ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7711/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 95/ A din 1 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți B.M., B.A., H.K., L.B., L.A.N., P.L.K., W.Y.E., W.E.A. împotriva sentinței civile nr. 199 din 16 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă A.V.A.S. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată are ca obiect soluționarea pe fond a notificării formulate de reclamanți în baza Legii 10/2001, prin care se solicită acordarea de despăgubiri, conform art. 31 din Legea 10/2001, derivate din naționalizarea fostei societăți SC A. SA la care autorii reclamanților au avut calitatea de acționari.

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că petenții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 31 din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 415/ A din 10 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea și s-a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pentru despăgubiri derivate din naționalizarea de către Statul Român a fostei SC A. SA, despăgubirile pentru cele 9.000.000 de acțiuni urmând să fie calculate de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, autorii lor având calitatea de acționari la fosta SC A. SA, devenită ulterior SC V. SA, naționalizată conform Legii nr. 119/1948 și privatizată în anul 1998. Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 31.6.1 și 31.6.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reținând că în absența bilanțului pe anul 1947 trebuie depus ultimul bilanț al anului imediat anterior (cel din 1946), acesta fiind ultimul bilanț în sensul legii. Prin decizia civilă nr. 3456 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „sintagma de „ultimul bilanț contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi interpretată decât în sensul existenței unui bilanț al exercițiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947. Aceste dispoziții se coroborează cu art. 31.2 din H.G.

nr. 250/2007, care prevăd că pentru dovedirea calității de asociat al societății în nume colectiv sau în comandită simplă sau pentru dovedirea calității de acționar la societăți cu acțiuni nominative se va solicita extras de pe registru prevăzut la art. 142 pct. 1 C. com. nemodificat, iar în cazul în care aveau emise acțiuni la purtător se vor prezenta titlurile originale ( art. 31.3)”.

Instanța de recurs a reținut că „pentru acordarea masurilor reparatorii, în cazul persoanelor juridice naționalizate, se impune dovedirea faptului că patrimoniul societății naționalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S., dovedirea că autorul său era la momentul naționalizării (1948) asociat sau acționar al societății naționalizate și nu în ultimul rând dovedirea activului net al societății la momentul naționalizării, prin depunerea bilanțului la 31 decembrie 1947, dovada fiind potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1169 C. civ. în sarcina celui ce afirmă un drept”. În raport cu cele statuate de instanța de recurs în privința dovezilor pe care reclamanții trebuie să le facă pentru acordarea de măsuri reparatorii, Curtea a reținut că s-a dovedit faptul că patrimoniul societății naționalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S.

Astfel, conform Monitorului Oficial nr. 270 din 19 septembrie 1048, întreprinderea naționalizată „A.” și-a schimbat denumirea în „V.”, societatea fiind privatizată în anul 1998 prin contractul din 30 iunie 1998, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu dat de A.V.A.S. în Dosarul nr. 2352/2002, purtat între aceleași părți și în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 41 din 08 februarie 2006, prin care A.V.A.S. a fost obligată să soluționeze notificarea formulată de reclamanți.

În ceea ce privește dovedirea faptului că autorul reclamanților era la momentul naționalizării asociat sau acționar al societății naționalizate, Curtea a constatat că în primul ciclu procesual, reclamanții au depus la dosar lista acționarilor societății la data de 8 mai 1947, precum și adresa din 17 decembrie 2003 emisă de Arhivele Naționale prin care s-a comunicat faptul că această instituție nu deține acte privind situația acționariatului la data naționalizării (11 iunie 1948), ultimul document deținut în evidențele privind acționarii firmei fiind lista de prezență a acționarilor la Adunarea Generală din 8 mai 1947. În rejudecarea apelului, apelanții reclamanții au mai depus certificatul din 03 februarie 1948 emis de Camera de Comerț și industrie București (fila 52), în care se menționează capitalul vărsat al societății ca fiind de 300.000.000 lei vechi și faptul că societatea este valabil angajată prin mai multe persoane printre care: ing.

C.W., ing. A.W. și dr. T.W. Apelanții reclamanți nu au depus la dosar extras de pe registrul acționarilor prevăzut la art. 142 pct. 1 C. com. la care face referire art. 31.2 din H.G. nr. 250/2007, astfel cum s-a reținut necesitatea probării calității de acționar a autorilor reclamanților la data preluării, prin decizia de casare. În ceea ce privește aspectul dovedirii activului net al societății la momentul naționalizării, prin depunerea bilanțului la 31 decembrie 1947, în rejudecare apelanții reclamanți nu au depus la dosar acest bilanț, susținând că, potrivit legii, proba se poate face și prin prezentarea unui bilanț anterior, (la dosar fiind depus bilanțul din anul 1946), în măsura în care se face dovada că nu există un alt bilanț contabil ulterior celui prezentat (dovadă efectuată în cauză).

Deși Curtea apreciază corectă această susținere a apelanților reclamanți având în vedere dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea 10/2001 și art. 31.6.1 și art. 31.6.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, enunțate mai sus, se constată că prin decizia instanței de recurs s-a dat o altă interpretare acestei probleme de drept, care este obligatorie pentru instanța de rejudecare. Astfel, Înalta Curte a reținut că „sintagma de „ultimul bilanț contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea 10/2001, nu poate fi interpretată decât în sensul existenței unui bilanț al exercițiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947. Cele statuate prin decizia de recurs sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept nemaiputând fi repusă în discuție în această fază procesuală. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanții au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici: Hotărârea instanței de apel este nulă absolut, conform art. 106 C. proc. civ., ca urmare a nulității hotărârii de casare care a fost redactată de către un magistrat asistent care are incompetența funcțională de a realiza material și intelectual o astfel de operă, care, legal, nu poate fi decât opera judecătorului cauzei. Deși Regulamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție prevede posibilitatea ca magistrații asistenți să primească sarcina de a redacta hotărâri, aceste dispoziții trebuie să fie înlăturate și neaplicate, constatându-se că ele contravin legii, Constituției și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Hotărârea nr. 3456/2011 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, este nulă în parte - integral în ce privește admiterea recursului A.V.A.S., care trebuie respins ca nefondat, și numai în parte, în ce privește recursul reclamanților, a cărui admitere este firească și corectă. Hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pentru că a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. atribuind înțeles de „dezlegare a unor probleme de drept” unor elemente de considerente care nu au acest caracter pentru că vizau probele. S-a reținut, astfel, o situație de fapt greșită. S-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. pentru că s-au reținut ca fiind de drept chestiuni de fapt. 2.2. Analiza recursului Aspectele privitoare la nulitatea deciziei de casare anterioare, nr. 3456/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decurgând din faptul motivării acesteia de către magistratul asistent nu au a fi analizate în cadrul prezentului recurs, nefiind admisibil a se face critici, într-un al doilea ciclu procesual, împotriva unei hotărâri irevocabile.

Recursul este însă întemeiat în sensul următoarelor considerente: Instanța de casare cu trimitere a arătat că este ținută de interpretarea dată de instanța de recurs prevederilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel încât, deși este corectă susținerea reclamanților în sensul că, potrivit legii, proba activului net al societății la momentul naționalizării se poate face și prin prezentarea unui bilanț anterior, trebuie să țină cont de un bilanț al exercițiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947. Interpretând în acest mod decizia instanței de recurs, instanța de trimitere a nesocotit prevederile art. 315 C. proc. civ., în ce privește necesitatea administrării unor probe.

Astfel, arătând că „sintagma „ultimul bilanț contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi interpretată decât în sensul existenței unui bilanț al exercițiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947”, instanța de recurs a avut în vedere faptul că art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și art. 31.6.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se referă generic la necesitatea depunerii ultimului bilanț contabil. Potrivit art. 31.6.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul prezentelor norme metodologice, prin sintagma ultimul bilanț contabil se înțelege bilanțul contabil aferent ultimului exercițiu financiar, încheiat înaintea preluării, prezentat de notificator, în condițiile în care acesta face dovada că nu există un alt bilanț contabil ulterior celui prezentat.

Iar, conform art. 31.6.2. dovada inexistenței unui alt bilanț contabil ulterior celui prezentat de notificator poate fi făcută cu înscrisuri emise de către instituțiile abilitate ale statului (de exemplu: Arhivele Naționale, Ministerul Finanțelor Publice, Regia Autonomă „M. Of.” etc.) cu privire la lipsa bilanțurilor contabile ale societății comerciale pe acțiuni pentru anii ulteriori celui depus de notificator. În speța de față, însă, instanța de apel a reținut ca fiind dovedit aspectul privitor la inexistența bilanțului contabil al societății pe anul 1947, ultimul bilanț contabil fiind cel aferent anului 1946, depus de către reclamanți la dosar. Cum acest bilanț este ultimul întocmit anterior preluării întreprinderii de către stat, există o imposibilitate obiectivă a reclamanților de a depune bilanțul pentru anul 1947, imposibilitate determinată de inexistența unui astfel de bilanț.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a nesocotit art. 315 alin. (1) teza finală C. proc. civ., cu consecința interpretării eronate a art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 31.6.1 și art. 31.6.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Aceasta, determinat și de faptul că legea trebuie interpretată nu numai în sensul literal al termenilor folosiți de legiuitor, cât și în spiritul acestora, iar decizia de casare nu putea da o altă interpretare textului din legea materială. Referitor la acest text, este fără dubiu că legiuitorul a avut în vedere ultimul bilanț contabil întocmit anterior preluării, și care nu poate fi, în mod obiectiv, întocmit chiar în anul preluării, ci, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, poate fi aferent și unei alte perioade.

Determinant este, pentru calculul valorii acțiunilor cuvenite moștenitorilor fostului acționar, ca bilanțul depus la dosar să fie ultimul întocmit în cauză, anterior momentului preluării abuzive. Cum instanța de casare nu putea da o altă interpretare art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, mențiunea din această hotărâre, privind depunerea bilanțului de la 31 decembrie 1947 trebuia înțeleasă ca o referire generică la faptul că numai dacă există un bilanț contabil întocmit pentru anul 1947 trebuia să fie depus. Cum în litigiul de față un astfel de bilanț nu a fost întocmit, și cum prezintă relevanță, din perspectiva textului enunțat, ultimul bilanț întocmit, decizia dată de instanța de trimitere este nelegală, față de reținerea depunerii în mod necesar a bilanțului aferent anului 1947. În consecință, criticile formulate de recurenți întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., sub aspectul nerespectării deciziei de casare, cât și cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul interpretării eronate a prevederilor legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., recursul va fi admis și decizia recurată va fi casată în tot, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Soluția se impune, în condițiile art. 313 - 314 C. proc. civ., deoarece prin decizia civilă nr. 3456 din 14 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis și recursul declarat de către pârâta A.V.A.S., reținându-se în considerentele hotărârii că „pentru acordarea măsurilor reparatorii, în cazul persoanelor juridice naționalizate, se impune dovedirea faptului că patrimoniul societății naționalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului”.

Or, aceste aspecte, care vizează aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu au mai format obiect de analiză din partea instanței de trimitere, față de soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de către reclamanții B.M., B.A., H.K., L.B., L.A.N., P.L.K., W.Y.E., W.E.A. împotriva deciziei civile nr. 95/ A din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și în consecință, casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2012.