ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4896/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4896/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea

formulată la 9 iulie 2008 sub nr. 26737/3/2008 pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, reclamantul T.I.M. a chemat în judecată pe pârâții

Primăria Municipiului București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună anularea Dispoziției nr. 10839 din 16 iunie 2008 emisă de

Primăria Municipiului București și, pe cale de consecință, să se dispună

obligarea pârâtei a-i acorda măsuri reparatorii prin atribuirea în natură a

terenului situat în str. G. C. la fostul nr. 28, teren în prezent liber,

rezultat în urma demolării abuzive efectuată concomitent cu imobilul

proprietatea reclamantului de la fostul nr. 34.

În motivarea cererii,

s-a arătat că terenul solicitat în compensare este până în prezent nerevendicat

și nu este în litigiu, fiind proprietatea Primăriei Municipiului București,

care l-a închiriat pentru parcări auto.

Terenul are o

suprafață de 98,98 mp și în consecință, nu este construibil în niciun fel

pentru Primăria Municipiului București.

Reclamantul a mai

menționat că soția sa deține cu titlu de proprietate imobilul existent la nr.

26 pe aceeași stradă, alăturat de terenul solicitat în compensare.

Primăria Municipiului

București a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației, terenul

solicitat fiind afectat de elemente de sistematizare.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 734 din 22 mai 2009 a respins

contestația ca neîntemeiată.

În considerente, s-a

reținut că prin Dispoziția nr. 5689 din 2 mai 2006, astfel cum a fost

modificată prin Dispoziția nr. 10839 din 16 iunie 2008, ambele emise de

Primarul General al Municipiului București pentru soluționarea Notificării nr.

2579/2001 formulată de contestatorul T.I.M., s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru fostul imobil situat în București, str. G.C.

nr. XX, sector X, format din teren în suprafață de 94 mp, ce nu poate fi

restituit în natură, ca și pentru construcția ce s-a aflat pe teren, în

prezent, demolată, ce a avut o suprafață desfășurată de 75 mp.

În motivarea

dispozițiilor, s-a reținut că s-a solicitat de către contestatorul T.I.M.

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, constatându-se

întemeiată cererea formulată, întrucât construcția este demolată, iar terenul

este afectat în totalitate de elemente de sistematizare: bloc și spațiu verde

aferent blocului.

Din raportul de

expertiză topografică efectuat în cauză, Tribunalul a reținut că terenul situat

în str. G.C. la fostul nr. 28, solicitat în compensare de către contestator, nu

ar fi afectat de amenajări de utilitate publică de suprafață (străzi, trotuare,

parcări amenajate, etc.) dar pe mijlocul terenului a fost amplasat provizoriu

un garaj, în timp ce pe restul terenului sunt amenajate alte locuri de parcare,

însă nu de către Primăria Municipiului București.

În ceea ce privește

amenajările subterane, expertul a arătat că terenul este afectat la limita de

nord de o conductă de gaze, suprafața afectată fiind de 3 mp, iar SC Distrigaz

Sud SA București este de acord cu mutarea acestei conducte, dar pe cheltuiala

beneficiarului. Expertul și-a exprimat și opinia că față de poziția conductei

de gaze, respectiv la limita de nord a proprietății, retrocedarea nu ar

constitui o problemă, cu mențiunea că proprietarul nu poate primi autorizație

de construire în zona afectată de conducta de gaze.

