ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 222/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1072 din 25 iunie 2010, Tribunalul București - secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit. Tribunalul a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar și conform certificatului de moștenitor emis de B.N.P., reclamantul a probat faptul că este succesorul defunctului R.A.A., decedat la data de 04 septembrie 1995, acesta fiind condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 2 ani pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin sentința penală nr. 892 din 01 iulie 1949, însă perioada de arestare și condamnare pe nedrept este cuprinsă în intervalul 05 februarie 1949 - 01 aprilie 1951, dată la care a fost liberat din penitenciar.

Au fost reținute prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 207-209 C. pen. din 1936, în speță, delictul pentru comiterea căruia a fost condamnat autorul reclamantului fiind incriminat de prevederile art. 209 C. pen. Tribunalul a avut în vedere la stabilirea daunelor morale împrejurarea că prin condamnarea penală aplicată tatălui reclamantului, i-a fost afectată acestuia reputația, onoarea, demnitatea, libertatea, drepturi personale nepatrimoniale ce sunt ocrotite de lege, totodată autorul potentului a fost supus la o serie de privațiuni în perioada arestării și condamnării pe nedrept și de asemenea a îndurat suferințe de natură fizică și psihică, pentru care a fost apreciată drept justă o despăgubire în cuantum de 50.000 euro, echivalent în lei la data plății.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul R.A.N., pârâtul Statul Român și Ministerul Public. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală la data de 4 octombrie 2010. Prin cererea sa de apel, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București, a arătat că Legea nr. 221/2009, ce conține norma a cărei aplicare se impune în cauză, are un caracter complex, fapt ce impune interpretării acesteia o abordare care să scoată în relief condiționarea social - istorică a actului normativ, finalitățile pe care le urmărește și valorile pe care le ocrotește.

Din această perspectivă dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu pot fi rupte de cadrul normativ în care au fost inserate de legiuitor, iar înțelesul acestui text trebuie să concorde cu finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea legii. În acest sens, interpretând sintagma din art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare", reiese cu certitudine faptul că legiuitorul s-a referit exclusiv la prejudiciul moral suferit de cel care a fost condamnat politic.

Circumstanțele care au determinat legiuitorul să adopte Legea nr. 221/2009, impactul socio-economic, precum și scopul urmărit prin aceasta lege sunt descrise în expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege și din care rezultă că țintele urmărite prin promovarea proiectului de lege sunt ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, repunerea in drepturi, afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, că reparația obținută prin efectul decretului nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.

Astfel, a susținut apelantul pârât, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit efectiv de condamnat, iar nu către soțul sau descendenții acestuia, reclamanți in cadrul acțiunii, deoarece dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moștenire, moștenitorii putând doar continua acțiunea introdusă de autorul lor. Art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu vorbește despre „moștenitori", ci despre soț sau descendenți până la gradul II inclusiv, persoane care au vocație generală la moștenire, dar nu în mod obligatoriu sunt moștenitori sau singurii moștenitori ai condamnatului.

Acceptarea ideii că soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv ar putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor ar putea conduce la situații juridice unice, confuze și inexplicabile din perspectiva tradiției sistemului legislativ românesc. A considerat apelantul pârât că intenția legiuitorului a fost în sensul că dreptul soțului sau descendenților de a obține despăgubiri sunt doar în condițiile în care decesul celui condamnat a intervenit după data intrării în vigoare a legii. În subsidiar apelantul a criticat modul de stabilire a despăgubirilor sub aspectul cuantumului acestora, susținând ca suma acordată este foarte mare prin raportare la dispozițiile legale incidente și la jurisprudența C.E.D.O., pe care o evocă.

