ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3214/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3214/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub nr.

6641/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanta, secția civilă, reclamantul J.C.

a chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul

Constanța prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Constanța, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate că Primarul nu a

răspuns notificării sale, în termenul prevăzut de lege și să fie obligați

parații la restituirea în natură a terenului situat în Constanța, la emiterea

unei dispoziții privind oferta de teren în compensare pentru restul terenului

imposibil de restituit în natură și construcția demolată, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin sentința civilă din data de 31 octombrie

1961 a fostului Tribunal Popular al orașului Constanța, imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, iar în temeiul acestei

hotărâri, s-a dat Decizia nr. 558 din 07 iunie 1962 a fostului Sfat Popular al

orașului Constanța, prin care bunul a fost trecut din administrarea Comitetului

Executiv în administrarea ICRAL.

Ulterior, prin

Sentința civilă nr. 5183 din 13 decembrie 1966 a Tribunalului Popular al

orașului Constanța, a fost respinsă cererea de trecere a imobilului în

proprietatea statului, astfel că, prin Decizia nr. 604 din 19 iulie 1967 a

fostului Sfat Popular al orașului Constanța, imobilul a fost scos din

evidențele autorităților locale și predat proprietarilor.

S-a învederat că prin

actul de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1968, J.C. și C.J. au devenit

proprietarii imobilului în discuție, compus din teren în suprafață de 300 mp și

construcție cu 4 camere și 2 antreuri, iar prin Decizia nr. 720 din 29 mai 1970

a Tribunalului Suprem al R.S.R., a fost admisă acțiunea în revendicare

introdusă de Consiliul Popular împotriva proprietarilor inițiali și a

cumpărătorilor J., în temeiul Decretului nr. 218/1960, acțiune respinsă inițial

prin Sentința civilă nr. 1609 din 15 aprilie 1969 a Judecătoriei Constanta și

Decizia civilă nr. 578 din 29 iulie 1969 a Tribunalului Județean Constanța.

Reclamantul a mai

susținut că Decretul nr. 218/1960, invocat de Consiliul Popular în acțiunea în

revendicare, contravenea dispozițiilor Codului civil și principiului egalității

părților, întrucât reglementa așa-zisa „prescripție scurtă", prin care

statul putea deveni proprietar prin simpla trecere a unei perioade de 2 ani,

chiar dacă poseda imobilul „fără niciun titlu".

S-a mai arătat că,

ulterior, prin Decizia nr. 65 din 14 martie 1972 a Consiliului Popular al

Județului Constanța, s-au transmis din administrarea Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al Județului Constanța, în folosința Uniunii Județene a

Cooperativelor Meșteșugărești Constanța, fără termen și fără plată, suprafețele

de teren de 511,08 mp și 273,28 mp, în vederea amplasării unui complex de

deservire. În acest fel, terenul în suprafață de 300 mp a fost afectat în parte

de complexul nou construit, iar construcția existentă pe teren a fost demolată,

astfel cum rezultă din adresa P. SA Constanța nr. 4258 din 25 iulie 1994.

Reclamantul a

învederat totodată, că după 1990 a început demersurile pentru recuperarea

proprietății sale, iar după ce prin Hotărârea nr. 283 din 4 aprilie 1995 a

Consiliului Local al Municipiului Constanta i s-a respins cererea formulată în

temeiul Legii nr. 18/1991 pe motiv că terenul nu se încadra în prevederile art.

35 din această lege, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, atât

către Primăria Constanța, cât și către Cooperativa îmbrăcămintea.

Însă, în ciuda

numeroaselor demersuri și audiențe, nu a primit niciun răspuns, nici măcar după

ce, prin Sentința civilă nr. 1549 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului

Constanta, Primarul a fost obligat să răspundă Notificării nr. 46462 din 29

martie 2001.

Reclamantul a mai

susținut că își dovedește calitatea de persoană îndreptățită prin actul de

vânzare-cumpărare din 1968 iar imobilul solicitat se încadrează în dispozițiile

art. 2 lit. h) și i) din Legea nr. 10/2001 deoarece, așa cum a subliniat și

Curtea Supremă de Justiție în practica sa, prin Decretele nr. 218/1960 și nr.

