ÎCCJ, Decizia nr. 321/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1003 din 9 iunie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul P.G. împotriva Ordonanței nr. 468/P/2009 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și s-a menținut ordonanța atacată, cu

obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

Ordonanța nr. 468/P/2009 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus, între altele, în temeiul art. 228 raportat la art. 10

lit. a) și f) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.M.,

A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., P.A., C.C., executorii

judecătorești D.D. și S.V., avocații R.A.M., M.G., precum și față de numiții O.S.,

O.A.M. ș.a. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi,

înșelăciune, trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt.

Împotriva acestei

ordonanțe, petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Timișoara, plângere care a fost respinsă prin Rezoluția

nr. 1279/II/2/2009 din 17 decembrie 2009.

Procurorii au

stabilit că petentul nu a demonstrat faptele reclamate, nepropunând probe în

susținerea acestora și din verificările efectuate a rezultat că faptele nu

există în materialitatea lor, petentul făcând aserțiuni cu caracter general și,

în mod subiectiv, generate de faptul că litigiile în care a fost implicat au

fost pierdute.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva Ordonanței nr. 468/P/2009 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara plângere care a fost respinsă ca nefondată

prin Sentința nr. 1003 din 9 iunie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu motivarea că din lucrările dosarului rezultă că

intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu

legea și nu au comis fapte care să atragă răspunderea lor penală.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, petentul P.G. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din

analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați C.M.,

A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., P.A., C.C., executorii

judecătorești D.D. și S.V., avocații R.A.M., M.G., precum și numiții Oprea

Stelian, Oprea Ana Maria ș.a. ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită

semnificația juridică a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înșelăciune,

trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt.

Potrivit

dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de

magistrați, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care aceștia le-au

apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la

concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații

magistrați judecători C.M., A.A., B.C., C.G., D.D., H.Z., C.R., M.M., B.L. și C.C.

au pronunțat hotărâri, în concordanță cu probatoriile administrate, cu

respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că

petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp

cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi

săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție

sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu

,

soluțiile pronunțate

de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor

de atac.

După epuizarea căilor

de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii

ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor

chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât instanța

penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu se poate

substitui instanțelor de control judiciar, și în consecință, nu se poate

pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârilor pronunțate de o altă

instanță.

În cauza de față,

magistratul intimat P.A., în calitate de procuror din cadrul Parchetului de pe

lângă Judecătoria Timișoara și-a exercitat atribuțiile cu care a fost investit,

analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul aflării

adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lui obiective și

nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse

acestuia nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale

petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistratul

procuror P.A. a emis rezoluția de respingere a plângerii în concordanță cu

probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la

termenul de soluționare și temeiul juridic privind plângerile contra soluției,

iar emiterea de soluții nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau

indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că

acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.

În privința

executorilor judecătorești nu s-a dovedit că aceștia au avut o conduită abuzivă

în cazul executării silite a hotărârii de evacuare, iar apărătorii care s-au

implicat în cauzele în care petentul a fost parte și-au îndeplinit în mod

corespunzător atribuțiile ce le-au revenit, petentul nedovedind în niciun fel

manevrele abuzive ale acestora, așa cum susține că ar fi săvârșit.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații, ar fi săvârșit

acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor de abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea

unor drepturi, înșelăciune, trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și

furt, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

Criticile

recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva Ordonanței

nr. 468/P/2009 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara este legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca

nefondat recursul declarat de petentul P.G. împotriva sentinței primei

instanțe.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul P.G. împotriva sentinței nr. 1003 din 9

iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

Dosarul nr. 207/59/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 mai 2011.