Tribunalul a

constatat că expertul a avut în vedere documentele aflate la dosar, printre

care și Adresa nr. 9898/2004 emisă de SC Distrigaz Sud SA București către soția

contestatorului, în care se menționează că activitatea de distribuire a gazelor

naturale este reglementată de prevederile O.G. nr. 60/2000, fiind definită prin

art. 17 alin. (2) drept un serviciu public de interes național, iar cu privire

la modificarea traseului conductei, s-a arătat că în conformitate cu

prevederile art. 21 lit. a) din Ordonanță este interzis terților să realizeze

construcții de orice fel în zona de siguranță a conductelor de gazelor

naturale, și doar în cazul în care în mod excepțional, este necesar ca pentru

terenul pe care este amplasată rețeaua de alimentare gaze naturale să se

execute o construcție, beneficiarul acesteia va suporta toate cheltuielile de

modificare a traseului conductei de gaze și va obține acordurile definitive ale

proprietarilor sau ale deținătorilor legali ai terenurilor de pe traseul unde

urmează să fie amplasată noua conductă, precum și avizele autorităților

competente, ca și autorizația de construire.

Prin urmare, prima

instanță a apreciat că punctul de vedere exprimat de expert nu prezintă în

totalitate situația reală a terenului solicitat în compensare, acesta fiind

afectat de amenajări de utilitate publică, astfel cum acestea sunt definite

prin art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în care sunt menționate în mod expres

amenajările subterane care ar împiedica restituirea în natură, printre care și

conductele de alimentare cu gaze. Este adevărat că în același text legal se

arată că restituirea în natură se va limita la acele suprafețe de teren care nu

afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane, însă, în

cuprinsul lucrării expertul nu a indicat existența unei astfel de posibilități,

motiv pentru care, instanța s-a raportat la adresa emisă de Distrigaz, din care

rezultă că este interzisă realizarea unei construcții, în zona de siguranță a

conductelor de gaze naturale și doar în cazul în care în mod excepțional este

necesară executarea unei construcții, atunci terțul este obligat să respecte dispozițiile

art. 21 lit. a) din O.G. nr. 60/2000.

Totodată, Tribunalul

a reținut că terenul afectat de conducta de gaze nu a făcut obiectul

restituirii în natură, ci a fost solicitat în compensare, fiind lipit de

terenul de la nr. 26 care aparține soției contestatorului, pentru a edifica în

viitor o construcție, așa încât, a apreciat că nu se încadrează în ipoteza

menționată.

Mai mult decât atât,

din principiile de soluționare a notificărilor stabilite prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, rezultă că prevalează restituirea în natură a imobilelor

pentru care s-au formulat notificări, și, în cazul în care această măsură nu

este posibilă, se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii

prevăzute de lege, respectiv, compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite

în echivalent de deținător, dar cu acordul persoanei îndreptățite, sau

propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Prima instanță a avut

în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora primarii

sau, după caz, conducătorii entităților investite cu soluționarea

notificărilor, au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile

calendaristice, calculate la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un

tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care

pot fi acordate în compensare.

Or, în dosar nu s-a

dovedit că pârâții dețin bunuri care să poată fi acordate în compensare, motiv

pentru care, în mod evident, nu a fost afișat un tabel care să cuprindă bunuri

disponibile, situație în raport de care, s-a apreciat că nu se poate rezolva

favorabil cererea contestatorului.

Pentru ca terenul

situat în str. G.C. nr. 28 să poată fi acordat în compensare, acesta trebuia

inclus în tabelul de bunuri disponibile reglementat de art. 1 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, tribunalul apreciind că, în cauză, sunt lipsite de relevanță

susținerile contestatorului potrivit cărora, imobilul nu face obiectul vreunei

cereri de restituire sau vreunui litigiu.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul T.I.M. care a criticat soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de

apel s-a susținut că, din probele administrate în cauză, în special cele două

expertize, reiese că nu sunt reale susținerile pârâtei Primăria Municipiului

București, în sensul că terenul solicitat în compensare ar fi afectat de alee

circulație auto și trotuar pietonal.

Conducta de gaze

existentă afectează cca. 3 mp, împrejurare care însă nu împiedică pârâta să îl

acorde în compensare.

Deși s-a reținut în

considerente că terenul nu a fost inclus în lista terenurilor disponibile, pe

parcursul judecății la fond nu au fost solicitate niciodată relații privitoare

la acest aspect.

