AFFAIRE PAIS c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exceptions préliminaires retenues (Article 35-1 - Epuisement des voies de recours internes;Délai de six mois);Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété (article 1 al. 1 du Protocole n° 1 - Respect des biens);Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Accès à un tribunal;Délai raisonnable);Dommage matériel et préjudice moral - réparation
AFFAIRE PAIS c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
PAIS c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 4738/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 decembrie 2006
DEFINITIVĂ
21/03/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art. 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Pais c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință sub forma unei Camere compuse din:
Dl. B.M. Zupančič,
președinte,
Dl. C. Bîrsan,
Dl. V. Zagrebelsky,
Dna A. Gyulumyan,
Dl. David Thór Björgvinsson,
Dna I. Ziemele
Dna I. Berro-Lefèvre,
judecători,
și Dl. V. Berger,
grefier de secțiune,
După deliberare în ședință restrânsă la 30 noiembrie 2006,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 4738/04) îndreptată împotriva României și cu care o cetățeancă a acestui stat, Dna Sanda Pais («reclamanta»), a sesizat Curtea la 16 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agenta sa, Dna B. Ramașcanu.
La 2 martie 2006, Curtea a hotărât comunicarea obiecțiunii bazate pe art. 1 al Protocolului nr. 1 Guvernului. Se folosind de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
FAPTA
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta s-a născut în 1924 și locuiește la București.
În 1950, în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a luat în posesiune imobilul al Dl. G.I., din care reclamanta este fiica și unica moștenitoare, situat la nr. 57, strada Cezar Bolliac, București.
A.
Demersurile administrative ale reclamantei cu scopul restituirii imobilului naționalizat și vânzarea acestuia de Stat
La 1 iulie 1996, în virtutea legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor imobile naționalizate («legea nr. 112/1995»), reclamanta a cerut comisiei administrative competente restituirea imobilului precitit.
La 30 ianuarie 1997 și 18 februarie 1998, în calitate de mandatar al primăriei București, societatea T. a vândut doi apartamente din imobilul în cauză chiriașilor primăriei din aceste apartamente («apartament nr. 1» și «apartament nr. 2» respectiv).
Printr-o decizie administrativă din 6 aprilie 1998, consiliul general al Bucureștiului, al cărui președinte era primarul Bucureștiului, a admis cererea reclamantei și a hotărât să-i restituie imobilul situat la nr. 57, strada Cezar Bolliac. Decizia nu făcea mențiune a vânzării celor doi apartamente mai sus menționați.
B.
Acțiune de revendicare a imobilului
Prin sentință din 4 iulie 1997, tribunalul de prima instanță din București a admis acțiunea de revendicare introdusă de reclamantă la 4 aprilie 1997 împotriva primăriei Bucureștiului. A judecat că imobilul în cauză fusese naționalizat în mod abuziv, a constatat că reclamanta era proprietara de drept și a condamnat primăria să-i restituie.
În absența unui recurs, această sentință a devenit definitivă.
Printr-un proces-verbal dres la 4 februarie 1998, primăria Bucureștiului i-a pus reclamantei în posesiune imobilul în cauză, cu excepția apartamentelor nr. 1 și 2 mai sus menționați.
C.
Acțiune de revendicare a apartament nr. 1
Printr-o acțiune introdusă la 10 octombrie 2000, reclamanta a sesizat tribunalul județean din București cu o acțiune de revendicare a apartamentului nr. 1, compus din două camere și terenul aferent. A îndreptat acțiunea împotriva cumpărătorului R.L., societății T., primăriei Bucureștiului și împotriva ministerului Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului. Reclamanta invoca în sprijinul acțiunii sale art. 480 al codului civil și sentința definitivă din 4 iulie 1997 mai sus menționată, și a cerut tribunalului să compare titlurile în litigiu, estimând că al său trebuie să prevaleaze deoarece era mai vechi și provenia din adevăratul proprietar, și anume G.I.
Prin sentință din 22 ianuarie 2002, tribunalul județean din București a admis acțiunea reclamantei. Precizând că, atunci când cei doi titluri în litigiu provin din persoane diferite, compararea lor trebuie să se facă examinând legalitatea titlurilor de care se bucuraserau aceste persoane și referindu-se la sentința definitivă din 4 iulie 1997 mai sus menționată, tribunalul a condamnat R.L. să restituie apartamentul nr. 1 reclamantei.
La apelul părților interzise, prin hotărâre din 16 septembrie 2002, curtea de apel din București a anulat sentința precitată și a respins acțiunea reclamantei, cu motivele că R.L. fusese de bună-credință la vânzarea apartamentului, că putea păstra bunul așa cumpărat în virtutea teoriei aparenței și a principiului error communis facit jus, și că nu exista motiv de a compara titlurile în litigiu.
