ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5104/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5104/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1247 din 22 septembrie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 49485/3/2009, Tribunalul București, secția a IV a civilă,

a admis acțiunea formulată de reclamanții D.A.R., D.S.H.N. și D.A.H., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și,

în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 551.200

lei, reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 1 situat în București,

sector 1, B-dul Ion Mihalache (fostul B-dul 1 Mai), la valoarea de circulație,

omologând raportul de expertiză tehnică efectuat de dl. expert E.M.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra

apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare -

cumpărare din 23 decembrie 1996, iar dreptul lor de proprietate a fost contestat

de fostul proprietar atât în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității

absolute, respinse în mod irevocabil prin decizia nr. 5869 din 21 mai 2009,

când Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul reclamanților din

prezenta cauză, a modificat în parte decizia recurată și a constatat valabilitatea

contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cât și

într-o acțiune în revendicare, soluționată în același dosar și admisă

irevocabil.

Așadar, la data

sesizării instanței, contractul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanți

în baza Legii nr. 112/1995 a devenit caduc, fiind lipsit de efectele sale

juridice ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.

Tribunalul a mai

reținut că, prin decizia nr. 5869 din 21 mai 2009, Înalta Curte a reținut cu

putere de lucru judecat că reclamanții din prezenta cauză sunt cumpărători de

bună credință și nu au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, la momentul

cumpărării nefiind pe rolul instanțelor nicio acțiune în revendicare formulată

de fostul proprietar ori vreo cerere în restituire.

S-a apreciat că sunt

aplicabile în cauză prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

introduse prin Legea nr. 1/2009, pe temeiul cărora reclamanții sunt îndreptățiți

la plata prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

În ceea ce privește

valoarea imobilului, tribunalul a apreciat că prețul de 551.200 lei, rezultat

inclusiv ca medie a ofertelor de vânzare din ziarele cu anunțuri imobiliare cele

mai importante, îndeplinește criteriile legale prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și oferă o reparație echitabilă pentru prejudiciul

suferit de reclamanți ca efect al pierderii dreptului de proprietate. S-a avut

în vedere, la stabilirea valorii, și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, respectiv cauza Dragoș împotriva României, în care Curtea

stabilește valoarea de circulație a imobilului în litigiu în raport de cerere,

dar și de valoarea tranzacțiilor reale, stabilind despăgubirea în echitate,

confirmând astfel posibilitatea judecătorului de a aprecia în mod obiectiv și

în echitate asupra chestiunii în divergență.

Prin decizia nr. 561/

A din 2 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, a schimbat în tot sentința, în

sensul că a respins cererea ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană

fără calitate procesuală, admițând, în prealabil, excepția lipsei de calitate

procesuală pasivă a pârâtului Statul Român; totodată, a respins cererea de

aderare la apel formulată de reclamanții D.A.R., D.S.H.N. și D.A.H., ca nefondată.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a constatat că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, corect invocat drept temei

juridic

prin

cererea de ch

emare

în judecată, iar împrejurarea indicării și a dispozițiilor de drept comun, ale art.

1227-1351 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicțiune, nu este de

natură să atragă incidența acestora, întrucât

judecătorul nu este ținut de temeiul

juridic indicat de reclamant, ci are obligația de a da cererii calificarea

legală corectă, în raport de ceea ce partea supune judecății, cu respectarea

principiului disponibilității și al principiului rolului său activ, prevăzut de

art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Pe de altă parte,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o

situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță C.G.M.B.

- D.P.I. - D.A.F.I., o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei

obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra,

drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile

deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și

din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul

lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor,

constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Dispozițiile

art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată și completată,

reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru

evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității

actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situația anterioară în

cazul constatării nulității/anulării contractelor, în domeniul distinct al

imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor

proprietari.

Reprezentând

o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor

beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia specialia

generalibus derogant - normele speciale derogă și au prioritate față de cele

generale, cum este cazul dispozițiilor art. 1227-1351 C. civ., referitoare la

răspunderea pentru evicțiune sau principiul repunerii în situația anterioară,

în cazul incidenței sancțiunii nulității, concluzia impunându-se indiferent de

conținutul (mai mult sau mai puțin larg) al instituțiilor ultim evocate.

Art. 50

din Legea nr. 10/2001

reglementează în mod expres persoana chemată să răspundă în calitate de pârât,

în astfel de cauze, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art.