712/1960, s-a încercat legitimarea dobândirii de către stat a acelor bunuri

intrate în posesia sa în fapt, fără niciun titlu.

S-a mai arătat că

Decretul nr. 218/1960 nu poate fi invocat ca temei al dobândirii imobilelor

prin de uzucapiunea scurtă, care ar fi operat în termenul de 2 ani prevăzut de

acest text, întrucât, în realitate, art. III din decret a instituit o

prescripție achizitivă și nu a reglementat acest mod de dobândire a

proprietății, deoarece se referea la acțiunea în revendicare, iar dispozițiile

decretului erau retroactive.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prima instanță a

administrat proba cu înscrisuri și a dispus, la termenul din 6 noiembrie 2007,

efectuarea unei expertize topo, având ca obiective: identificarea terenului în

litigiu, evidențierea eventualelor construcții existente pe acest teren și a

porțiunilor de teren liber, ce ar putea fi restituite în natură, stabilirea

valorii de circulație a terenului, cu evaluarea distinctă a părții ocupate de

eventuale construcții. La termenul din 8 aprilie 2008 s-a stabilit ca obiectiv

suplimentar al expertizei stabilirea valorii de circulație a construcției

demolate de pe terenul revendicat.

Prin Sentința civilă

nr. 246 din 26 februarie 2009, Tribunalul Constanța, admis în parte acțiunea,

în sensul că pârâții au fost obligați să emită dispoziție motivată prin care să

ofere reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat

în Constanța, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție cu 4

camere și dependințe, în prezent demolată, măsuri ce vor consta în compensare

cu un teren disponibil la data executării, în patrimoniul municipiului, iar în

caz de imposibilitate de executare, în despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale, urmând ca valoarea finală a despăgubirilor să fie stabilită de

Comisia Centrală; s-a fost respins cererea de restituire în natură a terenului

în suprafață de 300 mp situat în Constanța, județul Constanța, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că în temeiul art. 22 din Legea

nr. 10/2001, reclamantul s-a adresat cu notificare Primăriei Municipiului

Constanța solicitând restituirea în natură a terenului liber de construcții

situat în Constanța, și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul afectat de construcții ca și pentru construcția demolată ce se afla pe

acest teren la data preluării.

Întrucât unitatea

deținătoare nu a răspuns la notificare în termenul legal prevăzut de art. 25

din Legea nr. 10/2001, în temeiul principiului liberului acces la justiție, s-a

adresat Tribunalului Constanța - secția civilă - pentru soluționarea cererii

formulate.

Instanța de fond,

considerând lipsa răspunsului la notificare drept un refuz nejustificat, a

pășit la soluționarea cauzei.

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 10/2001 instanța a reținut că reclamantul are calitatea de

persoană îndreptățită, constatând că acesta a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 1116/1968.

Acest imobil a trecut

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, conform Sentinței

civile nr. 4882 din 31 octombrie 1961, pronunțată de fostul Tribunal Popular al

orașului Constanța.

Prima instanță a

apreciat că preluarea de către stat se încadrează în dispozițiile art. 2 lit.

e) din Legea nr. 10/2001, reținându-se că imobilul în litigiu se încadrează în

categoria celor ce fac obiectul de reglementare a Legii 10/2001, iar

reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru preluarea abuzivă a

proprietății sale.

Întrucât din probele

administrate în cauză a rezultat că nu este posibilă restituirea în natură,

instanța de fond a obligat pârâții să emită dispoziție motivată prin care să

propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat

în Constanța, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție cu 4

camere și 2 antreuri, în prezent demolată, măsuri ce vor consta în compensare

cu teren disponibil la data executării, în patrimoniul municipiului Constanța,

iar în caz de imposibilitate de executare, în despăgubiri acordate în

condițiile legii speciale, urmând ca valoarea filială a despăgubirilor să fie

stabilită de Comisia Centrală.