Prin hotărâre definitivă din 19 iunie 2003, pusă la punct aceeași zi, Curtea supremă de justiție a respins ca neintemeiată recursul formulat de reclamantă.
D.
Alte proceduri introduse de reclamantă
În 2001, pe baza legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv («legea nr. 10/2001»), reclamanta depusese la primăria Bucureștiului o cerere de restituire în natură a imobilului care fusese obiect al sentinței definitive din 4 iulie 1997 a tribunalului de prima instanță din București. Din dosarul cauzei rezultă că până în prezent, cererea în cauză nu a fost examinată, primăria Bucureștiului informând agentul Guvernului că mai erau necesare mai multe documente pentru transmiterea dosarului autorităților administrative competente.
Din dosarul cauzei rezultă că, printr-un proces-verbal dres la 25 februarie 2004, reclamanta a fost pusă în posesiune a apartamentului nr. 2, la încheiere unei proceduri de revendicare având ca obiect acest apartament.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu c. România (nr. 4596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) și Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamanta susține o atingere a dreptului său la respectul asupra bunurilor sale din cauza imposibilității de a se bucura de apartamentul nr. 1 din care a fost recunoscută ca proprietară, cu efect retroactiv, în virtutea sentinței definitive din 4 iulie 1997 a tribunalului de prima instanță din București. Invocă din acest titlu art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
«Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul asupra bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc prejudiciu dreptului pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
»
A.
Cu privire la admisibilitate
Reamintind că există o strictă legătură de conexitate între exigențele articolului 35 § 1 al Convenției referitoare la epuizarea căilor de atac interne și la respectul termenului de șase luni, Guvernul excepționează tardivitatea cererii, introdusă în fața Curții la 8 ianuarie 2004, conform datei de primire a formularului de cerere de Curte, mai bine de șase luni după hotărârea definitivă din 19 iunie 2003 a Curții supreme de justiție. Consideră că această hotărâre constituie decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției.
Reclamanta susține că cererea a fost introdusă la 16 decembrie 2003, conform datei ștampilei poștei române pe prima sa scrisoare la Curte cuprinzând formularul de cerere, și că trebuie să se respinge excepția invocată de Guvern.
Curtea constată că obiecțiunea reclamantei se referă la imposibilitatea de a se bucura de apartamentul nr. 1 din care a fost recunoscută proprietară în virtutea unei sentințe definitive pronunțate la încheiere unei prime acțiuni de revendicare îndreptate împotriva autorităților. Observă că hotărârea din 19 iunie 2003 a Curții supreme de justiție a fost pronunțată la încheiere unei seconde acțiuni de revendicare, pe care reclamanta o îndreptase atât împotriva R.L., un fost chiriaș care cumpărâse bunul în cauză, cât și împotriva autorităților.
Curtea consideră că regula termenului de șase luni prevăzută de art. 35 § 1 al Convenției nu ar avea cuvântul să se aplice în cauza de față decât dacă încălcarea susținută în cauza de față nu ar constitui o situație continuă sau, în caz contrar, dacă această situație ar fi luat sfârșit prin pronunțarea hotărârii din 19 iunie 2003 precitată. Cu toate acestea, ea nu consideră necesar să se pronunțe în cauza de față cu privire la chestiunile mai sus menționat în măsura în care, chiar presupunând că termenul de șase luni ar avealocului și că punctul de plecare ar fi 19 iunie 2003, excepția Guvernului este în orice caz de respins. În acest sens, Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, data depozitării corespondenței la poștă, figurând pe ștampila poștală, trebuie reținută ca data introducerii cererii (Kadikis c. Letonia (nr. 2) (decizie), nr. 2393/00, 25 septembrie 2003, și Arslan c. Turcia (decizie), nr. 36747/02, CEDO 2002-X). Această dată fiind în cauza de față 16 decembrie 2003, trebuie respingere excepția de tardivitate.
De altfel, Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să-l declare admisibil.
B.
Cu privire la fond
Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiuni imobilelor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de Stat după 1989 în materie. Din acest titlu, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind locuințele naționalizate pe titlu, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege să reglemanteze în mod cuprinzător chestiunea imobilelor naționalizate menținând echilibrul între exigența reparării și siguranța raporturilor juridice, și în fine ale legii nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 instituind cadrul institucional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei din urmă legi.
Guvernul consideră că autoritățile naționale se bucură de o largă latitudine discreționar nu doar cu privire la alegerea măsurilor având scopul de a garanta respectul drepturilor patrimoniale sau de a reglementa în materie de dreptul de proprietate, ci și pentru a lua timpul necesar implementării lor. Estimează că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării despăgubirilor echitabile și necap, fixate printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertise, și accelerează procedura de restituire sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la înălțimea valorii bunului stabilită prin expertise.