25 și 26 lit. a) din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă o persoană

juridică distinctă de persoana statului, reglementată astfel prin art. 1 din H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor

Publice.

Dată

fiind expunerea tranșantă a legiuitorului din cuprinsul normei juridice - „

Restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor”, actualul Minister al Finanțelor Publice - nu se poate aprecia

în sensul că legiuitorul a dorit să instituie, în acest domeniu, calitatea

ministerului de reprezentant al Statului, pentru considerente decurgând din

interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în

raport cu Legea nr. 112/1995, așa cum în mod neîntemeiat au invocat

reclamanții.

Mai mult,

nicio dispoziție din Legea nr. 112/1995 (nici cea referitoare la constituirea

și gestionarea fondului extrabugetar, indicată de reclamanți) nu atribuie

Ministerului Finanțelor Publice calitatea specială de reprezentant al statului

în cadrul acestui domeniu distinct, al imobilelor expropriate în perioada

comunistă.

În privința

Legii nr. 10/2001, Curtea a observat că atunci când legiuitorul a urmărit să

atribuie ministerului calitatea de reprezentant al Statului, a realizat-o în

mod expres (de exemplu, în cazul prevăzut de art. 28 alin. (3).

Acest fapt determină

caracterul nefondat al aprecierii reclamanților în sensul că interpretarea

teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 converge către concluzia

instituirii, cu caracter general, a calității ministerului de reprezentant al

statului în acest domeniu special.

Curtea a constatat

ca neîntemeiat și argumentul reclamanților relativ la instituirea ministerului

ca simplu debitor al obligației de executare efectivă a restituirii. Astfel, în

cuprinsul art. 50.3 din

H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, s-a specificat în mod expres entitatea debitoare a acestei

obligații, respectiv direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a

municipiului București.

Așadar,

excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului Român

(aspectul

reprezentării sale în proces, prin

Ministerul Finanțelor Publice, fiind

distinct de aspectul calității procesuale),

este întemeiată,

impunându-se schimbarea sentinței apelate în acest sens.

În ceea

ce privește cererea de aderare la apel, întrucât aceasta se grefează, ca

premisă, pe calitatea procesuală a pârâtului Statul Român, Curtea a constatat

că se impune respingerea sa ca nefondată, având în vedere concluzia expusă

anterior.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții D.A.R., D.S.H.N. și D.A.H.,

criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanții au arătat că excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român a fost admisă în mod nelegal de către instanța de apel,

prin interpretarea eronată a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În această dispoziție

specială s-a prevăzut că executarea efectivă în concret a obligației de plată

ce incumbă Statului Român se face de către reprezentantul său, Ministerul

Finanțelor Publice, nominalizat ca titular al fondului extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Obligația de

restituire a prețului nu poate incumba decât Statului Român, iar Ministerul

Finanțelor Publice este persoana juridică care a fost indicată prin dispoziție

legală să execute efectiv această obligație în numele și pe socoteala Statului

Român, dintr-un fond extrabugetar.

Această concluzie

este impusă pe de o parte, de interpretarea coroborată a Legii nr. 10/2001 cu

dispozițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, de

interpretarea teleologică, respectiv faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege de

reparație a abuzurilor regimului comunist pentru preluările abuzive efectuate în

perioada de referință stabilită de lege și îi incumbă Statului Roman obligația

de dezdăunare, la valoarea de piață, a persoanelor îndreptățite (foști

proprietari sau moștenitorii acestora).

Acest mod de interpretare

conduce la raționamentul că, în cazul în care foștii proprietari au primit

imobilul în condițiile acțiunii de drept comun, stingându-se obligația de

dezdăunare a acestora la valoarea de piață, din partea statului, prin lipsirea

de bun a chiriașului-cumpărător de la stat, acestuia din urmă îi revine, în

consecință, obligația de dezdăunare a chiriașilor - cumpărători, rezultată în

urma evicțiunii.

Instanța de apel, deși

a reținut corect ca premisă faptul că temeiul juridic al acțiunii este

reprezentat de art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, dispoziții ce

reprezintă o aplicare specială a dreptului comun în materie (privind

răspunderea pentru evicțiune), a considerat că persoana chemată să răspundă, în

calitate de pârât, în astfel de cauze, este Ministerul Finanțelor Publice, ignorând

interpretarea teleologică și sistematică a acestor dispoziții speciale în

materia răspunderii pentru evicțiune, care conduceau la concluzia că

nominalizarea Ministerului Finanțelor Publice se justifică legal, avându-se în

vedere tocmai dubla sa calitate - de reprezentant al statului, potrivit

Decretului nr. 31/1954 și instituirea sa, printr-o lege anterioară, ca titular

al unui cont extrabugetar.