În termen legal,

împotriva acestei sentințe, pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul

Constanța și Consiliul Local Constanța au formulat apel, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 232 C din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins

apelul ca nefondat.

această decizie, instanța de apel a reținut, în ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive, că aceasta presupune existența identității între

persoana chemată în judecată în calitate de pârât și subiectul pasiv al

raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, analizarea calității

procesuale pasive se va realiza implicit prin raportare la obiectul pretențiilor

și specificul acțiunii.

Instanța de apel a

reținut că cererea ce a format obiectul dosarului a vizat o acțiune în

restituire sau echivalent, întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr.

10/2001, ea urmărind repararea prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a

preluării abuzive a proprietății sale.

În conformitate cu

aceste prevederi ale legii speciale, respectiv art. 21 alin. (4) „în cazul

imobilelor deținute de unitățile administrativ teritoriale, restituirea în

natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită, se face prin dispoziția

motivată a primarului". În același sens, Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd la pct. 21.5 că „în cazul în care unitatea

obligată la restituire este unitatea administrativ teritorială, organul de

conducere abilitat expres de lege este primarul.

Având în vedere

această precizare expresă a legiuitorului, rezultă că nu este necesară o

aprobare prealabilă sau ulterioară a restituirii de către consiliul local ori

județean, după caz, iar responsabilitatea aplicării legii aparține în

totalitate primarului.

Așa fiind, Primarul

municipiului Constanța este organul executiv, expres împuternicit de legea

specială să emită dispoziție motivată și să pună în aplicare măsurile de

restituire în natură și prin echivalent, fără ca această prevedere să

contravină dispozițiilor cu caracter general privind administrația publică

locală - întrucât primarul acționează în calitate de reprezentant al unității

administrative teritoriale.

Dispozițiile de ordin

general, respectiv art. 3 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice

locale prevăd: prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea

efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a

gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le

reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. Acest drept se exercită de

consiliile locale și de către primari.

Pe de altă parte,

conform art. 21 și art. 38 din Legea nr. 215/2001 autoritățile administrației

publice prin care se realizează autonomia totală în orașe sunt consiliile

locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive, în

timp ce consiliile locale administrează domeniul public și privat al orașului.

Conform disp. art. 11

alin. (5) din Legea nr. 213/1998 în litigiile referitoare la proprietate,

unitățile administrativ teritoriale, în speță, municipiul, este reprezentat de

Consiliul Local, care dă mandat scris în primul caz primarului.

Față de aceste

considerente și având în vedere atribuțiile Consiliului Local în administrarea

domeniului public și privat al Municipiului Constanța, critica ce vizează lipsa

calității procesual pasive a Consiliului Local Constanța, a fost găsită

neîntemeiată.

apreciat că în mod corect instanța de fond a respins obiecțiunile pârâților la

raportul de expertiză cu privire la greșita aplicare a standardelor

internaționale de evaluare, grila de comparație nefiind avută în vedere

deoarece nu era util în cauză, întrucât valoarea terenului trebuie stabilită

numai în măsura în care există teren liber la dispoziția unității administrativ

teritoriale, pentru a fi atribuit în compensare.

Or, din înscrisurile

existente la dosar, nu a rezultat că există terenuri pentru a fi atribuite cu

titlu de măsuri reparatorii în echivalent.

3 - 4) Conform

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a obligat pârâții

să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantului măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Constanța, compus din

teren în suprafață de 3 00 mp și construcție cu 4 camere și 2 antreuri, în

prezent demolată - măsuri ce vor consta în compensare cu teren disponibil în

patrimoniul municipiului la data executării, iar în caz de imposibilitate de

executare, în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, urmând ca

valoarea finală a acestora să fie stabilită de Comisia Centrală.

Instanța de apel a

reținut că este reală susținerea apelanților că k momentul judecării pricinii,

Municipiul Constanța nu dispune de teren pentru a fi atribuit în compensare,

însă aceasta nu exclude că ar putea exista la momentul punerii în executare a

hotărârii, iar numai în caz contrar, se va proceda la înaintarea dosarului

pentru stabilirea despăgubirilor de către Comisia Centrală, astfel cum a dispus

instanța de fond.