Guvernul concluzionează că indemnizarea prevăzută de legislația română răspunde exigențelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamantei nu rupe echilibrul drept de menținut între interesele în cauză, ținând seama și de circumstanțele excepționale înconjurând reglementarea în materie.
Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Estimează mai întâi că, prin adoptarea legii nr. 112/1995, autoritățile urmăriseră scopul de a obține avantaje politice și electorale prin vânzarea imobilelor naționalizate abuziv chiriașilor, la prețuri rididicul. Reclamanta subliniază apoi că din cauza vânzării unei părți din imobilul sau la 30 ianuarie 1997 lui R.L., decizia favorabilă condamnând autoritățile să-i restituie acest bun nu a fost pusă în aplicare în întregime. Susține în fine că despăgubirile propuse de autoritățile, în special sub forma acțiunilor de bursă, nu sunt efective, ținând seama de caracterul incert al valorii acestor acțiuni și al datelor la care acestea vor fi acordate, date care sunt funcție de mai multe necunoscute.
Curtea reamintește a fi judecat că vânzarea de Stat a unui bun aparținând altora terților de bună-credință, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altora, se analizează ca o lipsire de bun. O asemenea lipsire, combinată cu lipsa absolută a indemnizării, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005).
Mai mult, în cauza Păduraru precitată, Curtea constatat că Statul mancare la obligația sa pozitivă să reacționeze în timp util și cu coerență în fața chestiuni de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Considerase, de asemenea, că incertitudinea generală în așa creată s-a reverberant pe reclamant, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera întregul bun cu toate că dispunea de o hotărâre definitivă condamnând Statul să-i restituie (Păduraru, citat mai sus, § 112).
În cauza de față, Curtea nu vede motiv de a se abate de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind substantial aceeași. Ca în cauzele Păduraru și Porteanu, în prezenta cauză, un terț a devenit proprietar al apartamentului nr. 1 înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să nu fie confirmat definitivă cu efect retroactiv. Și ca în aceste cauze, precum și în cauza Străin, reclamanta a fost în cauza de față recunoscută proprietară legitimă, tribunalele având judecat incontestabilă titlul su de proprietate, având în vedere naționalizarea abuzivă.
Curtea constată că vânzarea de Stat a apartamentului nr. 1 al reclamantei, în virtutea legii nr. 112/1995 care permettea să vândă doar bunurile naționalizate în mod legal, o împiedică să se bucure de dreptul ei, și că nici o despăgubire nu i-a fost acordată pentru această lipsire. Într-adevăr, deși depusese în 2001 o cerere de restituire a bunului în virtutea legii nr. 10/2001, între timp completată de legea nr. 247/2005, reclamanta nu primise la această dată niciun răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici cu privire la indemnizarea la care Guvernul susține că ar avea drept. Din aceasta, Curtea constată că lipsa indemnizării nu putea fi imputată mancare de diligență a reclamantei în producerea documentelor necesare pentru examinarea cererii sale, ținând seama de faptul că, după cum rezultă din dreptul și practica internă relevante, documentele prevăzute de lege la încărcarea sa trebuiau depuse la dosar înainte de 1 iulie 2003, sub cumpănă că altfel cererea ar fi fost respingă ca neîntemeiată, ceea ce nu s-a întâmplat.
Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul Statului între 1945 și 1989 au dreptul la indemnizare la înălțimea valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele nefiind în măsură să obțin restituirea bunului lor în natură, legea propune să le acorde indemnizare sub forma unei participații la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni Proprietatea. În principiu, persoanele având vocație să primească indemnizare prin această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce Proprietatea este cotată la bursă.
Curtea constată că, la 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înregistrată la Registrul comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de Proprietatea să poată face obiect al unei tranzacții pe piața financiară, trebuie mai întâi urmată procedura de aprobare de Consilul național al valorilor mobiliare («CNVM»). De altfel, numai după obținerea acestei aprobări a CNVM și convertirea titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă persoanele cărora li s-a plătit despăgubire prin asemenea titluri pot vinde acțiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operații, prealabile acordării unei indemnizări efective, nu s-au finalizat până în prezent.
Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în virtutea legii nr. 10/2001 să fie admisibilă și să poată face obiect al unei indemnizări, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să aducă la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantei și că cererea acesteia bazată pe legea mai sus menționată nu a fost obiect al niciun examen de aproximativ cinci ani. De surcroît, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 modificând-o, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite a indemnizării de persoane care, ca și reclamanta, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de proprietatea lor restituită în virtutea unei sentințe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).