Prin urmare

argumentul instanței de apel în sensul că Ministerul Finanțelor Publice și

Statul Român sunt persoane juridice distincte potrivit Decretului nr. 31/1954

și H.G. nr. 34/2009 nu este de natură a exclude raționamentul expus anterior, în

cazul situației speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, menționarea

Ministerului Finanțelor Publice drept persoana juridică ce urmează a face, în

numele statului, restituirea prețului, avându-și temeiul în alte dispoziții legale

decât cele la care s-a limitat instanța de apel.

Așadar, Statului Român

îi incumbă obligația legală de restituire a prețului de piață în baza

dispozițiilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar Ministerul

Finanțelor Publice este persoana juridică care a fost desemnată în concret

pentru a executa obligația ce revine statului (respectându-se, astfel, art. 37

din Decretul nr. 31/1954, care prevede că organele și instituțiile statului nu

răspund pentru obligațiile statului, ca subiect de drepturi si obligații).

În ce privește

argumentul întemeiat pe prevederile art. 50.3 introdus în H.G. nr. 250/2009

prin H.G. nr. 923/2010, textul vizat precizează numai că Ministerul Finanțelor

Publice face operațiunea efectivă a restituirii prin organul său subordonat,

potrivit mecanismului specific instituit în funcționarea acestui minister. În

plus, în sensul că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice nu rezidă în calitatea sa de subiect distinct de drept față de Statul

Român este chiar faptul că obligația de plată este prevăzută a se face dintr-un

cont extrabugetar, și nu din bugetul propriu al acestei persoane juridice.

Recurenții - reclamanți

au susținut, totodată, că cererea de aderare la apel a fost respinsă, în mod

greșit, ca nefondată, deoarece, în condițiile în care instanța a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, soluția legală era cea a

respingerii, în consecință, a cererii de aderare la apel. De altfel, instanța

de apel nici nu a cenzurat pe fond cererea de aderare la apel, cenzurând

hotărârea numai sub aspectul legitimării procesuale pasive a Statului Român.

Examinând decizia

recurată, în raport de criticile menționate și de actele dosarului, Înalta

Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de judecată

a fost învestită în cauză cu solicitarea chiriașilor - cumpărători în baza

Legii nr. 112/1995 ai apartamentului nr. 1 situat în București, sector 1, B-dul

Ion Mihalache, având ca obiect restituirea prețului de piață al apartamentului

menționat, ca urmare a evicțiunii intervenite prin admiterea, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, a acțiunii în revendicare formulate de către

proprietarii deposedați abuziv de către stat, anterior anului 1989.

Instanța de apel a

constatat că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată și completată, reglementează răspunderea pentru evicțiune în

cazul particular al contractelor de vânzare - cumpărare care au fost încheiate

cu respectarea Legii nr. 112/1995 și care, deși nu au fost constatate ca fiind nule

absolut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt ineficiente, dată

fiind admiterea acțiunii în revendicare formulate de proprietarii deposedați de

către stat. Pentru acest motiv, s-a reținut că aceste dispoziții au caracter

derogator de la dreptul comun reprezentat de Codul civil, inclusiv sub aspectul

calității procesuale pasive în cererile în justiție de natura celor de față.

Astfel, spre

deosebire de dreptul comun, răspunderea pentru evicțiune nu mai revine

cocontractantului, prin decizia recurată  făcându-se referire la situația

specială a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

care nu au constituit, pentru unitățile specializate care au acționat în

calitate de vânzători, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei

obligații legale, corelative dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut

de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Cu toate acestea,

instanța de apel a considerat că răspunderea pentru evicțiune revine Ministerului

Finanțelor Publice, interpretând literal prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care restituirea prețului de piață al

imobilelor, în ipoteza prevăzută de art. 50

1

(ca, de altfel, și în

ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2), care nu interesează, însă, cauza), se face

de către Ministerul Finanțelor Publice.

În mecanismul

conceput chiar de către instanța de apel în legătură cu art. 50 din Legea nr. 10/2001,

răspunderea pentru evicțiunea suportată de către chiriașii - cumpărători în

baza Legii nr. 112/1995 nu poate reveni decât statului, care și-a asumat

obligația dezdăunării persoanelor evinse în modalitățile expres prevăzute,

astfel cum, în mod corect, se arată prin motivele de recurs.

Referirea din art. 50

alin. (3) la Ministerul Finanțelor Publice semnifică implicarea acestui organ

al administrației publice centrale în executarea efectivă a plății despăgubirilor

stabilite pe cale judecătorească, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești, în considerarea sursei de finanțare a plăților, anume cea

reprezentată de fondul extrabugetar constituit potrivit art. 13 din Legea nr. 112/1995.

Interpretarea

literală a dispozițiilor art. 50 alin. (3), pentru a se conchide în sensul

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, este

ineficientă, cât timp atribuțiile stabilite în sarcina acestui minister prin

textul de lege în discuție constau în „restituirea prețului”. Or, această sintagmă

evocă o operațiune pur administrativă, de returnare a unei sume de bani

încasate, și nu obligația stabilită în sarcina pârâtului în cadrul cererilor

adresate instanței de judecată în temeiul art. 50

1

, obligație ce are

ca obiect acordarea de daune - interese compensatorii cuvenite reclamanților

pentru prejudiciul suferit prin evicțiune (evaluat potrivit criteriilor

legale).

Titularul unei

asemenea obligații nu poate fi decât statul, căruia îi revine răspunderea

pentru dezdăunarea persoanelor evinse în urma admiterii acțiunilor în

revendicare, despăgubirile stabilite pe cale judecătorească urmând a fi plătite

ulterior din fondul prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

gestionat de către Ministerul Finanțelor Publice.

Această constatare

este confirmată de împrejurarea că fondul extrabugetar anterior menționat nu este

constituit din venituri proprii ale Ministerului Finanțelor Publice, ci din

venituri publice cu destinație specială, expres prevăzută de legiuitor (prin art.

13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

După cum a reținut

chiar instanța de apel, sumele încasate din vânzările efectuate în baza Legii nr.

112/1995 nu au intrat în patrimoniul unităților specializate în vânzare, ci în

acest fond special, împreună cu venituri din împrumuturi de stat (conform art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 39 din H.G. nr. 20/1996 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a legii), ceea ce atestă caracterul

lor de venituri ale statului, neafectate, însă, bugetului de stat, ci unei

destinații speciale extrabugetare.

Din dispozițiile art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, la care trimite art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, rezultă că fondul extrabugetar se constituie „la dispoziția”

Ministerului Finanțelor Publice, ceea ce înseamnă că acest

organ de specialitate

al administrației publice centrale are doar prerogativa de a dispune de aceste

venituri, potrivit destinației stabilite prin lege, acestea păstrând caracterul

de venituri ale statului.

În consecință, reglementarea

acordării de despăgubiri persoanelor în categoria cărora se încadrează și

reclamanții din cauză din venituri ale statului echivalează cu asumarea

obligației de dezdăunare în sarcina statului, situație în care se constată că raportul

juridic dedus judecății în cauză implică statul,

ca subiect de drepturi și obligații,

în persoana acestuia fiind întrunită ca

litatea procesuală pasivă în cererea de față.

Ministerul Finanțelor

Publice are, într-un asemenea raport juridic, doar calitatea de reprezentant al

statului, în temeiul art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009

privind organizarea

și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum, în mod corect, se susține

prin motivele de recurs.

Întrucât există

identitate între persoana chemată în judecată în calitate de pârât, respectiv

Statul Român, și titularul obligației de dezdăunare a reclamanților în cererea

de față, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român a fost

admisă în mod greșit prin decizia recurată, constatându-se că, din acest motiv,

nu a fost evocat fondul cauzei, prin prisma criticilor pe acest aspect

formulate prin apelul declarat de către pârâtul Statul Român.

De asemenea, nu a

fost analizat nici apelul incident declarat de către reclamanți, ce a fost

respins în considerarea admiterii excepției privind lipsa calității procesuale

pasive a Statului Român.

În consecință, Înalta

Curte va admite recursul și, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va

casa decizia recurată

și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru

soluționarea apelului principal și a apelului incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții D.A.R., D.S.H.N. și D.A.H. împotriva deciziei nr. 561/ A

din 2 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 29 iunie 2012.