Procedând în acest

mod, prima instanță nu a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legii

speciale și, în consecință, nu a acordat plus , a mai apreciat curtea de apel,

întrucât atât în notificare, cât și prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul a solicitat atribuirea unui teren în compensare și despăgubiri

pentru construcția demolată, iar instanța sesizată a judecat în limitele

învestirii sale, acordând măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile legale.

5 - 6) Prin Sentința

civilă nr. 4882 din 31 octombrie 1961 a fostului Tribunal Popular al orașului

Constanța, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului

nr. 111/1951.

Ulterior, în baza

acestei hotărâri s-a dat Decizia nr. 558 din 07 iunie 1962 prin care imobilul

(poziția 29) a fost trecut din administrația Comitetului Executiv al Sfatului

Popular al Orașului Constanța, în administrarea întreprinderii de Locuințe și

Localuri Constanța.

Prin Sentința civilă

nr. 5183 din 13 decembrie 1966 a fostului Tribunal orașului Constanța s-a

respins cererea de trecere a imobilului în proprietatea statului. Pe cale de

consecință, prin Decizia 604 din 19 iulie 1967 a fostului Popular al orașului

Constanța, imobilul în litigiu se scoate din evidențele statului, predându-se

proprietarilor.

S-a reținut că în

perioada 07 iunie 1962 - 19 iulie 1967, imobilul a fost aparent în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 111/1951.

Prin actul de

vânzare-cumpărare din 08 aprilie 1968, J.C. și C. au devenit proprietarii

acestui imobil, respectiv, teren în suprafață de 300 mp și construcție compusă

din 4 camere și două antreuri.

Împotriva

proprietarilor inițiali și a cumpărătorilor J., Consiliul Popular a introdus o

acțiune în revendicare, invocând Decretul nr. 218/1960 ca temei juridic.

Prin Sentința civilă

nr. 1609 din 15 aprilie 1969 - rămasă definitivă prin Decizia nr. 720 din 29

mai 1970 - a fost admis recursul și s-a constatat că imobilul în litigiu este

proprietatea statului.

Totodată, instanța de

apel a mai reținut că în mod constant în jurisprudență s-a constatat că că

Decretul 218 din 1 iulie 1960 și nr. 712/1966, ce au stat la baza pronunțării

Deciziei nr. 720 din 29 mai 1970 nu fac parte din categoria actelor normative

în baza cărora statul ar fi putut dobândi imobilele cu titlu, având în vedere

că Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, modificate prin H.G.

nr. 11/1997 au înlăturat decretele mai sus menționate din categoria titlurilor

valabile pentru dobândirea proprietății de către stat.

Instanța de apel a

apreciat că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat cu privire la

acțiunea în revendicare în baza căreia instanța supremă, prin decizia

pronunțată, a stabilit că imobilul revendicat de reclamant este proprietate de

stat.

Pe de altă parte, s-a

reținut că Decretul nr. 218/1960 care se referea la unele împrejurări

intervenite înainte de adoptarea lui, situație în care producea efecte

retroactiv, nu făcea altceva decât să consfințească împiedicarea accesului la

justiție a celui deposedat, iar statul, în calitate de posesor rămânea la

adăpostul fiecărei cererii de restituire în natură sau prin echivalent.

La rândul său,

Decretul nr. 721/1966 a fost adoptat doar pentru întărirea aparenței de

legalitate a celui dintâi.

În concluzie,

instanța de apel a apreciat că cele două acte normative care au stat la baza

pronunțării deciziei instanței supreme, contraveneau Constituției în vigoare la

acea dată - potrivit cărora dreptul de proprietate era ocrotit de lege,

dispozițiilor C. civ. - art. 480 și 481 și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului - ratificată de România în decembrie 1955.

Prin urmare,

preluarea nu a operat în baza unui titlu valabil.