Cererea de apel, scutită de plata taxei judiciare de timbru, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 282 C. proc. civ., Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată. Prin apelul său, Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că instanța a apreciat in mod greșit cuantumul daunelor morale. Au fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și noile modificări legislative intervenite la data de 30 iunie 2010 prin O.U.G. nr. 62, în raport de care acordarea sumei de 50.000 de Euro este nelegală, noul text de lege stipulând, pentru acest caz particular, că se pot acorda despăgubiri morale descendenților de gradul I până la 5.000 de Euro. Cererea de apel, scutită de plata taxei judiciare de timbru, a fost întemeiată în drept pe art. 294 C. proc.

civ. Apelantul reclamant R.A.N. a solicitat admiterea apelului propriu, modificarea sentinței pronunțată de instanța de fond în sensul majorării cuantumului daunelor morale. A susținut apelantul reclamant că perioada la care s-a raportat instanța de fond in momentul stabiliri cuantumului daunelor morale, se referă strict la perioada arestării și condamnării pe nedrept, fără a se ține seama de faptul că suferințele fizice au încetat practic în momentul eliberării sale din penitenciar, în timp ce suferințele psihice au continuat pentru o lungă perioada de timp și după eliberare. Instanța de fond nu a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale și faptul că întreaga familie a reclamantului a avut de suferit din punct de vedere psihic și moral, atât pe durata executării pedepsei privative de libertate cât și după eliberarea acestuia din penitenciar.

Acest lucru a fost de natură a accentua trauma psihică a condamnatului ce și-a văzut restrânse posibilitățile de a se bucura de viața alături de familie, de a avea parte din plin de satisfacțiile spirituale pe care familia i le conferă, de a-și petrece alături de familie o viață socială normală chiar și după eliberarea din penitenciar. Având conștiința faptului că întreaga sa familie era urmărită de către securitate datorită condamnării sale, tatăl reclamantului a fost marcat psihic de acest lucru până la sfârșitul vieții sale. La stabilirea cuantumului despăgubirilor cu caracter moral instanța de fond nu a ținut cont de modul în care anii de detenție i-au marcat întregul comportament al condamnatului chiar și după eliberarea sa din închisoare.

Suferința psihica creată de modul în care era perceput de către persoanele apropiate (prieteni si cunoscuți) după eliberarea sa și-a pus amprenta asupra comportamentului său, tatăl reclamantului devenind din dorința de a-i proteja pe ceilalți o persoană retrasă și închisă în sine. Totodată, felul în care simțea că este evitat de foarte multe ori de către persoanele cunoscute, l-a făcut să devină un introvertit și l-a marcat foarte tare din punct de vedere psihic și moral. Cererea de apel, scutită de plata taxelor judiciare de timbru, nu a fost întemeiată în drept. La termenul de judecată din 20 ianuarie 2011, apelantul Ministerul Public a invocat și susținut verbal, ca motiv de apel de ordine publică, aspectul declarării neconstituționale a prevederilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca urmare a pronunțării deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010 de către Curtea Constituțională. Prin decizia civilă nr. 23/A din 20 ianuarie 2011 Curtea de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant R.A.N., împotriva deciziei civile nr. 1072 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București - secția a III-a civilă în dosarul nr. 6650/3/2010.

A admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București, cu sediul în București, împotriva deciziei civile nr. 1072 din 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București - secția a III-a civilă în dosarul nr. 6650/3/2010. A schimbat în tot sentința. A respins acțiunea ca neîntemeiată. În motivarea deciziei s-a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea a reținut dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept – art. 147 din Constituție. Ca urmare a trecerii termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamant.

Cu referire la ipoteza particulară prevăzută de art. 147 din Constituție, curtea reținut că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor. Aceasta întrucât în prima situație este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată fiind aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituțională duce la încetarea efectelor legii, nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează să mai existe.

Legat de această împrejurare curtea a reținut că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate. De altfel, această concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului.

Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 și Codului de Procedură Civilă, în art. 322). În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, curtea a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

La analizarea acestui aspect, a fost avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă", în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. În această situație, dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene. Aceste considerații au fost reținute de C.E.D.O.

în hotărârea din Cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reținut, totodată, similar situației din România, că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situația nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existența unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. În consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

În hotărârea menționată (Cauza Slavov contra Bulgariei), instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți. Cât privește precizările de temei juridic invocate de reclamant prin concluziile scrise depusă după închiderea dezbaterilor în apel (referitoare la Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și 1481/2006, prevederile art. 20 din Constituție și ale art. 5 și 6 din Convenția C.E.D.O.), Curtea a reținut că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată.

O astfel de substituire a transforma de fapt cererea precizatoare într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acțiunii, cerere interzisă în apel de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Față de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel de ordine publică, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte motive invocate de apelantul pârât și de apelantul Ministerul Public, legate de existența dreptului la daune morale în cazul condamnărilor cu caracter politic ale autorului reclamantului și de reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță. Implicit, s-a apreciat ca neîntemeiat apelul declarat de apelantul reclamant, care a solicitat reconsiderarea cuantumului despăgubirilor acordate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.A.N., invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 147 din Constituția României, respectiv nu a avut în vedere că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar în raport de data introducerii acțiunii și data declarării neconstituționalității disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 subzistă temeiul juridic al acțiunii. S-a criticat decizia și din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene, invocându-se că este titularul unei „speranțe legitime” de a obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, așa cum a fost interpretată aceasta în jurisprudența C.E.D.O., în raport de data introducerii acțiunii.

Că dreptul său dobândit printr-o hotărâre judecătorească, ca urmare a valorificării unui interes legitim recunoscut printr-un act normativ în vigoare, nu poate fi afectat de declararea ulterioară a neconstituționalității actului normativ respectiv, atâta timp cât decizia Curții Constituționale nu se poate aplica retroactiv și poate produce efecte numai pentru viitor. O altă critică a deciziei a vizat încălcarea disp. art. 6 din C.E.D.O., invocându-se că prin aplicarea deciziei Curții Constituționale s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, principiul egalității părților în procesul civil și principiul nediscriminării, deoarece legiuitorul a intervenit pe parcursul litigiului și se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă.

O altă critică vizează greșita reținere a instanței a faptului că invocarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României, art. 5 și 6 din C.E.D.O., și Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ar reprezenta o schimbare a temeiului juridic al acțiunii, cerere interzisă conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Se arată că invocarea acestor dispoziții interne și internaționale nu au reprezentat o schimbare a temeiului juridic al acțiunii ci argumente în susținerea existenței în continuare a temeiului juridic, respectiv a aplicabilității disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Ultima critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., arătându-se că prin respingerea acțiunii i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 20 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Critica privind încălcarea disp. art. 296 C. proc. civ., în sensul că în propria cale de atac i s-a înrăutățit situația este nefondată. Se constată că apelul reclamantului a fost respins iar acțiunea a fost respinsă pe fond urmare admiterii apelurilor declarate de Statul Român și Ministerul Public, astfel că nu sunt incidente disp. art. 296 C. proc. civ., potrivit cu care să nu se poate înrăutăți situația părții în propria cale de atac. Critica privind greșita reținere a faptului că prin invocarea disp. art. 20 din Constituția României și art. 5 și 6 din C.E.D.O. s-ar tinde la schimbarea temeiului juridic al acțiunii deși fondată, raportat la motivarea instanței, nu poate conduce la modificarea sau casarea deciziei, soluția fiind legală.

Invocarea de către reclamant a acestor dispoziții au avut drept scop argumentarea aplicabilității disp. art. 5 alin. (1) lit. a) și după publicarea deciziei Curții Constituționale și nu reprezintă în fapt o schimbare a temeiului juridic al acțiunii. Totodată se constată că aceste argumente, au fost invocate după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise, nefiind obligatoriu pentru instanță de a le analiza ca și motiv de apel. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.A.N. împotriva deciziei nr. 23/A din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.