ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7711/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7711/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 95/ A din 1 martie 2012, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de

apelanții-reclamanți B.M., B.A., H.K., L.B., L.A.N., P.L.K., W.Y.E., W.E.A. împotriva

sentinței civile nr. 199 din 16 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă A.V.A.S.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că cererea de chemare în judecată are ca obiect soluționarea pe

fond a notificării formulate de reclamanți în baza Legii 10/2001, prin care se

solicită acordarea de despăgubiri, conform art. 31 din Legea 10/2001, derivate

din naționalizarea fostei societăți SC A. SA la care autorii reclamanților au

avut calitatea de acționari.

Prima instanță a respins acțiunea ca

neîntemeiată, reținând că petenții nu au făcut dovada calității de persoane

îndreptățite în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 31 din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei sentințe a fost admis, în primul ciclu procesual, prin

decizia nr. 415/ A din 10 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, prin care s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a

fost admisă acțiunea și s-a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite

conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pentru despăgubiri derivate din

naționalizarea de către Statul Român a fostei SC A. SA, despăgubirile pentru

cele 9.000.000 de acțiuni urmând să fie calculate de către Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a reținut că

reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii, autorii lor având calitatea de acționari la fosta SC A. SA,

devenită ulterior SC V. SA, naționalizată conform Legii nr. 119/1948 și

privatizată în anul 1998.

Instanța de apel a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 31.6.1 și 31.6.2 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, reținând că în absența bilanțului pe anul 1947 trebuie depus

ultimul bilanț al anului imediat anterior (cel din 1946), acesta fiind ultimul

bilanț în sensul legii.

Prin decizia civilă nr. 3456 din 14

aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „sintagma de

„ultimul bilanț contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, nu poate fi interpretată decât în sensul existenței unui bilanț al

exercițiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947.

Aceste dispoziții se coroborează cu art. 31.2 din H.G. nr. 250/2007, care

prevăd că pentru dovedirea calității de asociat al societății în nume colectiv

sau în comandită simplă sau pentru dovedirea calității de acționar la societăți

cu acțiuni nominative se va solicita extras de pe registru prevăzut la art. 142

pct. 1 C. com. nemodificat, iar în cazul în care aveau emise acțiuni la

purtător se vor prezenta titlurile originale ( art. 31.3)”.

Instanța de recurs a reținut că

„pentru acordarea masurilor reparatorii, în cazul persoanelor juridice

naționalizate, se impune dovedirea faptului că patrimoniul societății

naționalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost

implicată A.V.A.S., dovedirea că autorul său era la momentul naționalizării

(1948) asociat sau acționar al societății naționalizate și nu în ultimul rând

dovedirea activului net al societății la momentul naționalizării, prin

depunerea bilanțului la 31 decembrie 1947, dovada fiind potrivit dispozițiilor art.

23 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1169 C. civ. în sarcina celui ce afirmă

un drept”.

În raport cu cele statuate de

instanța de recurs în privința dovezilor pe care reclamanții trebuie să le facă

pentru acordarea de măsuri reparatorii, Curtea a reținut că s-a dovedit faptul

că patrimoniul societății naționalizate a fost preluat de o societate în a

cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S.

Astfel, conform Monitorului Oficial nr.

270 din 19 septembrie 1048, întreprinderea naționalizată „A.” și-a schimbat

denumirea în „V.”, societatea fiind privatizată în anul 1998 prin contractul din

30 iunie 1998, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu dat de A.V.A.S.

în Dosarul nr. 2352/2002, purtat între aceleași părți și în care s-a pronunțat

decizia civilă nr. 41 din 08 februarie 2006, prin care A.V.A.S. a fost obligată

să soluționeze notificarea formulată de reclamanți.

În ceea ce privește dovedirea

faptului că autorul reclamanților era la momentul naționalizării asociat sau

acționar al societății naționalizate, Curtea a constatat că în primul ciclu

procesual, reclamanții au depus la dosar lista acționarilor societății la data

de 8 mai 1947, precum și adresa din 17 decembrie 2003 emisă de Arhivele

Naționale prin care s-a comunicat faptul că această instituție nu deține acte

privind situația acționariatului la data naționalizării (11 iunie 1948),

ultimul document deținut în evidențele privind acționarii firmei fiind lista de

prezență a acționarilor la Adunarea Generală din 8 mai 1947.

În rejudecarea apelului, apelanții

reclamanții au mai depus certificatul din 03 februarie 1948 emis de Camera de

Comerț și industrie București (fila 52), în care se menționează capitalul

vărsat al societății ca fiind de 300.000.000 lei vechi și faptul că societatea

este valabil angajată prin mai multe persoane printre care: ing. C.W., ing. A.W.

și dr. T.W.

Apelanții reclamanți nu au depus la

dosar extras de pe registrul acționarilor prevăzut la art. 142 pct. 1 C. com.

la care face referire art. 31.2 din H.G. nr. 250/2007, astfel cum s-a reținut

necesitatea probării calității de acționar a autorilor reclamanților la data

preluării, prin decizia de casare.

În ceea ce privește aspectul

dovedirii activului net al societății la momentul naționalizării, prin

depunerea bilanțului la 31 decembrie 1947, în rejudecare apelanții reclamanți

nu au depus la dosar acest bilanț, susținând că, potrivit legii, proba se poate

face și prin prezentarea unui bilanț anterior, (la dosar fiind depus bilanțul

din anul 1946), în măsura în care se face dovada că nu există un alt bilanț

contabil ulterior celui prezentat (dovadă efectuată în cauză).

Deși Curtea apreciază corectă

această susținere a apelanților reclamanți având în vedere dispozițiile art. 31

alin. (4) din Legea 10/2001 și art. 31.6.1 și art. 31.6.2. din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, enunțate mai sus, se constată că prin decizia instanței de recurs s-a

dat o altă interpretare acestei probleme de drept, care este obligatorie pentru

instanța de rejudecare. Astfel, Înalta Curte a reținut că „sintagma de „ultimul

bilanț contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea 10/2001, nu

poate fi interpretată decât în sensul existenței unui bilanț al exercițiului

financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947.

Cele statuate prin decizia de recurs

sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept nemaiputând fi repusă în discuție în

această fază procesuală.

2.1. Motive

Reclamanții au declarat recurs prin

care au formulat următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel este

nulă absolut, conform art. 106 C. proc. civ., ca urmare a nulității hotărârii

de casare care a fost redactată de către un magistrat asistent care are

incompetența funcțională de a realiza material și intelectual o astfel de

operă, care, legal, nu poate fi decât opera judecătorului cauzei.

Deși Regulamentul Înaltei Curți de

Casație și Justiție prevede posibilitatea ca magistrații asistenți să primească

sarcina de a redacta hotărâri, aceste dispoziții trebuie să fie înlăturate și

neaplicate, constatându-se că ele contravin legii, Constituției și practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Hotărârea nr. 3456/2011 a Înaltei

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, este

nulă în parte - integral în ce privește admiterea recursului A.V.A.S., care

trebuie respins ca nefondat, și numai în parte, în ce privește recursul

reclamanților, a cărui admitere este firească și corectă.

Hotărârea instanței de apel este

nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pentru că a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. atribuind înțeles de

„dezlegare a unor probleme de drept” unor elemente de considerente care nu au

acest caracter pentru că vizau probele. S-a reținut, astfel, o situație de fapt

greșită.

S-au încălcat dispozițiile art. 315

C. proc. civ. pentru că s-au reținut ca fiind de drept chestiuni de fapt.

2.2. Analiza recursului

Aspectele privitoare la nulitatea

deciziei de casare anterioare, nr. 3456/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decurgând din faptul motivării

acesteia de către magistratul asistent nu au a fi analizate în cadrul

prezentului recurs, nefiind admisibil a se face critici, într-un al doilea

ciclu procesual, împotriva unei hotărâri irevocabile.

Recursul este însă întemeiat în

sensul următoarelor considerente:

Instanța de casare cu trimitere a

arătat că este ținută de interpretarea dată de instanța de recurs prevederilor art.

31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel încât, deși este corectă susținerea

reclamanților în sensul că, potrivit legii, proba activului net al societății

la momentul naționalizării se poate face și prin prezentarea unui bilanț

anterior, trebuie să țină cont de un bilanț al exercițiului financiar-contabil

care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947.

Interpretând în acest mod decizia

instanței de recurs, instanța de trimitere a nesocotit prevederile art. 315 C.

proc. civ., în ce privește necesitatea administrării unor probe.

Astfel, arătând că „sintagma

„ultimul bilanț contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, nu poate fi interpretată decât în sensul existenței unui bilanț al

exercițiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947”,

instanța de recurs a avut în vedere faptul că art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

și art. 31.6.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se referă generic la necesitatea depunerii

ultimului bilanț contabil.

Potrivit art. 31.6.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, în sensul prezentelor norme metodologice, prin sintagma ultimul

bilanț contabil se înțelege bilanțul contabil aferent ultimului exercițiu

financiar, încheiat înaintea preluării, prezentat de notificator, în condițiile

în care acesta face dovada că nu există un alt bilanț contabil ulterior celui

prezentat.

Iar, conform art. 31.6.2.

dovada inexistenței unui alt bilanț contabil ulterior celui prezentat de

notificator poate fi făcută cu înscrisuri emise de către instituțiile abilitate

ale statului (de exemplu: Arhivele Naționale, Ministerul Finanțelor Publice,

Regia Autonomă „M. Of.” etc.) cu privire la lipsa bilanțurilor contabile ale

societății comerciale pe acțiuni pentru anii ulteriori celui depus de

notificator.

În speța de față, însă, instanța

de apel a reținut ca fiind dovedit aspectul privitor la inexistența bilanțului

contabil al societății pe anul 1947, ultimul bilanț contabil fiind cel aferent

anului 1946, depus de către reclamanți la dosar. Cum acest bilanț este ultimul

întocmit anterior preluării întreprinderii de către stat, există o

imposibilitate obiectivă a reclamanților de a depune bilanțul pentru anul 1947,

imposibilitate determinată de inexistența unui astfel de bilanț.

Față de cele ce preced, Înalta

Curte constată că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a nesocotit art. 315

alin. (1) teza finală C. proc. civ., cu consecința interpretării eronate a art.

31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 31.6.1 și art. 31.6.2. din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007.

Aceasta, determinat și

de faptul că legea trebuie interpretată nu numai în sensul literal al

termenilor folosiți de legiuitor, cât și în spiritul acestora, iar decizia de

casare nu putea da o altă interpretare textului din legea materială. Referitor

la acest text, este fără dubiu că legiuitorul a avut în vedere ultimul bilanț

contabil întocmit anterior preluării, și care nu poate fi, în mod obiectiv,

întocmit chiar în anul preluării, ci, în raport de circumstanțele concrete ale

cauzei, poate fi aferent și unei alte perioade. Determinant este, pentru

calculul valorii acțiunilor cuvenite moștenitorilor fostului acționar, ca

bilanțul depus la dosar să fie ultimul întocmit în cauză, anterior momentului

preluării abuzive.

Cum instanța de casare

nu putea da o altă interpretare art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

mențiunea din această hotărâre, privind depunerea bilanțului de la 31 decembrie

1947 trebuia înțeleasă ca o referire generică la faptul că numai dacă există un

bilanț contabil întocmit pentru anul 1947 trebuia să fie depus.

Cum în litigiul de față

un astfel de bilanț nu a fost întocmit, și cum prezintă relevanță, din

perspectiva textului enunțat, ultimul bilanț întocmit, decizia dată de instanța

de trimitere este nelegală, față de reținerea depunerii în mod necesar a

bilanțului aferent anului 1947.

În consecință, criticile

formulate de recurenți întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sub

aspectul nerespectării deciziei de casare, cât și cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., sub aspectul interpretării eronate a prevederilor legii materiale

incidente în cauză, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) teza

finală C. proc. civ., recursul va fi admis și decizia recurată va fi casată în

tot, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Soluția se impune, în

condițiile art. 313 - 314 C. proc. civ., deoarece prin decizia civilă nr. 3456

din 14 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis și recursul declarat de către pârâta A.V.A.S.,

reținându-se în considerentele hotărârii că „pentru acordarea măsurilor

reparatorii, în cazul persoanelor juridice naționalizate, se impune dovedirea

faptului că patrimoniul societății naționalizate a fost preluat de o societate

în a cărei privatizare a fost implicată Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului”. Or, aceste aspecte, care vizează aplicarea dispozițiilor art.

29 din Legea nr. 10/2001 nu au mai format obiect de analiză din partea

instanței de trimitere, față de soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de către

reclamanții B.M., B.A., H.K., L.B., L.A.N., P.L.K., W.Y.E., W.E.A. împotriva deciziei

civile nr. 95/ A din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă și în consecință, casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 decembrie 2012.