7) Curtea de apel a

respins ca nefondate și criticile formulate cu privire la greșita obligare a

pârâților la achitarea cheltuielilor de judecată către reclamanți, în aplicarea

prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Având în vedere

dispozițiile legale menționate, s-a constatat că pârâții au căzut în pretenții

și, ca atare, în mod legal instanța de fond i-a obligat la plata cheltuielilor

de judecată, chiar dacă prima instanță a admis în parte acțiunea

(respingându-se capătul de cerere privind restituirea în natură a terenului),

însă s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobilul.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâții au promovat recurs, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

critică formulată, recurenții susțin că respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Constanța a fost

confirmată în mod nelegal de instanța de apel, încălcându-se dispozițiile art.

1.8, 21 și 38 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, în

condițiile în care Consiliul Local nu are atribuții legale privind cele două

obligații ce au format obiectul cererii de chemare în judecată: obligație de a

face și de a da.

susțin că greșit instanța de apel a rezolvat critica susținută prin motivele

apelului cu privire la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză,

obiecțiuni care erau întemeiate și trebuiau admise.

Din acest motiv,

recurenții solicită instanței de recurs să se dispună casarea cu trimitere spre

rejudecare în apel pentru verificarea obiecțiunilor lor.

critică analizată de instanța de apel a fost greșit respinsă întrucât, mai

arată recurenții, au dovedit în cauză că nu dețin terenuri sau alte bunuri ori

servicii pentru a le oferi în compensare.

Se afirmă că, astfel

cum este reglementată această posibilitate de acordare a măsurilor în

compensare, momentul ce interesează pentru soluționarea cauzei este cel al

soluționării fondului, dată la care recurenții nu erau în măsură, cum nu sunt

nici în prezent, de a face ofertă de restituire prin echivalent în bunuri sau

servicii.

Totodată, recurenții

învederează că se confruntă cu o situație imposibilă față de practica

neconformă cu legea a instanțelor din raza sa teritorială, în sensul că

obligarea la măsuri în compensare fiind alternativă, deși nu dețin bunuri sau

servicii, persoanele îndreptățite pun în executare silită prima dintre ele, caz

în care din nou, sunt obligați în instanță la amenzi și daune pentru această

neexecutare.

Or, situația trebuie

clarificată, în sensul că dacă se probează imposibilitatea de restituire prin

compensare la data pronunțării, singura alternativă ce trebuie să își găsească

reflectarea în dispozitiv, este aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

recurenți că anterior s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă de respingere a

acțiunii în revendicare, în considerentele căreia s-a stabilit că titlul

statului este valabil constituit.

critică formulată prin motivele de recurs, se invocă ignorarea dispozițiilor

art. 276 C. proc. civ., astfel că, în cauză, cheltuielile de judecată acordate

reclamanților trebuiau a fi admise în limitele admiterii pretențiilor lor, câtă

vreme cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte.

Intimații reclamanți

nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu s-au administrat alte probe,

dintre cele permise de dispozițiile art. 305 C. proc. civ.

Recursul formulat

este nefondat, cerințele art 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind întrunite în

speță, astfel cum se va arăta.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului

Constanța, se constată că recurenții invocă dispoziții din Legea nr. 215/2001 a

administrației publice locale prin care se delimitează atribuțiile între

autoritatea deliberativă și autoritatea executivă în administrația locală,

dispoziții legale ce nu privesc cauza de față, interesând, din perspectiva

legii speciale, conform principiului spedalia nerdibus demgant, competențele

partajate între autoritățile publice locale.

Prevederile Legii nr.

10/2001 stabilesc atribuții în sarcina unităților deținătoare de a soluționa

notificările formulate pe temeiul ei (ipostază în care se află și unitățile

administrativ teritoriale), sens în care dispune art. 25 alin. 1, iar primarul

este reprezentantul unității administrativ teritoriale, calitate în care emite

în numele subdiviziunii administrative, dispoziție motivată, astfel cum prevede

art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Totodată, cel din

urmă text prevede: „În cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ

teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana

îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv, a

primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui

consiliului județean."

În plus, Legea nr.

