ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1608/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2105 din 12 septembrie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, a

respins acțiunea societății reclamante B.C. SRL formulată în contradictoriu cu pârâtele

A.N.A.F. - D.G.S.C. și D.G.F.P. Ilfov, având ca obiect solicitarea reclamantei de

anulare în parte a deciziei din 6 octombrie 2006 emisă de prima pârâta, în ceea

ce privește pct. 2 din dispozitiv, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea

de suspendare a executării deciziei de impunere din 17 mai 2006.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 191

din 6 octombrie 2006, emisă de pârâta A.N.A.F. - D.G.S.C. s-a dispus suspendarea

soluționării contestației formulată de reclamanta SC B.C. SRL împotriva deciziei

de impunere din 17 mai 206, emisă de pârâta D.G.F.P. Ilfov și transmiterea dosarului

organului de inspecție fiscală, urmând ca, la încetarea motivului care a determinat

suspendarea, dosarul să fie transmis organului competent conform legii, pentru soluționarea

cauzei în funcție de rezolvarea laturii penale.

Prin aceeași decizie,

a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de suspendare a executării deciziei

de impunere din 17 mai 2006 pentru suma totală de 2.782.468 RON, constatându-se

că pârâta nu are competență materială de soluționare a capătului de cerere privind

desființarea procesului verbal de instituire a sechestrului asigurător.

În motivarea în fapt a

deciziei, pârâta a arătat că între stabilirea obligațiilor bugetare cu titlu de

impozit pe profit prin decizia de impunere nr. 123 din 17 mai 2006 și stabilirea

caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă legătură, de care

depinde soluționarea cauzei în procedura administrativă, astfel încât în temeiul

art. 184 din O.G. nr. 92/2003 se impune suspendarea soluționării pe fond a contestației

până la adoptarea unei soluții în ceea ce privește latura penală.

Referitor la cererea de

suspendare a executării actului administrativ fiscal, organul de soluționare a contestației

a reținut, în raport de dispozițiile art. 185 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc. și pct. 11.5 din Instrucțiunile pentru aplicarea titlului IX din

același act normativ, că reclamanta nu a dovedit iminența producerii unei pagube

prin care să se justifice temeinicia cererii de suspendare a executării.

Instanța de fond a reținut,

cu privire la acest aspect, că dispozițiile art. 185 din O.G. nr. 92/2003 - potrivit

cărora suspendarea executării unui act administrativ fiscal în calea administrativă

de atac poate fi dispusă de organul competent, până la soluționarea contestației,

la cererea temeinic justificată a contestatorului - presupun existența unei contestații

asupra legalității actului fiscal, precum și iminența unei pagube ce s-ar produce

prin executarea acestuia.

Analizând actele depuse

de către reclamantă în susținerea cererii de suspendare, respinsă prin decizia

din 6 octombrie 2006 - pct. 2, în raport cu motivele invocate de aceasta, prima

instanță a apreciat că decizia organului de soluționare a contestației este legală,

întrucât reclamanta nu a probat existența unei îndoieli puternice asupra legalității

actului administrativ, neputând fi asimilată acesteia faptul că, până în prezent,

reclamanta nu este parte a unui proces penal pornit la sesizarea organelor fiscale.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că reclamanta nu a dovedit, în faza administrativă de soluționare

a contestației, caracterul iminent al unei pagube ce s-ar produce prin executarea

deciziei, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada începerii executării silite împotriva

acesteia pentru sumele care fac obiectul actului contestat; eventualele blocaje

financiare de care reclamanta face vorbire în cuprinsul cererii de chemare în judecată

nu pot fi apreciate ca reprezentând argumente în susținerea caracterului iminent

al prejudiciului, întrucât nu s-a făcut nici o probă în acest sens.

Totodată, se arată în

considerentele hotărârii recurate, măsura instituirii sechestrului asigurător de

către pârâta D.G.F.P. Ilfov, a cărei legalitate urmează a fi cercetată, eventual,

de instanța competentă, nu reprezintă o dovadă a prejudiciului cert pe care reclamanta

îl suferă, ca urmare a respingerii cererii de suspendare a executării actului administrativ

contestat.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal, a declarat recurs reclamanta,

solicitând în principal trimiterea cauzei spre rejudecare aceRONași instanțe de

fond care a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, recurenta-reclamantă a arătat, cu referire la situația de fapt,

că la data de 31 mai 2006 a depus la A.N.A.F. contestația împotriva deciziei de

impunere din 17 mai 2006, solicitând desființarea actului fiscal atacat pentru sumele

arătate și în acțiunea principală, desființarea măsurilor dispuse prin procesul-verbal

de instituire a sechestrului asigurator precum și suspendarea executării actului

administrativ atacat până la soluționarea pe cale administrativă a contestației.

S-a mai arătat că la data

de 6 octombrie 2006, prin decizia din 06 octombrie 2006 emisă de intimata A.N.A.F.

comunicată reclamantei-reclamante, s-a hotărât suspendarea soluționării contestației

depuse împotriva deciziei de impunere din 17 mai 2006, pentru suma totală de 2.782.468

RON și transmiterea dosarului organului de inspecție fiscală, urmând ca la încetarea

motivului care a determinat suspendarea să fie trimis organului competent, pentru

soluționare în raport de rezolvarea laturii penale și totodată a fost respinsă cererea

de suspendare a executării aceRONași decizii de impunere. Recurenta a reafirmat

că prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, a contestat numai pct.