Totodată, apelantul a

mai arătat că și în ipoteza în care acest teren nu ar figura pe listă, nimic nu

ar împiedica Primăria Municipiului București să îl acorde în compensație.

Prin Decizia civilă

nr. 495A din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamant,

a schimbat în tot sentința apelată, iar pe fond, a admis contestația, dispunând

anularea Dispoziției contestate, nr. 10839 din 16 iunie 2008, emisă de Primarul

Municipiului București și obligarea pârâtului să acorde reclamantului în

compensare, terenul în suprafață de 90 mp, situat în București, str. Aleea G.C.

nr. 18, sector X, identificat conform raportului de expertiză judiciară

efectuat de expert ing. M.F..

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, de regulă, în

natură, sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în

condițiile prezentei legi.

În cazurile în care

restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Măsurile reparatorii

prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă

prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent

constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată

a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.

Măsurile reparatorii

prin echivalent pot fi combinate.

Pe de altă parte,

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, primarii sau, după caz, conducătorii

entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze

lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul

lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile

disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

Așadar, potrivit

textelor anterior citate, Legea nr. 10/2001 instituie ca principală măsură de

reparație a foștilor proprietari, restituirea în natură, iar în situația în

care acest fapt nu este posibil, acordarea unor măsuri reparatorii în

echivalent.

Măsurile reparatorii

în echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii.

Instanța de apel a

reținut că în cauză, reclamantul a identificat un teren disponibil în suprafață

de 90,00 mp, aproximativ egal ca suprafață cu cel preluat abuziv din

patrimoniul său (94.00 mp), teren liber de construcții, nerevendicat și aflat

în patrimoniul Primăriei Municipiului București cu o situație juridică

clarificată.

Curtea de Apel a

apreciat că împrejurarea că în subteran, la limita de nord a proprietății, pe o

suprafață de 3 mp se află o conductă de gaze, nu este de natură a înlătura

măsura acordării de reparații prin echivalent, respectiv, a acestui teren în

compensare.

Conform art. 96 din

Legea nr. 351/2004 - Legea gazelor, pentru protecția obiectivelor/sistemelor

din sectorul gazelor naturale se interzice terților:

a) să realizeze

construcții de orice fel în zona de siguranță a conductelor de gaze naturale;

în cazul în care, în mod excepțional, este necesar ca pe terenul pe care este

amplasată rețeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcție,

beneficiarul acesteia și/sau proprietarul va/vor suporta toate cheltuielile de

modificare a traseului rețelei, în următoarele condiții: obținerea acordurilor

proprietarilor sau ale deținătorilor legali ai terenului de pe traseul unde

urmează să fie plasată noua conductă, precum și a avizelor autorităților

competente și a autorizației de construire; includerea în patrimoniul

operatorului licențiat a obiectivelor rezultate în urma modificării.

b) să efectueze

săpături sau lucrări de orice fel sub ori peste conductele de gaze naturale ori

în zona de protecție a acestora, fără avizul prealabil al operatorului de

sistem;

c) să depoziteze

materiale pe căile de acces la conducte și în zona de protecție a acestora;

d) să intervină în

orice mod asupra conductelor, echipamentelor și instalațiilor de gaze naturale.

În cazul în care

reclamantul-apelant ar dori, în viitor, edificarea unei construcții, este

necesară, prealabil obținerii autorizației de construire, obținerea avizelor

necesare din partea autorităților în materie, inclusiv a celor din domeniul

gazelor naturale.

Oportunitatea mutării

conductei de gaze, ori refuzarea avizului, revine în exclusivitate organelor

competente potrivit Legii nr. 351/2004 și nu exclude ab initio posibilitatea

acordării în compensație, edificarea unei construcții, fiind un eveniment viitor

și nesigur, și cu siguranță condiționat de obținerea avizelor cerute de legea

autorizării construcțiilor.