10/2001 al cărei înțeles se întregește cu H.G. nr. 250/2007 de aprobare a

Normelor Metodologice de aplicare unitară a ei, conține ea însăși inadvertențe

de terminologie, astfel cum reiese din Cap. 2 din norme, în ce privește

explicitarea noțiunii de unitate deținătoare unde se uzitează (cu titlu de

exemplu) noțiunea de primărie și care, din perspectiva dreptului comun în

materie (Legea nr. 215/2001), este o abstracție fără existență juridică.

Pe de altă parte,

chiar dacă obligația de a emite dispoziție motivată de soluționare a aceleiași

notificări cu privire la unul și același imobil (privit ca un obiect

indivizibil), astfel cum reiese din dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001 anterior citate, nu poate reverii atât în sarcina primarului cât și

în sarcina președintelui consiliului județean, dat fiind faptul că prin cererea

de chemare în judecată reclamanții au solicitat instanței cenzurarea refuzului

nejustificat al entității notificate de a emite dispoziție de soluționare a

notificării (conform dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr. XX

din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție),

se poate prezuma că aceștia nu erau în cunoștință de cauză cu privire la

debitorul obligației enunțate.

În plus, respingerea

excepției lipsei calității procesuale pasive a consiliului local Constanța, se

confirmă din perspectiva soluției pronunțate, întrucât prima instanță a

stabilit în favoarea reclamanților o creanță decurgând din dispozițiile legii

speciale: de a li se face prin dispoziție motivată, ofertă de măsuri

reparatorii prin echivalent constând în compensare cu un teren disponibil la

data executării în patrimoniul municipiului, iar în caz de imposibilitate de

executare a acestei obligații, să se emită dispoziție motivată le facă

propunere de despăgubiri în condițiile legii speciale, art. 16 din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

Or, de vreme ce la

momentul actual recurenții au dovedit că nu dețin terenuri pentru a fi

atribuite în compensare, este posibil, ca până la data executării (benevole sau

solicitate pe cale de executare silită) să se identifice asemenea imobile care

să facă posibilă îndeplinirea obligației prioritare stabilite în sarcina

pârâților.

Asemenea posibilitate

constă chiar în identificarea unor soluții care să presupună de exemplu

trecerea unor terenuri din domeniul public în domeniul privat, în condițiile

art. 10 alin. (2) din Legea 213/1998, astfel cum prevede și art. 1.7 din H.G.

nr. 250/2007, caz în care competențele pentru o atare schimbare de regim

juridic revine consiliului județean sau local.

Obligația, astfel cum

a fost stabilită în sarcina pârâților are un grad de incertitudine, însă,

vătămarea cauzată de un asemenea neajuns nu poate fi invocată decât de

creditorii ei, așadar de reclamanții; or, aceștia nu au promovat căile de atac

împotriva sentinței de fond.

prin derogare de la ordinea criticilor anterior expusă, se impune și cercetarea

motivului de recurs privind susținerea potrivit căreia prin soluția atacată s-a

stabilit o obligație alternativă, ceea ce este nereal.

Înalta Curte

apreciază că instanța a stabilit o ordine de preferință a executării obligației

decurgând din raportul de restituire, ordine decurgând din reglementarea

graduală a modalităților de reparație ce decurge din economia Legii nr.

10/2001: restituirea în natură, principiu prevalent, stabilit prin chiar

dispozițiile art. 1 alin. (1) din lege și restituirea prin echivalent, care,

conform art. 1 alin. 2 din lege, se poate realiza prin compensare cu alte

bunuri sau servicii (cu acordul persoanei îndreptățite) sau acordarea de

despăgubiri în condițiile prevederilor legii speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Cum în speță, măsura

restituirii în natură nu a fost posibilă, întrucât terenul nu este liber în

sensul legii, instanța a acordat beneficiul măsurilor reparatorii prin

echivalent, realizând o ierarhie a acestora, fără a exclude vocația

reclamanților la acordarea unui teren în compensare (conform acordului

decurgând din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată), dacă

până la executare această modalitate de reparație va fi posibilă, conservarea

vocației reclamanților la acest tip de măsură reparatorie prin echivalent,

operând până la momentul executării.

