ÎCCJ, Decizia nr. 321/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1003 din 9 iunie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.G. împotriva Ordonanței nr. 468/P/2009 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și s-a menținut ordonanța atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin Ordonanța nr. 468/P/2009 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus, între altele, în temeiul art. 228 raportat la art. 10 lit. a) și f) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.M., A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., P.A., C.C., executorii judecătorești D.D. și S.V., avocații R.A.M., M.G., precum și față de numiții O.S., O.A.M. ș.a. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înșelăciune, trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt.

Împotriva acestei ordonanțe, petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, plângere care a fost respinsă prin Rezoluția nr. 1279/II/2/2009 din 17 decembrie 2009. Procurorii au stabilit că petentul nu a demonstrat faptele reclamate, nepropunând probe în susținerea acestora și din verificările efectuate a rezultat că faptele nu există în materialitatea lor, petentul făcând aserțiuni cu caracter general și, în mod subiectiv, generate de faptul că litigiile în care a fost implicat au fost pierdute. În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva Ordonanței nr. 468/P/2009 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara plângere care a fost respinsă ca nefondată prin Sentința nr. 1003 din 9 iunie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis fapte care să atragă răspunderea lor penală. Împotriva sentinței de respingere a plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petentul P.G. a declarat recurs. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați C.M., A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., P.A., C.C., executorii judecătorești D.D. și S.V., avocații R.A.M., M.G., precum și numiții Oprea Stelian, Oprea Ana Maria ș.a. ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înșelăciune, trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrați, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care aceștia le-au apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații magistrați judecători C.M., A.A., B.C., C.G., D.D., H.Z., C.R., M.M., B.L. și C.C. au pronunțat hotărâri, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale. Simpla împrejurare că petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu , soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac.

După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat. Mai mult decât atât instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar, și în consecință, nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârilor pronunțate de o altă instanță.

În cauza de față, magistratul intimat P.A., în calitate de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și-a exercitat atribuțiile cu care a fost investit, analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul aflării adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lui obiective și nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse acestuia nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate. În speță, magistratul procuror P.A.

a emis rezoluția de respingere a plângerii în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la termenul de soluționare și temeiul juridic privind plângerile contra soluției, iar emiterea de soluții nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc. În privința executorilor judecătorești nu s-a dovedit că aceștia au avut o conduită abuzivă în cazul executării silite a hotărârii de evacuare, iar apărătorii care s-au implicat în cauzele în care petentul a fost parte și-au îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile ce le-au revenit, petentul nedovedind în niciun fel manevrele abuzive ale acestora, așa cum susține că ar fi săvârșit.

Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații, ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înșelăciune, trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia. Criticile recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe.

În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva Ordonanței nr. 468/P/2009 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara este legală și temeinică. Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul P.G. împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.G. împotriva sentinței nr. 1003 din 9 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 207/59/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2011.