2 din decizia A.N.A.F., respectiv cel referitor la respingerea cererii de suspendare

a executării deciziei de impunere din 17 mai 2006, arătând că, în opinia sa, instanța

de fond nu a judecat fondul pricinii și nu a administrat toate probele ce dovedeau

temeinicia cererii formulate.

S-a mai susținut că motivele

invocate sunt strict legate de fondul cauzei, însă pentru a „pipăi” fondul și pentru

a determina dacă există sau nu o îndoială puternică, instanța de fond trebuie să

administreze un amplu probatoriu, respectiv să analizeze întreaga documentație ce

a stat la baza deciziei atacate, în condițiile în care intimata A.N.A.F. a motivat

că a emis decizia parțial contestată, în baza referatului înaintat de pârâta D.G.F.P.

Ilfov.

În fine, s-a mai arătat

de către recurentă că instanța de fond a evaluat greșit și nelegal probele administrate,

referitoare la sechestrul asigurator, invocat în dovedirea prejudiciului cert suferit.

Intimata a formulat întâmpinare

față de motivele de recurs depuse de recurenta-reclamantă,solicitând respingerea

recursului ca nefondat, în condițiile în care, astfel după cum corect a reținut

și instanța de fond, recurenta nu a probat existența unei îndoieli puternice asupra

legalității actului atacat, întrucât conform art. 215 C. proc. fisc. introducerea

contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea.

Referitor la susținerile

recurentei privind existența sechestrului asigurator, intimata a arătat că acesta

este oricum insuficient pentru apărarea intereselor statului, fiind instituit asupra

unor bunuri de o valoarea foarte mică, raportat la cuantumul sumei imputate reclamantei

și în orice caz nu face dovada vătămării ireparabile, astfel cum pretinde reclamanta

– recurentă.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând

actele și lucrările dosarului în raport de prevederile legale incluzând art. 304

1

C. proc. civ., față de criticile recurentei-reclamante și de apărările intimatei-pârâte,

reține că nu este incident în cauză nici un motiv legal de casare sau de modificare

a hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate.

Din cuprinsul deciziei

din 6 octombrie 2006 emisă de intimata A.N.A.F. - D.G.S.C., respectiv a pct. 2 atacat

prin cererea de față a recurentei-reclamante, rezultă că a fost respinsă cererea

de suspendare a executării sumei de 2.482.468 RON stabilită prin decizia de impunere

din 17 mai 2006, în sarcina societății reclamante, motivat de împrejurarea că aceasta

din urmă nu a prezentat argumente temeinice și nici documente doveditoare din care

să rezulte iminența producerii unei pagube, la care se adaugă faptul că organul

fiscal nu se poate pronunța asupra legalității actelor administrative atacate, câtă

vreme a dispus suspendarea soluționării contestației până la clarificarea aspectelor

de ordin penal, strâns legate de obligațiile fiscale stabilite, respectiv de chiar

fondul cauzei.

Potrivit art. 185

alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, organul de soluționare

a contestației poate suspenda executarea actului administrativ atacat până la soluționarea

contestației, la cererea temeinic justificată a contestatorului.

Înalta Curte reține, în

acord cu instanța de fond, că suspendarea executării unui act administrativ fiscal,

în cursul procedurii administrative, de soluționare a contestației, poate fi dispusă

numai în condițiile în care o astfel de cerere este temeinic justificată.

Prevederea din C.

proc. fisc. ilustrează de altfel principiul reluat și în cuprinsul Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004 (art. 14 și 15), în sensul că suspendarea executării

actelor administrative constituie o situație excepție, care intervine când legea

o prevede, în limitele și condițiile expres reglementate și aceasta întrucât prezumția

de legalitate și veridicitate de care se bucură actul administrativ determină, ca

regulă, executarea acestuia din oficiu.

Nu sunt întemeiate și

nu pot fi primite criticile recurentei vizând neexercitarea și respectiv greșita

apreciere de către instanța de fond a probelor administrate, câtă vreme , din cuprinsul

sentinței atacate rezultă că instanța s-a raportat direct la actele depuse de reclamanta-recurentă

atunci când a concluzionat că nu a fost dovedită existența unei îndoieli puternice

asupra actului administrativ.

Înalta Curte apreciază

că în mod corect s-a stabilit că simpla susținere a reclamantei –recurente în sensul

că aceasta din urmă nu este parte a unui proces penal demarat la sesizarea organelor

fiscale nu satisface cerințele legale aplicabile, după cum nici paguba iminentă

nu a fost demonstrată, reclamanta administrând un probatoriu extrem de sumar pe

acest aspect, atât în fața organelor fiscale cât și în cursul judecății, în fața

instanței de fond, limitându-se la a menționa instituirea sechestrului asigurator,

ceea ce însă nu conduce automat și nu reprezintă per se o dovadă a prejudiciului

cert.

În fine, nici solicitarea

recurentei, de casare a sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare nu

poate fi primită, în condițiile în care, în raport de prevederile art. 304 și respectiv

art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nici unul dintre motivele

expres și limitativ prevăzute pentru o astfel de soluție nu se regăsesc în cauză,

față de cele mai sus arătate.

Așa fiind, în conformitate

cu prevederile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față,

soluția adoptată de instanța de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC B.C. SRL împotriva sentinței nr. 2105 din 12 septembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 15 aprilie 2008.