinsul dispoziției enunțate, se arată că pot fi solicitate daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „…dacă bunurile respective nu i-au fost restituite…în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005”. Într-o interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre care este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular și, cum această individualizare vizează cele două legi de reparație, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obținut deja o reparație, obiectul pretențiilor materiale formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinație.

Or, cum pretențiile reclamanților vizează bunuri mobile, astfel cum au fost enumerate mai sus, cererea lor privind daunele materiale nu se subsumează sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește daunele materiale solicitate pentru utilajele agricole, nici această pretenție nu se încadrează în dispozițiile textului de lege sus-menționat, deoarece, chiar dacă, în principiu, astfel de bunuri ar putea face obiectul Legii nr. 10/2001 [art. 6 alin. (2)], fiind imobile prin destinație, atât timp cât nu au fost preluate odată cu un imobil, prin natura lui, sunt excluse din sfera de aplicare a acestei legi. Or, reclamanții nu au solicitat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, daune materiale pentru imobile, prin natura lor, care, în plus, să atragă și incidența Legii nr. 10/2001 și care să nu fie restituite în condițiile acestei legi până la formularea acțiunii în temeiul Legii nr. 221/2009.

În raport de soluția ce urmează a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată, de respingere în tot, reclamanților nu li se cuvin nici cheltuieli de judecată, nefiind întrunite condițiile art. 274 C. proc. civ. în acest sens. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei Curții de Apel, pe care o va modifica în parte, în sensul că, pentru aceleași argumente, în baza art. 296 din Cod, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe. Va schimba, în parte, sentința apelată, în sensul că va respinge, în totalitate, acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei (privind admiterea apelului declarat de pârât) și sentinței (privind respingerea excepțiilor procesuale, respingerea cererii de acordare a daunelor materiale și respingerea cererii reconvenționale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva deciziei nr. 356 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică, în parte, decizia recurată. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții R.O., R.E. și R.V. împotriva sentinței civile nr. 2241 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Schimbă, în parte, sentința apelată, în sensul că respinge, în totalitate, acțiunea, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2012.