De aici, Curtea consideră că punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinată cu lipsa absolută a indemnizării de aproximativ nouă ani, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul asupra bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
De consens, a existat o încălcare a acestei dispoziții.
II.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
Reclamanta denunță o încălcare a dreptului să la un proces echitabil în procedura de revendicare a apartamentului nr. 1, hotărât de hotărârea din 19 iunie 2003 a Curții supreme de justiție. Se plânge de faptul că, în căile de atac, jurisdicțiile nu comparaseră titlurile părților, ceea ce revine la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, și că aplicaseră netemeinic principiul error communis facit jus. Reclamanta invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în partea relevantă:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va soluționa (...) contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile de caracter civil (...)
»
A.
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că grievul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de altfel, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să-l declare admisibil.
B.
Cu privire la fond
Curtea consideră, ținând seama de concluziile figurând în paragrafele 29-36 mai sus, că nu este de-ajuns să se pronunțe pe fond cu privire la acest grief (a se vedea, mutatis mutandis, Laino c. Italia [Marea Cameră], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghì c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, și Biserica catolică a Hanielor c. Grecia, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).
III.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
În temeiul articolului 41 al Convenției,
«Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să șteargă decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Daune
În absența restituirii apartamentului nr. 1 de autoritățile, reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material pe care ar fi suferit 66.973 euro (EUR), reprezentând valoarea apartamentului cu două camere situat în centrul Bucureștiului și terenul aferent de 54 m², valoare stabilită prin expertise tehnică. Cere, de asemenea, 40.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferințele provocate de ingerința Statului în dreptul ei de proprietate și de durata procedurii de revendicare a apartamentului nr. 1.
Cu privire la cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului, pe care o estimează ca având o suprafață utilă de 46 m², și terenul aferent este de 43.319 EUR, și prezintă un raport de expertise în acest sens. Privind cererea pentru prejudiciu moral, estimează că prejudiciul susținut ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării și că, în orice caz, suma cerută este excesivă.
Curtea reamintește că o hotărâre constatând o încălcare entraînă pentru Statul pârât obligația juridică în raport cu Convenția de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite șterge decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau omisiunea în privința cărora o încălcare a Convenției a fost constatată. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul «echitabil» și partea de propoziție «dacă este cazul» în arată.
Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în materie, figurează prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite ca urmare directă a încălcării susținute, și prejudiciul moral, și anume reparația stării de angoasă, disconfortul și incertitudinile rezultând din această încălcare, precum și alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
De mai mult, acolo unde diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau unde distincția între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi dusă să le examineze în ansamblu (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
Curtea estimează, în circumstanțele cauzei de față, că restituirea apartamentului nr. 1, în conformitate cu sentința din 4 iulie 1997 a tribunalului de prima instanță din București, ar plasa reclamanta, în cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă exigențele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența statului pârât de a proceda la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărâte că va trebui să verseze interesatei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului și terenului aferent.
Pe acest subiect, Curtea observă că legea nr. 247/2005 purtând modificarea legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât în mod legal cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală cu privire la reparațiile datorite în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de Curte în jurisprudența sa referitoare la lipsirile ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre din 7 august 1996, Culegere a hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) precitată, §§ 22 și 23). Într-adevăr, noua lege califică ca abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația restituirii unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea lipsiri. În caz de imposibilitate de restituire din motiv de exemplu vânzare a bunului unui terț de bună-credință, legea acordă indemnizare la înălțimea valorii de piață a bunului la momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16, și 43 ale legii).
Privind determinarea sumei indemnității care putea fi versată reclamantei, ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor de pe piața imobiliară locală și elementelor furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 60.000 EUR.
De surcroît, Curtea consideră că evenimentele în cauză referitoare la punerea în eșec a dreptului ei de proprietate asupra apartamentului în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Estimează că suma de 3.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
B.
Cheltuieli și depeze
Reclamanta nu a formulat nicio cerere din acest titlu.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și depezelor decât în măsura în care le-a cerut. De aici, în cauza de față, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă din acest titlu.
C.
Dobândă de întârziere
Curtea consideră potrivit a baza rata dobânzii de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
3.
Declară
că nu este de-ajuns să se examineze pe fond grievul bazat pe art. 6 § 1 al Convenției;
4.
Declară
a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 1, situat la nr. 57, strada Cezar Bolliac, București, într-un termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției;
b) că în absența unei asemenea restituiri, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 60.000 EUR (șaizeci de mii euro) pentru prejudiciu material, plus orice sumă care putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral;
d) că sumele în cauză vor fi convertite în noii lei români (RON) la rata aplicabilă la data plății;
e) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 decembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte