Pais împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4738/04) îndreptată împotriva României și cu care o cetățeancă a acestui stat, Dna Sanda Pais («reclamanta»), a sesizat Curtea la 16 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agenta sa, Dna B. Ramașcanu.

La 2 martie 2006, Curtea a hotărât comunicarea obiecțiunii bazate pe art. 1 al Protocolului nr. 1 Guvernului. Se folosind de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. FAPTA I.

În 1950, în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a luat în posesiune imobilul al Dl. G.I., din care reclamanta este fiica și unica moștenitoare, situat la nr. 57, strada Cezar Bolliac, București. A. Demersurile administrative ale reclamantei cu scopul restituirii imobilului naționalizat și vânzarea acestuia de Stat

La 1 iulie 1996, în virtutea legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor imobile naționalizate («legea nr. 112/1995»), reclamanta a cerut comisiei administrative competente restituirea imobilului precitit.

La 30 ianuarie 1997 și 18 februarie 1998, în calitate de mandatar al primăriei București, societatea T. a vândut doi apartamente din imobilul în cauză chiriașilor primăriei din aceste apartamente («apartament nr. 1» și «apartament nr. 2» respectiv).

Printr-o decizie administrativă din 6 aprilie 1998, consiliul general al Bucureștiului, al cărui președinte era primarul Bucureștiului, a admis cererea reclamantei și a hotărât să-i restituie imobilul situat la nr. 57, strada Cezar Bolliac. Decizia nu făcea mențiune a vânzării celor doi apartamente mai sus menționați. B. Acțiune de revendicare a imobilului

Prin sentință din 4 iulie 1997, tribunalul de prima instanță din București a admis acțiunea de revendicare introdusă de reclamantă la 4 aprilie 1997 împotriva primăriei Bucureștiului. A judecat că imobilul în cauză fusese naționalizat în mod abuziv, a constatat că reclamanta era proprietara de drept și a condamnat primăria să-i restituie.

În absența unui recurs, această sentință a devenit definitivă.

Printr-un proces-verbal dres la 4 februarie 1998, primăria Bucureștiului i-a pus reclamantei în posesiune imobilul în cauză, cu excepția apartamentelor nr. 1 și 2 mai sus menționați. C. Acțiune de revendicare a apartament nr. 1

Printr-o acțiune introdusă la 10 octombrie 2000, reclamanta a sesizat tribunalul județean din București cu o acțiune de revendicare a apartamentului nr. 1, compus din două camere și terenul aferent. A îndreptat acțiunea împotriva cumpărătorului R.L., societății T., primăriei Bucureștiului și împotriva ministerului Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului. Reclamanta invoca în sprijinul acțiunii sale art. 480 al codului civil și sentința definitivă din 4 iulie 1997 mai sus menționată, și a cerut tribunalului să compare titlurile în litigiu, estimând că al său trebuie să prevaleaze deoarece era mai vechi și provenia din adevăratul proprietar, și anume G.I.

Prin sentință din 22 ianuarie 2002, tribunalul județean din București a admis acțiunea reclamantei. Precizând că, atunci când cei doi titluri în litigiu provin din persoane diferite, compararea lor trebuie să se facă examinând legalitatea titlurilor de care se bucuraserau aceste persoane și referindu-se la sentința definitivă din 4 iulie 1997 mai sus menționată, tribunalul a condamnat R.L. să restituie apartamentul nr. 1 reclamantei.

La apelul părților interzise, prin hotărâre din 16 septembrie 2002, curtea de apel din București a anulat sentința precitată și a respins acțiunea reclamantei, cu motivele că R.L. fusese de bună-credință la vânzarea apartamentului, că putea păstra bunul așa cumpărat în virtutea teoriei aparenței și a principiului error communis facit jus, și că nu exista motiv de a compara titlurile în litigiu.

Prin hotărâre definitivă din 19 iunie 2003, pusă la punct aceeași zi, Curtea supremă de justiție a respins ca neintemeiată recursul formulat de reclamantă. D. Alte proceduri introduse de reclamantă

În 2001, pe baza legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv («legea nr. 10/2001»), reclamanta depusese la primăria Bucureștiului o cerere de restituire în natură a imobilului care fusese obiect al sentinței definitive din 4 iulie 1997 a tribunalului de prima instanță din București. Din dosarul cauzei rezultă că până în prezent, cererea în cauză nu a fost examinată, primăria Bucureștiului informând agentul Guvernului că mai erau necesare mai multe documente pentru transmiterea dosarului autorităților administrative competente.

Din dosarul cauzei rezultă că, printr-un proces-verbal dres la 25 februarie 2004, reclamanta a fost pusă în posesiune a apartamentului nr. 2, la încheiere unei proceduri de revendicare având ca obiect acest apartament. II.

Reamintind că există o strictă legătură de conexitate între exigențele articolului 35 § 1 al Convenției referitoare la epuizarea căilor de atac interne și la respectul termenului de șase luni, Guvernul excepționează tardivitatea cererii, introdusă în fața Curții la 8 ianuarie 2004, conform datei de primire a formularului de cerere de Curte, mai bine de șase luni după hotărârea definitivă din 19 iunie 2003 a Curții supreme de justiție. Consideră că această hotărâre constituie decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției.

Reclamanta susține că cererea a fost introdusă la 16 decembrie 2003, conform datei ștampilei poștei române pe prima sa scrisoare la Curte cuprinzând formularul de cerere, și că trebuie să se respinge excepția invocată de Guvern.

Curtea constată că obiecțiunea reclamantei se referă la imposibilitatea de a se bucura de apartamentul nr. 1 din care a fost recunoscută proprietară în virtutea unei sentințe definitive pronunțate la încheiere unei prime acțiuni de revendicare îndreptate împotriva autorităților. Observă că hotărârea din 19 iunie 2003 a Curții supreme de justiție a fost pronunțată la încheiere unei seconde acțiuni de revendicare, pe care reclamanta o îndreptase atât împotriva R.L., un fost chiriaș care cumpărâse bunul în cauză, cât și împotriva autorităților.

Curtea consideră că regula termenului de șase luni prevăzută de art. 35 § 1 al Convenției nu ar avea cuvântul să se aplice în cauza de față decât dacă încălcarea susținută în cauza de față nu ar constitui o situație continuă sau, în caz contrar, dacă această situație ar fi luat sfârșit prin pronunțarea hotărârii din 19 iunie 2003 precitată. Cu toate acestea, ea nu consideră necesar să se pronunțe în cauza de față cu privire la chestiunile mai sus menționat în măsura în care, chiar presupunând că termenul de șase luni ar avealocului și că punctul de plecare ar fi 19 iunie 2003, excepția Guvernului este în orice caz de respins. În acest sens, Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, data depozitării corespondenței la poștă, figurând pe ștampila poștală, trebuie reținută ca data introducerii cererii (Kadikis c. Letonia (nr. 2) (decizie), nr. 2393/00, 25 septembrie 2003, și Arslan c. Turcia (decizie), nr. 36747/02, CEDO 2002-X). Această dată fiind în cauza de față 16 decembrie 2003, trebuie respingere excepția de tardivitate.

De altfel, Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să-l declare admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiuni imobilelor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de Stat după 1989 în materie. Din acest titlu, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind locuințele naționalizate pe titlu, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege să reglemanteze în mod cuprinzător chestiunea imobilelor naționalizate menținând echilibrul între exigența reparării și siguranța raporturilor juridice, și în fine ale legii nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 instituind cadrul institucional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei din urmă legi.

Guvernul consideră că autoritățile naționale se bucură de o largă latitudine discreționar nu doar cu privire la alegerea măsurilor având scopul de a garanta respectul drepturilor patrimoniale sau de a reglementa în materie de dreptul de proprietate, ci și pentru a lua timpul necesar implementării lor. Estimează că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării despăgubirilor echitabile și necap, fixate printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertise, și accelerează procedura de restituire sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la înălțimea valorii bunului stabilită prin expertise.

Guvernul concluzionează că indemnizarea prevăzută de legislația română răspunde exigențelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamantei nu rupe echilibrul drept de menținut între interesele în cauză, ținând seama și de circumstanțele excepționale înconjurând reglementarea în materie.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Estimează mai întâi că, prin adoptarea legii nr. 112/1995, autoritățile urmăriseră scopul de a obține avantaje politice și electorale prin vânzarea imobilelor naționalizate abuziv chiriașilor, la prețuri rididicul. Reclamanta subliniază apoi că din cauza vânzării unei părți din imobilul sau la 30 ianuarie 1997 lui R.L., decizia favorabilă condamnând autoritățile să-i restituie acest bun nu a fost pusă în aplicare în întregime. Susține în fine că despăgubirile propuse de autoritățile, în special sub forma acțiunilor de bursă, nu sunt efective, ținând seama de caracterul incert al valorii acestor acțiuni și al datelor la care acestea vor fi acordate, date care sunt funcție de mai multe necunoscute.

Curtea reamintește a fi judecat că vânzarea de Stat a unui bun aparținând altora terților de bună-credință, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altora, se analizează ca o lipsire de bun. O asemenea lipsire, combinată cu lipsa absolută a indemnizării, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005).

Mai mult, în cauza Păduraru precitată, Curtea constatat că Statul mancare la obligația sa pozitivă să reacționeze în timp util și cu coerență în fața chestiuni de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Considerase, de asemenea, că incertitudinea generală în așa creată s-a reverberant pe reclamant, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera întregul bun cu toate că dispunea de o hotărâre definitivă condamnând Statul să-i restituie (Păduraru, citat mai sus, § 112).

În cauza de față, Curtea nu vede motiv de a se abate de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind substantial aceeași. Ca în cauzele Păduraru și Porteanu, în prezenta cauză, un terț a devenit proprietar al apartamentului nr. 1 înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să nu fie confirmat definitivă cu efect retroactiv. Și ca în aceste cauze, precum și în cauza Străin, reclamanta a fost în cauza de față recunoscută proprietară legitimă, tribunalele având judecat incontestabilă titlul su de proprietate, având în vedere naționalizarea abuzivă.

Curtea constată că vânzarea de Stat a apartamentului nr. 1 al reclamantei, în virtutea legii nr. 112/1995 care permettea să vândă doar bunurile naționalizate în mod legal, o împiedică să se bucure de dreptul ei, și că nici o despăgubire nu i-a fost acordată pentru această lipsire. Într-adevăr, deși depusese în 2001 o cerere de restituire a bunului în virtutea legii nr. 10/2001, între timp completată de legea nr. 247/2005, reclamanta nu primise la această dată niciun răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici cu privire la indemnizarea la care Guvernul susține că ar avea drept. Din aceasta, Curtea constată că lipsa indemnizării nu putea fi imputată mancare de diligență a reclamantei în producerea documentelor necesare pentru examinarea cererii sale, ținând seama de faptul că, după cum rezultă din dreptul și practica internă relevante, documentele prevăzute de lege la încărcarea sa trebuiau depuse la dosar înainte de 1 iulie 2003, sub cumpănă că altfel cererea ar fi fost respingă ca neîntemeiată, ceea ce nu s-a întâmplat.

Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul Statului între 1945 și 1989 au dreptul la indemnizare la înălțimea valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele nefiind în măsură să obțin restituirea bunului lor în natură, legea propune să le acorde indemnizare sub forma unei participații la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni Proprietatea. În principiu, persoanele având vocație să primească indemnizare prin această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce Proprietatea este cotată la bursă.

Curtea constată că, la 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înregistrată la Registrul comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de Proprietatea să poată face obiect al unei tranzacții pe piața financiară, trebuie mai întâi urmată procedura de aprobare de Consilul național al valorilor mobiliare («CNVM»). De altfel, numai după obținerea acestei aprobări a CNVM și convertirea titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă persoanele cărora li s-a plătit despăgubire prin asemenea titluri pot vinde acțiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operații, prealabile acordării unei indemnizări efective, nu s-au finalizat până în prezent.

Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în virtutea legii nr. 10/2001 să fie admisibilă și să poată face obiect al unei indemnizări, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să aducă la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantei și că cererea acesteia bazată pe legea mai sus menționată nu a fost obiect al niciun examen de aproximativ cinci ani. De surcroît, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 modificând-o, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite a indemnizării de persoane care, ca și reclamanta, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de proprietatea lor restituită în virtutea unei sentințe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).

De aici, Curtea consideră că punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinată cu lipsa absolută a indemnizării de aproximativ nouă ani, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul asupra bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1. De consens, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Curtea constată că grievul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de altfel, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să-l declare admisibil. B. Cu privire la fond

Curtea consideră, ținând seama de concluziile figurând în paragrafele 29-36 mai sus, că nu este de-ajuns să se pronunțe pe fond cu privire la acest grief (a se vedea, mutatis mutandis, Laino c. Italia [Marea Cameră], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghì c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, și Biserica catolică a Hanielor c. Grecia, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50). III.

În absența restituirii apartamentului nr. 1 de autoritățile, reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material pe care ar fi suferit 66.973 euro (EUR), reprezentând valoarea apartamentului cu două camere situat în centrul Bucureștiului și terenul aferent de 54 m², valoare stabilită prin expertise tehnică. Cere, de asemenea, 40.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferințele provocate de ingerința Statului în dreptul ei de proprietate și de durata procedurii de revendicare a apartamentului nr. 1.

Cu privire la cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului, pe care o estimează ca având o suprafață utilă de 46 m², și terenul aferent este de 43.319 EUR, și prezintă un raport de expertise în acest sens. Privind cererea pentru prejudiciu moral, estimează că prejudiciul susținut ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării și că, în orice caz, suma cerută este excesivă.

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o încălcare entraînă pentru Statul pârât obligația juridică în raport cu Convenția de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite șterge decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau omisiunea în privința cărora o încălcare a Convenției a fost constatată. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul «echitabil» și partea de propoziție «dacă este cazul» în arată.

Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în materie, figurează prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite ca urmare directă a încălcării susținute, și prejudiciul moral, și anume reparația stării de angoasă, disconfortul și incertitudinile rezultând din această încălcare, precum și alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

De mai mult, acolo unde diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau unde distincția între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi dusă să le examineze în ansamblu (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

Curtea estimează, în circumstanțele cauzei de față, că restituirea apartamentului nr. 1, în conformitate cu sentința din 4 iulie 1997 a tribunalului de prima instanță din București, ar plasa reclamanta, în cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă exigențele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența statului pârât de a proceda la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărâte că va trebui să verseze interesatei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului și terenului aferent.

Pe acest subiect, Curtea observă că legea nr. 247/2005 purtând modificarea legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât în mod legal cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală cu privire la reparațiile datorite în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de Curte în jurisprudența sa referitoare la lipsirile ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre din 7 august 1996, Culegere a hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) precitată, §§ 22 și 23). Într-adevăr, noua lege califică ca abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația restituirii unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea lipsiri. În caz de imposibilitate de restituire din motiv de exemplu vânzare a bunului unui terț de bună-credință, legea acordă indemnizare la înălțimea valorii de piață a bunului la momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16, și 43 ale legii).

Privind determinarea sumei indemnității care putea fi versată reclamantei, ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor de pe piața imobiliară locală și elementelor furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 60.000 EUR.

De surcroît, Curtea consideră că evenimentele în cauză referitoare la punerea în eșec a dreptului ei de proprietate asupra apartamentului în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Estimează că suma de 3.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. B. Cheltuieli și depeze

Reclamanta nu a formulat nicio cerere din acest titlu.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și depezelor decât în măsura în care le-a cerut. De aici, în cauza de față, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă din acest titlu. C. Dobândă de întârziere

Curtea consideră potrivit a baza rata dobânzii de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că nu este de-ajuns să se examineze pe fond grievul bazat pe art. 6 § 1 al Convenției; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 1, situat la nr. 57, strada Cezar Bolliac, București, într-un termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției; b) că în absența unei asemenea restituiri, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 60.000 EUR (șaizeci de mii euro) pentru prejudiciu material, plus orice sumă care putea fi datorată cu titlu de impozit; c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral; d) că sumele în cauză vor fi convertite în noii lei români (RON) la rata aplicabilă la data plății; e) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 decembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 4738/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Sanda Pais (« la requérante »), a saisi la Cour le 16 décembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu.

Le 2 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950, l'Etat prit possession de l'immeuble de G.I., dont la requérante est la fille et sa seule héritière, sis au n o 57, rue Cezar Bolliac, à Bucarest. A. Démarches administratives de la requérante tendant à la restitution de l'immeuble nationalisé et vente de celui-ci par l'Etat

Le 1 er juillet 1996, en vertu de la loi n o 112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles nationalisés (« la loi n o 112/1995 »), la requérante demanda à la commission administrative compétente la restitution de l'immeuble précité.

Les 30 janvier 1997 et 18 février 1998, en tant que mandataire de la mairie de Bucarest, la société T. vendit deux appartements de l'immeuble en question aux locataires de la mairie dans ces appartements (« appartement n o 1 » et « appartement n o 2 » respectivement).

Par une décision administrative du 6 avril 1998, le conseil général de Bucarest, dont le président était le maire de Bucarest, accueillit la demande de la requérante et décida de lui restituer l'immeuble sis au n o 57, rue Cezar Bolliac. La décision ne faisait aucune mention de la vente des deux appartements susmentionnés. B. Action en revendication de l'immeuble

Par un jugement du 4 juillet 1997, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action en revendication introduite par la requérante le 4 avril 1997 contre la mairie de Bucarest. Il jugea que l'immeuble en question avait été nationalisé de manière abusive, constata que la requérante en était la propriétaire de droit et condamna la mairie à le lui restituer.

En l'absence de recours, ce jugement devint définitif.

Par un procès verbal dressé le 4 février 1998, la mairie de Bucarest mis la requérante en possession de l'immeuble en cause, à l'exception des appartements n os 1 et 2 susmentionnés. C. Action en revendication de l'appartement n o 1

Par une action introduite le 10 octobre 2000, la requérante saisit le tribunal départemental de Bucarest d'une action en revendication de l'appartement n o 1, composé de deux pièces et du terrain afférent. Elle dirigea l'action contre l'acquéreur R.L., la société T., la mairie de Bucarest et contre le ministère des Finances en tant que représentant de l'Etat. La requérante invoqua à l'appui de son action l'article 480 du code civil et le jugement définitif du 4 juillet 1997 susmentionné, et demanda au tribunal de comparer les titres en litige, estimant que le sien doit l'emporter puisqu'il était plus ancien et provenait du vrai propriétaire, à savoir G.I.

Par un jugement du 22 janvier 2002, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l'action de la requérante. Précisant que, lorsque les deux titres en litige proviennent des personnes différentes, leur comparaison doit se faire en examinant la légalité des titres dont bénéficiaient ces personnes et se référant au jugement définitif du 4 juillet 1997 susmentionné, le tribunal condamna R.L. à restituer l'appartement n o 1 à la requérante.

Sur appel des parties défenderesses, par un arrêt du 16 septembre 2002, la cour d'appel de Bucarest cassa le jugement précité et rejeta l'action de la requérante, aux motifs que R.L. avait été de bonne foi lors de la vente de l'appartement, qu'elle pouvait garder le bien ainsi acquis en vertu de la théorie de l'apparence et du principe error communis facit jus , et qu'il n'y avait donc pas lieu de comparer les titres en litige.

Par un arrêt définitif du 19 juin 2003, mis au net le même jour, la Cour suprême de justice rejeta comme mal fondé le recours formé par la requérante. D. Autres procédures introduites par la requérante

En 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement (« la loi n o 10/2001 »), la requérante déposa auprès de la mairie de Bucarest une demande de restitution en nature de l'immeuble qui avait fait l'objet du jugement définitif du 4 juillet 1997 du tribunal de première instance de Bucarest. Il ressort du dossier que jusqu'à présent, la demande en question n'a pas été examinée, la mairie de Bucarest informant l'agent du Gouvernement que plusieurs documents seraient encore nécessaires pour transmettre le dossier aux autorités administratives compétentes.

Il ressort du dossier que, par un procès-verbal dressé le 25 février 2004, la requérante a été mise en possession de l'appartement n o 2, à l'issue d'une procédure en revendication ayant pour objet cet appartement. II.

La requérante allègue une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison de l'impossibilité de jouir de l'appartement n o 1 dont elle a été reconnue comme propriétaire, avec effet rétroactif, en vertu du jugement définitif du 4 juillet 1997 du tribunal de première instance de Bucarest. Elle invoque à ce titre l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité 20 Rappelant qu'il y a un strict rapport de connexité entre les exigences de l'article 35 § 1 de la Convention relatifs à l'épuisement des voies de recours internes et au respect du délai de six mois, le Gouvernement excipe de la tardiveté de la requête, introduite devant la Cour le 8 janvier 2004, conformément à la date d'accusé de réception du formulaire de requête par la Cour, soit plus de six mois après l'arrêt définitif du 19 juin 2003 de la Cour suprême de justice. Il considère que cet arrêt constitue la décision interne définitive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention.

La requérante soutient que la requête a été introduite le 16 décembre 2003, conformément à la date du tampon de la poste roumaine sur sa première lettre à la Cour contenant le formulaire de requête, et qu'il y a lieu de rejeter l'exception invoquée par le Gouvernement.

La Cour relève que le grief de la requérante concerne l'impossibilité de jouir de l'appartement n o 1 dont elle a été reconnue comme étant propriétaire en vertu d'un jugement définitif rendu à l'issue d'une première action en revendication dirigée contre les autorités. Elle observe que l'arrêt du 19 juin 2003 de la Cour suprême de justice a été rendu à l'issue d'une seconde action en revendication, que la requérante avait dirigée à la fois contre R.L., un ancien locataire qui avait acheté le bien en question, et contre les autorités.

La Cour considère que la règle du délai de six mois prévue par l'article 35 § 1 de la Convention n'aurait lieu à s'appliquer en l'espèce que si la violation alléguée en l'espèce ne constituerait pas une situation continue ou, dans le cas contraire, si cette situation aurait pris fin par le prononcé de l'arrêt du 19 juin 2003 précité. Toutefois, elle n'estime pas nécessaire de trancher en l'espèce les questions susmentionnées dans la mesure où, à supposer même que le délai de six mois trouverait à s'appliquer et que son point de départ serait le 19 juin 2003, l'exception du Gouvernement est en tout cas à rejeter. A cet égard, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, c'est la date du dépôt du courrier à la poste, figurant sur le cachet postal, qui doit être retenue comme date d'introduction de la requête ( Kadikis c. Lettonie (n o 2) (déc.), n o 2393/00, 25 septembre 2003, et Arslan c. Turquie (déc.), n o 36747/02, CEDH 2002-X). Cette date étant en l'espèce le 16 décembre 2003, il y a lieu de rejeter l'exception de tardiveté.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne les difficultés liées à la règlementation de la question des immeubles nationalisés et fait une présentation des lois adoptées successivement par l'Etat après 1989 en la matière. A ce titre, il résume les objectifs de la loi n o 112/1995 portant sur les logements nationalisés sur titre, de la loi n o 10/2001, qui a été la première loi à réglementer de manière globale la question des immeubles nationalisés tout en tendant à l'équilibre entre l'exigence de réparation et la sécurité des rapports juridiques, et enfin de la loi n o 247/2005, qui a modifié et complété la loi n o 10/2001 en mettant en place le cadre institutionnel et financier pour une application plus effective de cette dernière loi.

Le Gouvernement considère que les autorités nationales bénéficient d'un large pouvoir discrétionnaire non seulement quant au choix des mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux ou à réglementer en matière de droit de propriété, mais également pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l'octroi des dédommagements équitables et non plafonnées, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d'une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d'indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise.

Le Gouvernement conclut que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 et que le retard enregistré dans l'octroi des dédommagements à la requérante ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence, compte tenu également des circonstances exceptionnelles entourant la réglementation en la matière.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement. Elle estime d'abord que, par l'adoption de la loi n o 112/1995, les autorités ont poursuivi le but d'obtenir des avantages politiques et électoraux par la vente des immeubles nationalisés de manière abusive aux locataires, à des prix dérisoires. La requérante souligne ensuite qu'en raison de la vente d'une partie de son immeuble le 30 janvier 1997 à R.L., la décision favorable condamnant les autorités à lui restituer ce bien n'a pas été mise en application intégralement. Elle soutient enfin que les dédommagements proposées par les autorités, notamment sous la forme d'actions en bourse, ne sont pas effectifs, vu le caractère incertain de la valeur de ces actions et des dates auxquelles celles-ci seront octroyées, dates qui sont fonction de plusieurs inconnues.

La Cour rappelle avoir jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres c. Roumanie (n o 57001/00, §§ 39, 43 et 59, 21 juillet 2005).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l'Etat a manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'est répercutée sur le requérant, qui s'est vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar des affaires Păduraru et Porteanu , dans la présente affaire, un tiers est devenu propriétaire de l'appartement n o 1 avant que le droit de propriété de la requérante sur ce bien ne soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et comme dans ces affaires, ainsi que dans l'affaire Străin , la requérante a en l'espèce été reconnue propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard à la nationalisation abusive.

La Cour note que la vente par l'Etat de l'appartement n o 1 de la requérante, en vertu de la loi n o 112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens nationalisés de manière légale, l'empêche de jouir de son droit, et qu'aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour cette privation. En effet, bien qu'ayant déposé en 2001 une demande de restitution du bien en vertu de la loi n o 10/2001, entre temps complétée par la loi n o 247/2005, la requérante n'a reçu à ce jour aucune réponse, ni au sujet de la restitution sollicitée, ni à l'égard de l'indemnisation à laquelle le Gouvernement soutient qu'elle aurait droit. A ce titre, la Cour constate que l'absence d'indemnisation ne saurait être imputée au manque de diligence de la requérante dans la production des documents nécessaires pour l'examen de sa demande, compte tenu du fait que, tel qu'il ressort du droit et de la pratique interne pertinente, les documents prévus par la loi à sa charge ont dû être déposés au dossier avant le 1 er juillet 2003, faute de quoi sa demande aurait été rejetée comme non étayée, ce qui n'a pas été le cas.

La Cour observe que le 22 juillet 2005 a été adoptée la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi prévoit que les personnes dont les biens immeubles sont entrés de manière abusive dans le patrimoine de l'État entre 1945 et 1989 ont droit à une indemnisation à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué. Pour les personnes n'ayant pas la possibilité d'obtenir la restitution de leur bien en nature, la loi propose de leur octroyer une indemnisation sous la forme d'une participation à un organisme de placement de valeurs mobilières, organisé sous la forme de la société par actions Proprietatea . En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois que Proprietatea est cotée en bourse.

Le Cour note que, le 29 décembre 2005, Proprietatea a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par Proprietatea puissent faire l'objet d'une transaction sur le marché financier, il faut tout d'abord suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Par ailleurs, ce n'est qu'après l'obtention de cet agrément du CNVM et la conversion des titres de valeur en actions cotées en bourse que les personnes qui se sont vu indemnisées par de tels titres peuvent vendre leurs actions de manière légale. La Cour constate que ces opérations, préalables à l'octroi d'une indemnisation effective, n'ont pas abouti jusqu'à présent.

A supposer que la demande de restitution formée par la requérante en vertu de la loi n o 10/2001 soit recevable et puisse faire l'objet d'une indemnisation, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité à la requérante et que la demande de cette dernière fondée sur la loi susmentionnée n'a fait l'objet d'aucun examen depuis environ cinq ans. De surcroît, ni la loi n o 10/2001 ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme la requérante, se sont vus dans l'impossibilité de jouir de leur biens restitués en vertu d'un jugement définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 34, 16 février 2006).

Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété de la requérante sur l'appartement n o 1, combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis environ neuf ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 29-36 ci-dessus, qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, mutatis mutandis , Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 194-C, p. 47, § 23, et Église catholique de la Canée c. Grèce , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 50). III.

A défaut de restitution de l'appartement n o 1 par les autorités, la requérante réclame au titre du préjudice matériel qu'elle aurait subi 66 973 euros (EUR), représentant la valeur de l'appartement à deux pièces sis au centre de Bucarest et du terrain afférent de 54 m 2 , valeur établie par une expertise technique. Elle demande également 40 000 EUR au titre du dommage moral pour les souffrances causées par l'ingérence de l'Etat dans son droit de propriété et par la durée de la procédure en revendication de l'appartement n o 1.

Concernant la demande pour préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur marchande de l'appartement, qu'il estime avoir une superficie utile de 46 m 2 , et du terrain afférent est de 43 319 EUR, et il soumet un rapport d'expertise en ce sens. S'agissant de la demande pour préjudice moral, il estime que ce préjudice allégué serait suffisamment compensé par le constat de violation et que, de toute manière, la somme demandée est excessive.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l'exercice de ce pouvoir, elle dispose d'une certaine latitude ; l'adjectif « équitable » et le membre de phrase « s'il y a lieu » en témoignent.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'état d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution de l'appartement n o 1, conformément au jugement du 4 juillet 1997 du tribunal de première instance de Bucarest, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à l'intéressée, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l'appartement et du terrain afférent.

A ce sujet, la Cour note que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu'illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale au sujet des réparations dues en cas d'actes illicites et confirmés d'une manière constante par la Cour dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou de facto ( Papamichalopoulos c. Grèce (satisfaction équitable), arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie , arrêt du 7 août 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, p. 1078, § 49, et Brumărescu c Roumanie (satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23). En effet, la nouvelle loi qualifie d'abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l'obligation de restitution d'un bien sorti du patrimoine d'une personne par suite d'une telle privation. En cas d'impossibilité de restitution pour cause par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi octroie une indemnité à hauteur de la valeur marchande du bien au moment de l'octroi (titre I, section I, articles 1, 16, et 43 de la loi).

Quant à la détermination du montant de l'indemnité pouvant être versée à la requérante, compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 60 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause concernant la mise en échec de son droit de propriété sur l'appartement en cause ont pu provoquer à la requérante un état d'incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle estime que la somme de 3 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par la requérante. B. Frais et dépens

La requérante n'a formulé aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie à la requérante aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner au fond le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit restituer à la requérante l'appartement n o 1, sis au n o 57, rue Cezar Bolliac, à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 60 000 EUR (soixante mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; c) qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser à la requérante 3 000 EUR (trois mille euros) pour préjudice moral ; d) que les montants en question seront à convertir en nouveaux lei roumains (RON) au taux applicable à la date du règlement ; e) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président