În situația în care

terenul nu poate fi afectat unei construcții, el nu își pierde calitățile

esențiale de imobil, putând fi folosit și în alte scopuri, reclamantul

asumându-și riscul de a nu putea edifica în viitor o construcție pe el.

Instanța de apel a

înlăturat ca nefondată și susținerea pârâtului potrivit căreia terenul nu

figurează pe lista prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

avându-se în vedere situația concretă, întrucât Primăria Municipiului București

se află în procesul de inventariere a terenurilor de pe raza municipiului.

Faptul că lunar este afișat un anunț din care rezultă că nu există bunuri sau

servicii care pot fi acordate în compensare nu atrage concluzia că aceste

bunuri sau servicii sunt inexistente, câtă vreme s-a făcut dovada contrară .

Așa fiind, în

temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul, a schimbat în

tot sentința, în sensul anulării Dispoziției Primarului General nr. 10839 din

16 iunie 2008 și obligării intimatei Primăria Municipiului București, să acorde

contestatorului în compensare, terenul în suprafață de 90 mp, situat în str.

G.C. nr. 28, sectorul X, identificat conform raportului de expertiză judiciară

efectuat de ing. M.F..

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta Primăria Municipiului București a formulat

recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta, în

dezvoltarea motivelor de recurs, a învederat că soluția instanței de apel este

nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10.1 și art.

10.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate

prin H.G. nr. 250/2007.

În mod legal Comisia

de aplicare a Legii nr. 10/2001 ce funcționează în cadrul Primăriei Municpiului

București a identificat soluția reparatorie de restituire prin propunerea de

despăgubiri, după stabilirea imposibilității de restituire în natură a

terenului ce a fost preluat de la reclamant, ca și după evaluarea celorlalte

măsuri reparatorii în echivalent: acordarea de bunuri sau servicii în

compensare.

Astfel, instanța de

apel, interpretând în mod simplist materialul probator al cauzei și

dispozițiile legale incidente, a stabilit că este posibilă acordarea în

compensare a terenului în suprafață de 90,00 mp situat în București, str. Aleea

G.C. nr. 28, sector X, pentru terenul de 94,00 mp ce a aparținut reclamantului

și care în prezent nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de detalii de

sistematizare.

Or, la dosar nu se

regăsește situația juridică a acestui teren acordat în compensare și nici nu

s-a stabilit apartenența lui la domeniul public sau privat, cerințe prealabile

atribuirii în compensare.

Potrivit art. 10.1

din H.G. nr. 250/2007 ipoteza restituirii în natură a construcțiilor nedemolate

sau demolate parțial și a terenului liber, are scopul de a limita restituirea

în natură numai la acele suprafețe de teren care nu sunt ocupate de noi

construcții (în speță, aceasta fiind ocupată de un garaj) ori nu sunt afectate

servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale. În cazul în care o parte din terenul inițial aferent

construcției are o astfel de afectațiune, restituirea se va limita numai la

construcția existentă și la terenul liber.

De asemenea, la art.

10.3 din același Norme în toate cazurile, entitatea învestită cu soluționarea

notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, să identifice cu

exactitate terenul și vecinătățile și totodată, să verifice destinația actuală

a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de

acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări

amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări

subterane: conducte de alimentare cu apa, gaze, petrol, electricitate de mare

calibru, adăposturi militare și altele asemenea (în speță, constatându-se

existența unei conducte de gaze).

În cazul în care se

constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele

suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care

nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, are în

vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile

comunității, și anume: căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc), dotări

tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de

locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele asemenea.

Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de

soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea

notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile

legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Pe de altă parte,

prevederile alin. (11) al art. 10 din Lege interzic înstrăinarea sau schimbarea

destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită

afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.