Pentru cazul

imposibilității executării ei, devine exigibilă obligația de emitere a

despăgubirilor în condițiile legii speciale, fiind suficient, în caz de pornire

a unei executări silite de către reclamanți prin care să se pretindă executarea

primei obligații (ca obligație prioritară), ceea ce nu le poate fi interzis, să

se facă dovada de către unitatea administrativ teritorială a inexistenței, în

continuare, respectiv, și la momentul executării, a unor terenuri la dispoziția

sa dintre care să le poată fi acordat unul în compensare.

Obligația nu poate fi

alternativă întrucât ea nu are o pluralitate de obiecte dintre care care să

poată fi ales spre executare unul dintre ele (alegere care, în principiu, aparține

debitorului, conform art 1027 C. civ.) în unul și același moment, ci,

exigibilitatea celei de-a doua obligații depinde de condiția imposibilității

executării celei dintâi.

Imposibilitatea de

executare privind acordarea unui teren în compensare constituie o împrejurare

ambivalență: pentru prima obligație este condiție rezolutorie, în timp ce

pentru ce-a de doua reprezintă condiție suspensivă.

Soluția pronunțată în

cauză de instanțele de fond este una inovatoare, însă, Înalta Curte apreciază

că ea nu contravine spiritului legii speciale.

greșita soluționare a motivului de apel privind respingerea obiecțiunilor

pârâților la raportul de expertiză, înalta Curte constată că aceasta nu este o

critică de nelegalitate posibil de încadrat în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., fiind o chestiune de apreciere a temeiniciei lor, apreciere ce aparține

instanței în fața căreia proba a fost administrată, după cum prin motivele de

recurs pârâții nu au invocat vreun text încălcat sau aplicat greșit de curtea

de apel în rezolvarea acestei critici formulate prin calea de atac anterioară.

judecat susținută de recurenți prin referire la decizia anterioară prin care

s-a stabilit că statul are un titlul valabil, în mod legal a fost înlăturată de

instanța de apel.

Hotărârea anterioară

este Sentința civilă nr. 1609 din 15 aprilie 1969 - rămasă definitivă prin

Decizia nr. 720 din 29 mai 1970 prin care a fost admis recursul și s-a

constatat că imobilul în litigiu este proprietatea statului, pricina având ca

obiect cererea de revendicare a imobilului în promovată de Consiliul Popular

împotriva proprietarilor inițiali și a reclamanților de la care aceștia au

cumpărat în anul 1968, în baza Decretului nr. 218/1960.

Deși era suficient

(din perspectiva triplei identități presupuse de instituția puterii de lucru

judecat, conform art. 1201 C. Civ.), să se constate că este diferită cauza

juridică a celor două cereri de chemare în judecată, instanța de apel a

constatat că hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară nu poate constitui

temei valabil de preluare a imobilului în proprietatea statului, avându-se în

vedere neconcordanța acestuia cu Constituția, cu dispozițiile Codului Civil și

Declarația Universală a Drepturilor Omului, evaluare realizată în baza art. 6

din Legea nr. 213/1998.

soluționat și motivul de apel privind obligarea pârâților la cheltuielile de

judecată efectuate de reclamanți la prima instanță, dispozițiile art. 276 C.

proc. civ. nefiind aplicabile.

Pretențiile reclamanților

nu au fost admise în parte, ci în tot, potrivit celor deja arătate, astfel că

nu era posibilă reducerea lor proporțională, pe acest temei.

Măsurile reparatorii

prin echivalent au fost recunoscute atât pentru întreaga suprafață de teren de

300 mp, cât și pentru construcția demolată, așadar, pentru întregul imobil

situat în Constanța, ce le-a fost preluat.

Având în vedere toate

aceste considerente, înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții

Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul

Local Constanța, împotriva Deciziei nr. 232C din 14 octombrie 2009, pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale.

Obligă pe

recurenții-pârâți la plata sumei de 1.201 RON cheltuieli de judecată către

reclamantul J.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM