ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 245 din 17 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția civilă, în rejudecare după desființarea sentinței civile nr. 1534 30 octombrie 2006 a Tribunalului Botoșani, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia nr. 161 din 9 mai 2007 a Curții de Apel Suceava, menținută prin decizia nr. 499 din 30 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a admis acțiunile reunite formulate de reclamanții C.D.N., C.D.G., prin procurator C.D.N., D.L., T.A., C.E., prin procurator C.D.N., în contradictoriu cu P.M. Botoșani, M. Botoșani prin P. și, respectiv, SC E.O.N.G.D. SA Târgu Mureș . În consecință, a dispus, în contradictoriu cu P.M.

Botoșani, ca reprezentant legal al M. Botoșani, restituirea în natură, către reclamanți, a imobilului clădire Corp B, ocupat în prezent de A.N.S.R., filiala Suceava - Grup Botoșani, identificat cu culoare roz în planul de situație întocmit de expert tehnic L.C., parte integrantă din hotărâre, împreună cu terenul aferent acestei clădiri, compus din proiecția ei la sol și suprafețele de teren împrejmuitoare, figurate cu hașuri de culoare roșie în planșa de la dosar nr. 1157/40/2004, ce constituie, de asemenea, parte integrantă din sentință. A anulat Dispoziția nr. 2386 din 26 februarie 2004 emisă de P.M. Botoșani. Totodată, a dispus, în contradictoriu cu SC E.O.N.G.D. SA Târgu Mureș, restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 368 m.p.

teren din municipiul Botoșani, identificată cu culoare verde în planul de situație întocmit de expert tehnic L.C. A obligat pe P.M. Botoșani să emită în favoarea reclamanților o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri pentru: corp clădire demolat (corp A) fost situat în strada Mihai Eminescu, compus din 4 camere și dependințe, cu suprafața de 180 m.p.; construcție grajd demolată (corp C), fost situată la aceeași locație; suprafața totală de teren aferentă respectivelor clădiri, precum și a clădirii înstrăinate, ca diferență dintre suprafața de 2.250 m.p. a fostei proprietăți G. (culoare galbenă) și suprafața restituită în natură prin sentință. Imobilele pentru care se acordă despăgubiri au fost identificate în schița depusă la dosar nr. 1157/40/2004, atașat.

A obligat pe P.M. Botoșani să înainteze dispoziția cu propunere de acordare de despăgubiri către C.C.A.D., împreună cu întreaga documentație necesară, inclusiv sentința pronunțată după rămânerea definitivă și irevocabilă. A respins, ca inadmisibile, acțiunile în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P., P.J. Botoșani și C.C.S.D. A obligat pe fiecare dintre pârâții M. Botoșani prin P. și SC E.O.N.G:D: SA Târgu Mureș să plătească reclamanților câte 910 lei cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanții sunt moștenitori ai defunctei O.G. (născută C.), în calitate de nepoți de frate și respectiv fiica fratelui decedat C.C., aspect deja reținut conform sentinței nr. 1534 din 30 octombrie 2006 pronunțată în cauză, fără ca instanța de control să se fi pronunțat într-un sens contrar.

Imobilul solicitat de reclamanți a fost preluat de S.R., însă acesta nu are un titlu de preluare în proprietate, Decizia nr. 38 din 10 februarie 1960 emisă de S.P.O. Botoșani - Comitetul Executiv dispunând doar asupra administrării imobilului din strada Eminescu (fost), descris în procesul-verbal de preluare. Astfel, preluarea imobilelor în discuție în proprietatea Statului s-a făcut fără un titlu valabil, încât este incidentă în speță dispoziția art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. În ce privește fostul proprietar al imobilelor arătate de reclamanți, aceștia au susținut că persoana deposedată este autorul lor O.G., ca ultimul proprietar cunoscut.

În dovedirea dreptului de proprietate, tribunalul a reținut următoarele înscrisuri: inventarul întocmit la data de 25 februarie 1935 asupra averii rămase de urma numitei E.P.T., care menționează la poziția 164 imobilele în litigiu din strada Agafton: „două corpuri de casă, construcție de zid cu fundație de piatră, acoperite cu tablă vopsită, corpul de casă din față are 4 camere, un antreu, o cameră, o bucătărie, un closet, pivniță închiriate domnului C.A., iar al doilea corp cu aceeași construcție, compus din 7 camere, un antreu, un coridor (verandă), una bucătărie, una cameră, un closet, pivniță și un grajd de zid. Acest imobil este închiriat domnului V.P.”; contractul de închiriere din 1928 încheiat între E.P.T.

și chiriașul V.P., atestat și de martora P.L.S.; imobilul descris în inventar este același cu cel arătat în procesul-verbal de preluare a imobilului, întocmit la nivelul anilor 1960 de către autoritatea locală a puterii comuniste; Jurnalul nr. 3280 din 12 martie 1935 emis de Tribunalul Județean Botoșani - Camera de Consiliu, conform căruia O.G. a solicitat și obținut trimiterea în posesiune legală asupra averii defunctei E.T., pe baza inventarului din 25 februarie 1935. Tribunalul a reținut că aceste probe, deși nu valorează prin ele însele titlu de proprietate pentru O.G., dovedesc dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu, în acord cu prevederile legii speciale reparatorii, Legea nr. 10/2001.

Astfel, spre deosebire de rigoarea probatorie impusă de cadrul procesual al acțiunilor anterioare purtate de reclamanți, în ce privește dreptul de proprietate al autoarei lor invocate (revendicare, acțiune în constatare drept), Legea nr. 10/2001 oferă acestora posibilitatea de a dovedi existența acestui drept fără a se depune obligatoriu un titlu de proprietate veritabil (act juridic translativ de proprietate). Art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 dispune că au valoare doveditoare a dreptului de proprietate și: d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive, cum ar fi, valabil în speța de față, acte emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective.

Înscrisurile sus-menționate îndeplinesc trăsăturile enunțate de acest text de lege și, în coroborare cu celelalte probe administrate în cauză, deja enunțate în precedent, fac dovada ca ultimul proprietar al imobilelor în discuție, înainte de preluarea lor de către S.R., a fost O.G., autoarea reclamanților. Drept urmare, aceștia sunt îndreptățiți la a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, după distincțiile făcute de acest act normativ în raport cu situația actuală a imobilelor, reținută în raportul de expertiză tehnică inginer L.C. întocmit în cauză, și având în vedere situația veche a acestora, prezentate în înscrisurile-schițe depuse de reclamanți la dosar.

În legătură cu aceste schițe, Tribunalul a reținut concludența acestora, în raport de împrejurarea că ele reprezintă înscrisuri oficial întocmite la momentul sistematizării zonei străzii Mihai Eminescu (actual George Enescu) din municipiul Botoșani, că se coroborează cu expertiza judiciară întocmită în cauză și că nu au fost contestate de intimații din proces. Prin decizia nr. 99 din 19 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de către P.M. Botoșani, prin primar, împotriva sentinței menționate, cu motivarea că apelul a fost declarat de către primărie, cu toate că nu a fost parte în proces, neavând relevanță faptul că primarul este reprezentantul legal, atât al primăriei, cât și al unității administrativ – teritoriale.

Prin decizia nr. 3154 din 20 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de pârâta P.M. Botoșani împotriva deciziei menționate, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, recunoscându-se legitimarea procesuală a Primăriei în declararea apelului. Prin decizia nr. 21 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta P.M. Botoșani împotriva sentinței nr. 245 din 17 februarie 2009 pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția civilă. Pentru a decide astfel, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că a fost dovedită calitatea de moștenitor a reclamanților de pe urma proprietarului imobilului, G.O., conform actelor de stare civilă depuse la dosar.

În ce privește dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanța a constatat, potrivit art. 23.1 din Normele metodologice, că din actele depuse la dosar de reclamanți în dovedirea acestui aspect, rezultă faptul că imobilele în litigiu au aparținut autorilor lor. Astfel, inventarul întocmit la data de 25 februarie 1935 asupra averii rămase după E.P.T. menționează la poziția 164 imobilul în litigiu din str. Agafton, același cu imobilul arătat în procesul verbal de preluare întocmit în anul 1960, unde apare ca proprietar numitul V.P., în realitate acesta fiind doar chiriaș, așa cum rezultă din contractul de închiriere aflat la dosar nr. 5509/1997 și din declarația martorei P.L.S., fiica numitului V.P., care confirmă faptul că familia sa a locuit până în anul 1941 în imobilul revendicat.

A mai precizat această martoră faptul că, după perioada refugiului, în imobilul în care ea și familia ei au locuit cu chirie a funcționat Școala sanitară, aspect care coincide cu mențiunea din cuprinsul Deciziei 38 din 10 februarie 1960 cum că acest imobil aparținea Ministerului Sănătății și cu cea din procesul verbal de preluare întocmit la aceeași dată. Au fost considerate drept relevante și înscrisurile depuse la dosar nr. 1157/40/2004, reprezentând copii scrise după scrisori primite de O.G. în perioada anului 1949, în care i se relata faptul că imobilele din str. Agafton erau ocupate complet de „Crucea Roșie”. Toate aceste aspecte, coroborate cu concluziile raportului de expertiză efectuat de ing.

C.L. și cu faptul că pârâta apelantă nu a indicat terți care ar revendica același imobil sau că ar exista un drept de proprietate în favoarea altor persoane, au format pe deplin convingerea instanței în sensul dovedirii, conform Legii nr. 10/2001, a dreptului de proprietate al autorilor reclamanților. În ce privește suprafața de 368 m.p. teren deținută de societatea SC E.O.N.G.D. SA Târgu Mureș, Curtea a constatat că dovada dreptului de proprietate a reclamanților este dată de mențiunea cuprinsă în Tabelul de preluare a imobilelor, iunie 1948, conform căreia suprafața de teren aferentă construcțiilor era de 2244 m.p. Amplasamentul acestei parcele a fost identificat de expertul L.C. și coincide cu redarea grafică din copia conformă cu originalul a schiței anexă la contractul nr. 4677/1977 de la aceluiași dosar.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs ambii pârâți, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând următoarele: 1. În mod greșit, instanța de apel a respins solicitarea pârâților, formulată atât oral, cât și în scris pentru termenul de judecată din 8 februarie 2011, de introducere pe concept și citarea în cauză a P.M. Botoșani, în calitate de pârât. Solicitarea a fost motivată de faptul că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în contradictoriu cu P.M. Botoșani, care nu a mai fost înscris pe concept în faza apelului, P. este emitentul dispoziției nr. 2386 din 26 februarie 2004 contestate în cauză, iar prin sentința civilă nr. 245 din 17 februarie 2009, s-au stabilit obligații strict în sarcina acestuia.

2. În mod greșit, Tribunalul Botoșani și Curtea de Apel Suceava au considerat că, din înscrisurile depuse de către reclamanți (inventarul averii din 1935 al numitei E.T., contractul de închiriere din 1928, Jurnalul nr. 3280 din 12 martie 1935 de trimitere în posesie a averii sus – numitei) rezultă, în mod cert, că fostul proprietar al imobilului litigios și persoana deposedată fără titlu valabil ar fi O.G., autoarea reclamanților. Un aspect important ce nu a fost reținut de către instanțele de fond este faptul că, deși reclamanții susțin că imobilul a fost rechiziționat în timpul războiului și a fost folosit de către Crucea Roșie, din adresa nr. 4 din 25 februarie 1999 a S.N.C.R.R. reiese clar faptul că imobilul din Bd.

George Enescu nu figurează în evidențe ca fiind folosit de Crucea Roșie în perioada celui de-al doilea război mondial. De asemenea, instanțele nu au reținut că decizia nr. 38 din 10 februarie 1960 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Botoșani, invocată de către reclamanți, este un act administrativ, și nu de preluare în proprietatea statului. Mai mult, la data emiterii deciziei menționate, imobilul era deja în proprietatea statului, aparținând Ministerului Sănătății. Din aceste documente, rezultă că nu s-a stabilit cu certitudine situația juridică a imobilului din anul 1935 și până în anul 1960, când, la data emiterii deciziei nr. 38, imobilul era deja în proprietatea statului, nefiind stabilită data preluării, temeiul legal al preluării și persoana de la care s-a preluat.

La termenul de judecată din 10 februarie 2012, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție excepția nulității recursului sub aspectul încadrării acestuia în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect. Față de excepția nulității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată. Cu toate că recurentul a indicat, drept temei al recursului declarat, cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că susținerile formulate nu pot fi încadrate nici în cazul de recurs expres precizat, nici în vreunul dintre celelalte cazuri prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: 1. La termenul de judecată din 18 ianuarie 2011, pârâții, prin consilier juridic, au învederat instanței de rejudecare a apelului necesitatea menționării în citativ și a citării corespunzătoare a P.M. Botoșani. Instanța de apel, verificând cadrul procesual în raport de învestirea instanței prin cererea de chemare în judecată, a constatat calitatea de pârâți în cauză doar în persoana P.M. Botoșani și a M. Botoșani, apreciind că solicitarea pârâților tinde la schimbarea calității părților în apel și constituie o cerere nouă, ca atare, este inadmisibilă, față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea scrisă formulată pentru termenul următor, cel din 8 februarie 2011, pârâții au reiterat susținerile verbale consemnate în încheierea de ședință de la termenul din 18 ianuarie 2011, fără vreo referire la dispoziția anterioară a instanței și fără a învedera motivul pentru care au înțeles să formuleze o altă cerere cu același obiect. În condițiile în care motivarea instanței de apel s-a întemeiat pe dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că P.M. Botoșani nu a fost chemat în judecată în nume propriu și nu a figurat în proces în calitate de pârât, criticile împotriva dispoziției instanței de la termenul din 18 ianuarie 2011 ar fi trebuit să vizeze incidența acestei norme procesuale în cauză, demonstrându-se că nu este vorba despre o schimbare a calității părților în apel și nu se tinde la extinderea cadrului procesual, printr-o cerere nouă formulată în apel.

Prin motivele de recurs nu s-au formulat asemenea critici, arătându-se doar că cererea în discuție a fost, în mod greșit, respinsă și reiterându-se argumentele proprii folosite în susținerea cererii, fără a se menționa și combate argumentele instanței. Or, simpla infirmare a dispoziției instanței, fără vreo referire la argumentele acesteia, nu reprezintă critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., susținerile pe acest aspect urmând a fi, în consecință, înlăturate. 2. În ceea ce privește susținerile referitoare la înscrisurile depuse la dosar, se constată că, prin formularea lor, se tinde la reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate, finalitate ce excede limitele controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanțe de recurs, ale cărei atribuții sunt circumscrise cercetării motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Se reține, astfel, că prima instanță a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără un titlu valabil, așadar, în fapt, de la autoarea reclamanților, O.G., moștenitoarea E.T., preluare ce se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, apreciind, pe baza probelor administrate, că a fost dovedit dreptul de proprietate al autoarei, chiar în lipsa unui titlu de proprietate, deoarece prevederile legii speciale în materie nu reflectă rigoarea probatorie impusă de dreptul comun. Motivele de apel formulate de către P.M. Botoșani au vizat calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților, în raport de nedovedirea dreptului de proprietate al autoarei lor asupra imobilului în litigiu, precum și imposibilitatea preluării imobilului prin rechiziție în perioada celui de-al doilea război mondial, cu toate că prima instanță nu reținuse o asemenea modalitate de preluare a imobilului.

Instanța de apel a confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe, făcând referire la mijloacele de probă administrate, printre care și procesul – verbal de preluare de imobile din anul 1948, în care s-a reținut că figurează și imobilul în litigiu. În aceste condiții, referirile recurenților la înscrisurile din dosar, nu în sensul aptitudinii lor de a reprezenta „acte doveditoare” în înțelesul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a normei corespondente din H.G. nr. 250/2007, ci în sensul nedovedirii dreptului de proprietate și al modului de preluare a imobilului de către stat, vizează netemeinicia, și nu nelegalitatea deciziei recurate, tinzând la reevaluarea probatoriului administrat.

Mai mult, recurenții invocă elemente nerelevante pentru situația de fapt și de drept reținută în cauză, respectiv faptul că nu s-a dovedit că imobilul în litigiu ar fi fost ocupat de către Crucea Roșie în timpul războiului, aspect ce nu a fost reținut ca atare, de către instanțele de fond, arătându-se, într-adevăr, în considerentele deciziei de apel, că imobilul era ocupat complet de Crucea Roșie, însă în anul 1949. De altfel, recurenții fac trimitere la adresa nr. 4 din 25 februarie 1999 emisă de Crucea Roșie, care, deși a fost invocată constant în cursul judecății, nu a fost depusă la dosar. De asemenea, recurenții susțin că Decizia nr. 38/1960 nu reprezintă un act de preluare a imobilului de către stat, însă instanțele de fond nici nu au reținut contrariul, valorificând acest înscris doar pentru stabilirea identității imobilului cu cel deținut de autoarea reclamanților.

Se constată, în aceste condiții, că nu s-au formulat critici de nelegalitate față de decizia recurată, ci exclusiv critici de netemeinicie, ce nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În această situație, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., operează sancțiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea recursului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va constata nul recursul declarat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenții pârâți la 200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant C.D.N., reprezentând cheltuieli de transport ocazionate de soluționarea recursului, respectiv dublul contravalorii tichetului de călătorie Botoșani – București, depus la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâții P.M. Botoșani, prin P. și M. Botoșani, prin P. împotriva deciziei nr. 21 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenții pârâți la 200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant C.D.N. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.