Recurenta, prin

motivele de recurs, a mai învederat Înaltei Curți că, în raport de dispozițiile

art. 305 C. proc. civ., solicită completarea probelor cauzei cu înscrisuri,

sens în care, a solicitat emiterea unor adrese de către instanță către anumite

Direcții și Servicii ce funcționează fie în cadrul Primăriei Municipiului

București, fie în cadrul Primăriei sector 1, fie către alte instituții,

entități care ar fi în măsură să furnizeze anumite relații utile soluționării

cauzei, în opinia sa.

Intimatul-reclamant,

în termen legal, a depus la dosar întâmpinare la motivele de recurs, solicitând

menținerea soluției instanței de apel ca legală și temeinică.

Recurenta-pârâtă nu

s-a prezentat în instanță pentru susținerea probelor solicitate prin motivele

de recurs, iar Înalta Curte, date fiind instituțiile către care s-a pretins

efectuarea unor adrese prin intermediul cărora să se solicite anumite relații

cu privire la terenul solicitat în compensare (cele mai multe – Direcții în

cadrul recurentei–Primăria Municipiului București), dar și rigorile procesule

care impun sarcina probei din partea celui care face o afirmație –

actori

incumbit probatio

– art. 1.169 C. civ., ca și principiile imparțialității

și echidistanței ce impun unei instanțe de judecată a nu se substitui în

poziția procesuală a unei părți pentru obținerea probelor în susținerea

poziției sale procesuale decât în condițiile prevăzute de lege (cu referire la

dispozițiile art. 172 – 175 C. proc. civ.), nu a dispus emiterea adreselor

solicitate prin motivele de recurs.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce succed.

Notificarea formulată

de reclamant la 24 octombrie 2001 a avut ca obiect acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 94,00 mp situat în

București, str. G.C. nr. 34 și construcția (în prezent demolată), imobil ca a

aparținut părinților săi – T.I. și T.R.

Încă de la momentul

notificării, reclamantul a solicitat acordarea în compensare a terenului în

suprafață de 90,00 mp situat în București, str. G.C. nr. 28, teren situat în

vecinătatea proprietății soției sale, imobilul de la nr. 26, pe aceeași stradă.

Proprietatea

autorilor săi a fost preluată de stat prin expropriere în baza Decretului nr.

241/1978, după preluare, construcția a fost demolată, iar scopul exproprierii a

fost realizat, terenul fiind ocupat de detalii de sistematizare (bloc și spațiu

verde aferent blocului), ceea ce a condus la înlăturarea soluției de restituire

în natură, astfel cum în mod corect instanțele anterioare au constatat.

În speță, fiind vorba

despre expropriere ca modalitate de preluare abuzivă în proprietatea Statului,

soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii este supusă regulilor

prevăzute de art. 11 din Legea 10/2001, dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6) din

același act normativ, fiind norme de trimitere, indicate ca atare prin art. 11

alin. (3) din Lege.

Însă aceste norme

sunt incidente în cazul în care restituirea în natură a imobilului expropriat

ce constituie obiectul notificării, ar fi posibilă fie total, fie parțial, ceea

ce în speță nu se verifică, situația de fapt anterior descrisă, fiind stabilită

ca atare prin probele administrate în cauză de ambele instanțe de fond.

Drept urmare, cererea

de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul ce a aparținut autorilor

reclamantului, era susceptibilă de soluționare doar prin acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, fiind incident art. 11 alin. (4) care dispune: „În

cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional

întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru

întregul imobil”, pe când art. 11 alin. (8) din Lege dispune: „În situațiile

prevăzute la alin. (2), (3), (4), măsurile reparatorii prin echivalent vor

consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit dispozițiilor prezentei legi cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Norma anterior

citată, privitoare la măsurile reparatorii prin echivalent, aplicabilă în cazul

imobilelor expropriate ce nu pot fi restituite în natură, nu reprezintă decât o

reluare a dispozițiilor generale din art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

care indică tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent: bunuri sau servicii

în compensare ori despăgubiri în condițiile legii speciale, susceptibile de a

fi dispuse ori de câte ori principiul prevalenței restituirii în natură este

inoperant, indiferent de modalitatea de preluare abuzivă în proprietatea

statului a imobilului pentru care s-a formulat notificare.

Prin dispoziția

contestată de reclamant, recurenta a propus acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale, apreciind că terenul identificat de reclamant nu

poate fi acordat în compensare, fără a se indica în cuprinsul dispoziției

motivul acestui impediment; soluția recurentei, entitate învestită cu

soluționarea notificării, a fost confirmată de prima instanță.

Instanța de apel

însă, a constatat că terenul identificat de reclamant în București, str. Aleea

G.C. nr. 28 (fiind vorba de o eroare materială în conținutul dispozitivului

indicarea nr. 18 de la aceeași adresă), sector 1, poate fi acordat

reclamantului ca măsură reparatorie prin echivalent, motiv pentru care a dispus

în consecință.

Înalta Curte constată

că în mod nefondat recurenta susține că situația juridică a terenului acordat

în compensare nu a fost lămurită, de vreme ce la prima instanță, potrivit

probelor cauzei, s-a stabilit că pentru acesta nu s-a formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001 de vreo altă persoană și nici nu a fost eliberată o

eventuală autorizație de construire de către autoritatea competentă, respectiv,

Primăria sector X (filele 115, 135 și 140 dosar fond) pentru garajul existent

pe teren.

În același timp,

contrar celor susținute de recurentă, este lipsită de relevanță apartenența

acestui teren la domeniul public (care, potrivit regimului juridic de drept

comun al acestuia stabilit prin dispozițiile Legii nr. 213/1998, este

inalienabil), întrucât Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, (lege specială, derogatorie de la dreptul comun și, deci, aplicabilă

prioritar), aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 1.7 prevăd:

„În cazul

instituțiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în

proprietatea publică a statului sau a unității administrativ teritoriale, și se

apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui

restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu

regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată

a statului sau, după caz, a unității administrativ teritoriale, potrivit

prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare,

urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit

prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.”

În consecință, pentru

a putea fi acordat în compensare un teren ca măsură reparatorie prin echivalent

este suficient ca acel bun sa fie disponibil și deci, apt de apropriere în

patrimoniul oricărui subiect de drept (persoană fizică sau juridică).

Așa fiind, cauza de

indisponibilitate decurgând din apartenența acestuia la domeniul public nu este

un impediment veritabil la acordarea lui în compensare, de vreme ce, legea

prevede remediul pentru aceasta: dezafectarea și trecerea în domeniul privat,

cu consecința introducerii lui în circuitul civil.

Pe de altă parte,

având în vedere că dreptul de proprietate asupra unui teren are ca obiect „fața

și subfața” lui (potrivit art. 489 C. civ.), este necesar a se stabili dacă

acel teren solicitat în compensare și cu privire la care persoana îndreptățită

ar urma să exercite prerogativele dreptului de proprietate și asupra

subteranului lui, chiar nefiind în domeniul public al statului sau al unității

administrativ teritoriale, nu este afectat de amenajări subterane de utilitate

publică, sens în care dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 constituie

cel mai adecvat criteriu orientativ, așa cum și instanța de apel a stabilit.

Or, astfel cum s-a

constatat de către expertul topo, partea de nord a proprietății solicitate în

compensare este afectată de o conductă de gaze ce poate constitui o amenajare

de utilitate publică și care nu poate fi apropriată în patrimoniul unei

persoane fizice, întrucât exploatarea sa normală ar putea fi obstrucționată

prin exercițiul atributelor dreptului de proprietate.

