ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2193/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2193/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 15 aprilie 2010, sub nr. 2628/30/2010, pe rolul

Tribunalului Timiș, reclamanții R.E., R.V. și R.O. au solicitat să se constate

că li se aplică de drept dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri morale în

cuantum de 100.000 Euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat

defunctului V.R. și la 160.000 Euro cu același titlu, cu privire la defuncta R.M.,

prejudiciul fiind cauzat ca urmare a deportării în Bărăgan.

Au mai solicitat

acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 100.000 Euro pentru

distrugerile aduse construcției înscrise în C.F. 520 Beregsău Mic; pentru

confiscarea materialelor de construcție depozitate în vederea edificării unui

corp nou de clădire; pentru confiscarea mobilierului, a inventarului

gospodăresc din imobil, a inventarului agricol și a animalelor din gospodărie,

respectiv contravaloarea producției agricole de pe 7 ha teren, aferentă perioadei 18 iunie 1951-20 decembrie 1955.

Prin sentința civilă

nr. 2241 din 21 septembrie 2010, instanța a respins excepția lipsei calității

procesuale active invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis, în parte,

acțiunea și a obligat pe pârât la plata daunelor morale pentru autorul V.R., în

sumă de 750 Euro pentru reclamanta R.E. și câte 1125 Euro pentru fiecare dintre

reclamanții R.V., R.O. și, respectiv, a sumei de 400 Euro pentru fiecare dintre

reclamanții R.V. și R.O. pentru autoarea R.M., sumele urmând a fi plătite în

echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României la data plății; a

respins, în rest, pretențiile reclamanților; a respins cererea reconvențională

având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii către reclamanți, în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Pe fondul cauzei, Tribunalul

a reținut că reclamanții și autorii lor, soțul reclamantei R.E. și tatăl

reclamanților R.V. și R.O., precum și bunica acestora din urmă au fost

deportați pentru o perioadă de aproximativ 5 de ani de zile, între 1951-1955, în

baza deciziei MAI nr. 200/1951.

Prin hotărârile din

anul 1990 s-a stabilit pentru soțul reclamantei R.E. și tatăl reclamanților R.V.

și R.O. dreptul la indemnizația lunară de 900 ROL, ca urmare a aplicării

dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Tribunalul a constatat

că reclamanții și autorii lor, soț-tată și bunică, se încadrează în

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acțiunea

trebuie admisă în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege,

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin

deportare, instanța a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice

suferite de cei în cauză, determinate de măsurile respective, afectarea situației

familiale, rezultată din consecințele relatate de reclamanți în acțiunea

introductivă, afectarea posibilității de a contribui material și spiritual la

creșterea și educarea copiilor, în cazul autorilor reclamanților.

În același timp,

pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului autorului reclamanților,

soț și tată, instanța a ținut seama de indemnizația acordată acestuia în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, așa cum rezultă din actele depuse în

susținerea acțiunii.

În ce privește daunele

materiale solicitate, din actele depuse de reclamanți rezultă că ele se referă

la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, dar, din dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. b) din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv

bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a

prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea

menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor

astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce

reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Prin urmare, instanța

a respins pretențiile reclamanților în sumă de 100.000 Euro.

Împotriva sentinței

au declarat apeluri reclamanții și pârâtul, care au criticat-o pentru

netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă

nr. 356 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelurile declarate de reclamanți și de pârât, a desființat sentința și a

trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunal.

Instanța de apel a

reținut, în pronunțarea acestei hotărâri, că, dincolo de încetarea efectelor

juridice ale unor articole ale Legii 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor nr. 1354

din 20 octombrie 2010 și, respectiv, nr. 1358 din 20 octombrie 2010 date de

Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca scop repararea

prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soții/soțiile și descendenții

acestora) ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate acestora în

perioada de referință a legii.

Este evident, în

consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în

favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu

cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost

lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.

În cauză, reclamanții

au solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru

bunurile confiscate ca urmare a măsurii administrative abuzive.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (și) descendenții de gradul al doilea al

persoanelor condamnate politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru

bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost

restituite în baza Legii 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Câtă vreme

reclamanții au invocat că, urmare a măsurii administrative, unele bunuri au

fost confiscate și, având în vedere considerentele mai sus arătate,

interpretarea restrictivă dată de hotărârea primei instanței suscitate este

contrară dispozițiilor legii.

Aceasta pentru că

noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al

legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu

restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu

distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.

Reținând că, urmare a

greșitei interpretări a legii, niciunul dintre bunurile pentru care reclamanții

au solicitat despăgubiri nu intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a respins acest capăt de cerere fără

a-l mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 [date

fiind dispozițiile art. XXII alin. (2) din legea de modificare].

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru următoarele motive:

dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 din același cod)

În ceea ce privește

capătul de cerere privind acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza se afla în stare de judecată pe fond

în fata instanței de apel, Curtea de Apel Timișoara neavând niciun motiv pentru

care să nu soluționeze apelurile formulate pe fondul cauzei cu privire la acest

capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 295-296 C. proc. civ.

Mai mult, având în

vedere faptul că apelul este o cale devolutivă de atac, instanța de apel avea

posibilitatea soluționării pe fondul cauzei și a capătului de cerere privind

acordarea despăgubirilor materiale, în cazul în care a considerat că soluția

data de instanța de fond acestui capăt de cerere este neîntemeiată, pe baza

probatoriului administrat în primă instanță sau a probatoriului nou administrat

în fata instanței de apel, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (2) C.

proc. civ.

În consecință, soluția

de desființare a sentinței civile nr. 2241 din 21 septembrie 2010 pronunțată de

Tribunalul Timiș și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță

este neîntemeiată și încalcă principiile bunei administrări a justiției,

generând doar întârzierea nejustificată a soluționării cauzei.

că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

Referitor la capătul

de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, în prezent, acțiunea

reclamanților este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că, prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, drept pentru care

acțiunea reclamanților se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la capătul

de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile

pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, în mod corect

Tribunalul Timiș a respins acest capăt de cerere, întrucât, din interpretarea

teleologică a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se

desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile și, mai

mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din

condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natura

sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005,

acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Aceasta soluție

rezultă fără echivoc dacă se consultă expunerea de motive a proiectului Legii nr.

221/2009.

Având în vedere

aceste considerente, nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009

pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor din

materia fondului funciar.

Recurentul pârât a

solicitat în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei la Curtea de Apel Timișoara în vederea rejudecării pe fond a apelului,

iar, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului

formulat de către reclamanții R.E., R.V. și R.O., precum și admiterea apelului

formulat de către pârât, schimbarea, în parte, a sentinței, în sensul

respingerii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale

și menținerea sentinței privind respingerea ca neîntemeiat a restului

pretențiilor morale și pretențiilor materiale solicitate.

Intimații reclamanți

nu au depus întâmpinare în dosar.

Cu privire la

criticile recurentului referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de acordare

a daunelor morale, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică,

incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

desființare a sentinței și trimitere a cauzei, spre rejudecare, la același

tribunal este consecința aplicării greșite a dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ. în cauză, Curtea având posibilitatea să soluționeze pe fond susținerile

apelanților în legătură cu ambele cereri formulate de reclamanți, respectiv de

acordarea a daunelor morale și a celor materiale, deoarece prima instanță

intrase în cercetarea fondului cererii de chemare în judecată sub aspectul

tuturor pretențiilor formulate de aceștia.

De altfel, în ceea ce

privește daunele morale, nici nu rezultă din considerentele deciziei dacă și pentru

ce motiv Curtea a trimis caua spre rejudecare, cu atât mai mult cu cât a

reținut încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor relevante din Lege, în

urma pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, ceea ce ar fi

presupus admiterea apelului declarat de pârât, cu consecința finală a

respingerii acestei cereri, ca neîntemeiată, și, corespunzător, respingerea apelului

declarat de reclamanți sub acest aspect.

Prin urmare, nu erau

incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ., aplicate greșit de Curte față de

soluția primei instanțe.

Având în vedere

criticile recurentului, care supun dezbaterii chestiuni de fond asupra ambelor

cereri formulate de reclamanți, Înalta Curte consideră că nu se impune casarea deciziei

recurate, în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., și trimiterea cauzei,

spre rejudecare, la aceeași curte de apel, casare care ar fi pur formală,

analiza aspectelor de fond urmând a fi făcută de prezenta instanță, aceasta

raportat și la necesitatea respectării termenului rezonabil de soluționare a

procesului, principiu reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În plus, cum s-a

arătat deja, Curtea a antamat soluția ce trebuia pronunțată pe fondul cererii

de acordare a daunelor morale, reținând incidența, în speță, a deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, iar, în ceea ce privește daunele materiale, pentru

considerentele ce se vor prezenta în continuare, decizia recurată a fost

pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009.

perspectivă, Înalta Curte constată că intimaților reclamanți nu li se cuvin, în

actuala configurație a Legii nr. 221/2009, nici daune materiale și nici daune

morale.

În ceea ce privește

daunele morale, susținerile recurentului referitoare la incidența deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, raportat și la decizia în

interesul legii nr. 12/2011, sunt întemeiate.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării

respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o

hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta

poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea

publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 189 din 9 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea

din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamanților, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se

poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

– 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel

cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză

diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale

raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

în speța de față.

În ceea ce privește

daunele materiale, în mod greșit Curtea de Apel a inclus în sfera de aplicare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și bunurile

mobile, textul de lege nevizând și bunuri de această natură.

Astfel, potrivit

textului de lege sus-menționat, persoanele prevăzute de lege pot solicita „

acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile

Legii nr. 10/2001

privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale

Legii nr. 247/2005

privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Chiar dacă textul de

lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează

exclusiv astfel de bunuri sau, eventual, bunuri mobile devenite imobile prin

destinație (cazul bunurilor enumerate în art. 6 din Legea nr. 10/2001, de

exemplu). De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac și

obiectul legilor speciale de reparație menționate în text și pentru care încă

nu s-au obținut măsuri reparatorii.

Aceasta deoarece, în

cuprinsul dispoziției enunțate, se arată că pot fi solicitate daune materiale

constând în echivalentul bunurilor confiscate „…dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite…în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005”.

Într-o interpretare

gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre care este

vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular și, cum această

individualizare vizează cele două legi de reparație, Legea nr. 10/2001 și Legea

nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obținut

deja o reparație, obiectul pretențiilor materiale formulate în temeiul Legii

nr. 221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinație.

Or, cum pretențiile

reclamanților vizează bunuri mobile, astfel cum au fost enumerate mai sus, cererea

lor privind daunele materiale nu se subsumează sferei de aplicare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește

daunele materiale solicitate pentru utilajele agricole, nici această pretenție

nu se încadrează în dispozițiile textului de lege sus-menționat, deoarece,

chiar dacă, în principiu, astfel de bunuri ar putea face obiectul Legii nr. 10/2001

[art. 6 alin. (2)], fiind imobile prin destinație, atât timp cât nu au fost

preluate odată cu un imobil, prin natura lui, sunt excluse din sfera de

aplicare a acestei legi.

Or, reclamanții nu au

solicitat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, daune materiale pentru

imobile, prin natura lor, care, în plus, să atragă și incidența Legii nr. 10/2001

și care să nu fie restituite în condițiile acestei legi până la formularea

acțiunii în temeiul Legii nr. 221/2009.

În raport de soluția

ce urmează a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată, de respingere

în tot, reclamanților nu li se cuvin nici cheltuieli de judecată, nefiind

întrunite condițiile art. 274 C. proc. civ. în acest sens.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva

deciziei Curții de Apel, pe care o va modifica în parte, în sensul că, pentru

aceleași argumente, în baza art. 296 din Cod, va respinge, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe.

Va schimba, în parte,

sentința apelată, în sensul că va respinge, în totalitate, acțiunea formulată

de reclamanți, ca neîntemeiată.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei (privind admiterea apelului declarat de pârât) și

sentinței (privind respingerea excepțiilor procesuale, respingerea cererii de

acordare a daunelor materiale și respingerea cererii reconvenționale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva deciziei nr. 356 din 23

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică, în parte, decizia

recurată.

Respinge, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanții R.O., R.E. și R.V. împotriva sentinței civile nr. 2241 din

21 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă, în parte, sentința

apelată, în sensul că respinge, în totalitate, acțiunea, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 martie 2012.