Este real, așa cum a

susținut intimatul prin întâmpinarea la motivele de recurs, că în ipoteza edificării

unei construcții este necesar a se respecta anumite distanțe minime față de

conducta de gaze (zonă de siguranță, astfel cum este definită în art. 3 pct. 56

din Legea nr. 351/2004), în raport de materialul din care aceasta este

realizată, astfel cum se stabilește prin Normele tehnice pentru proiectarea și

executarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, anexate întâmpinării,

însă, aceasta reprezintă o normă aplicabilă în cazul autorizării unei

construcții pe respectivul teren (ipoteză plauzibilă, dată fiind existența

proprietății soției sale la numărul 26 pe aceeași stradă, astfel încât, cele

două suprafețe însumate și transformate într-un corp unic de proprietate, ar

putea constitui un perimetru construibil), iar nu o legitimare pentru dobândirea

ei în proprietate.

Ca atare, Înalta

Curte apreciază că în raport de dispozițiile legale la care s-a făcut anterior

referire, dar și ale Legii nr. 351/2004, în ansamblul lor, era necesar ca

instanța de apel să verifice regimul juridic al conductei de gaze care

afectează pe porțiunea de 3 mp latura de nord a acestei proprietăți, fiind

necesară solicitarea punctului de vedere exprimat în concret de SC Distrigaz

Sud SA în raport de evidențele sale, iar nu cu caracter de generalitate ca în

cuprinsul adresei de la fila 127 dosar fond, anume, dacă traseul acestei

conducte poate fi deviat, pe cheltuiala reclamantului, în condițiile art. 96

lit. a) din Legea nr. 351/2004.

În cazul în care nu

poate fi deviat (ipoteza unui racord sau branșament al unui consumator de la

rețeaua publică), se va dispune completarea expertizei topo, stabilindu-se

obiectivul deducerii acestei porțiuni de teren, în subteranul căreia se află

conducta de gaze, și acordarea terenului în compensare cu excluderea acestei

suprafețe și a celei corespunzătoare zonei de siguranță; pentru o atare

finalitate, expertul, în raport de normativele în vigoare, va avea în vedere

distanțele minime ce trebuie respectate față de o proprietate particulară,

astfel încât să nu se împiedice accesul la aceasta și utilizarea sa normală;

pentru suprafață exclusă de la acordarea în proprietate cu titlu de compensare,

se va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale – Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, așa cum s-a stabilit prin dispoziția contestată.

Pentru situația

contrară, respectiv, dacă această conductă nu reprezintă o amenajare de

utilitate publică (nefiind destinată să deservească nevoile comunității și este

posibilă devierea traseului ei, astfel încât accesul și utilizarea ei normală

să nu fie afectate), soluția acordării în compensare a întregii suprafețe de

teren de 90,00 mp poate fi dispusă pe baza unei situații de fapt pe deplin

stabilite în cauză, sub toate aspectele, ceea ce la acest moment nu este

posibil, date fiind dispozițiile art. 314 C. proc. civ.

Nerespectarea

dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, critică susținută, de

asemenea, prin motivele de recurs, urmează a fi înlăturată ca nefondată, câtă

vreme recurenta se află în situația de a-și invoca propria culpă, iar intimatul

reclamant a identificat acest teren ce poate fi acordat în compensare, potrivit

celor anterior circumstanțiate; neîntocmirea și neafișarea listei cu bunurile

disponibile și susceptibile de a fi acordate în compensare, reprezintă o

conduită abuzivă, iar sancționarea ei, se realizează prin înlăturarea acestui

fine de neprimire susținut de recurentă, câtă vreme acest teren există și poate

fi acordat cu titlu de măsură reparatorie în echivalent, așa cum s-a reținut.

Înalta Curte constată

că expertul nu a identificat și alte amenajări subterane (conducte de apă și

canalizare), astfel că, singurul impediment ce poate afecta, parțial și în

condițiile arătate, acordarea acestui teren în compensare, este existența

conductei de gaze la limita de nord a imobilului, în condițiile în care

recurenta nu a dovedit contrariul.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) cu ref. la art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și în aplicarea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., va

admite recursul, astfel că, decizia recurată va fi casată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General,

împotriva Deciziei civile nr. 495A din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG