ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6121/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6121/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 8 martie 2005

reclamantele B.K.D. și V.V.P. au chemat în judecată pe pârâtele Primăria comunei

C. și Consiliul Local C., solicitând instanței ca pe baza probelor administrate

să fie obligate să le restituie reclamantelor, în natură, imobilul situat în comuna

C., compus din: teren în suprafață de 4.000 m.p. și o casă de locuit cu 3 camere,

sală, bucătărie și dependințe.

În motivare, reclamantele

au arătat că la data de 13 august 2001 au notificat autoritățile pârâte în temeiul

Legii nr. 10/2001 prin B.E.J. S.C.A., solicitând restituirea în natură a imobilului

menționat, ce a aparținut tatălui lor, V.I.

Reclamantele au susținut

că autorul lor a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat și transcris la Grefa Tribunalului Constanța.

Au arătat că deși notificarea

a fost formulată în cursul anului 2001, până la data sesizării instanței nu a fost

emisă nicio dispoziție, în condițiile legii.

Din interpretarea textului

art. 23 alin. (1) din lege rezultă neechivoc, în opinia reclamantelor, că lipsa

răspunsului de la deținătorul imobilului echivalează cu refuzul de a restitui bunul,

iar consecința juridică pentru persoana îndreptățită este de a ataca în justiție

acest refuz.

Prin precizările depuse

la termenul din 10 mai 2005 reclamantele au susținut că înțeleg să cheme în judecată

comuna C., prin Primar, urmând ca pârâta să fie obligată la restituirea în natură

prin lăsarea în deplină proprietate și netulburată posesie a imobilului proprietatea

autorului lor, V.I., decedat la 15 aprilie 1957, iar în măsura în care restituirea

în natură nu este posibilă, pârâta să fie obligată la stabilirea măsurilor reparatorii

prin echivalent, ce vor consta în compensare cu un alt imobil valoric egal cu cel

descris sau despăgubiri bănești în cuantum de cca. 2 mld. ROL.

În drept au fost invocate

prevederile art. 21 din Constituție, art. 1, 2, 3, 4, 7, 9, 10, 20-26 și art. 51

din Legea nr. 10/2001, art. 19 și 67 din Legea nr. 215/2001.

Prin întâmpinarea depusă

la 25 octombrie 2005 Consiliul Local C. și Primăria C. au invocat excepția inadmisibilității

acțiunii, raportată la petitul acțiunii, la împrejurarea că o asemenea cerere nu

poate fi întemeiată pe disp. Legii nr. 10/2001, iar în măsura în care demersul procesual

va fi calificat ca fiind o acțiune în realizare (revendicare) excepția are în vedere

existența unei reglementări speciale, care exclude incidența în speță a art. 480

C. civ.

Totodată, au fost invocate

excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei C. și excepția lipsei calității

procesuale a Primăriei C. și a Consiliului Local C., prin raportare la dispozițiile

care reglementează capacitatea de folosință și de exercițiu a acestor autorități.

Prin încheierea din 1

noiembrie 2005 a fost respinsă, excepția inadmisibilității acțiunii, iar sub aspectul

excepțiilor legate de capacitatea/calitatea procesuală, instanța a constatat că

analiza lor nu se mai impune față de precizările aduse cadrului procesual de către

reclamante, care au arătat că înțeleg să se judece cu comuna C., prin Primar.

Prin sentința civilă

nr. 822 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Constanța, a respins cererea reclamantelor

privind aplicarea disp.art. 108

1

C. proc. civ.

Au fost respinse ca neîntemeiate

excepțiile vizând lipsa calității procesuale active a reclamantelor și lipsa calității

procesuale pasive a comunei C. prin Primar.

A fost respinsă ca nefondată

acțiunea reclamantelor B.K.D. și V.V.P. formulată în contradictoriu cu pârâta comuna

C. prin Primar sub aspectul tuturor capetelor de cerere.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că pârâta comuna C. are calitate procesuală

pasivă de a sta în proces, având calitate de unitate deținătoare – potrivit disp.

art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 – și în al cărei patrimoniu se află imobilul

în litigiu.

De asemenea și reclamantele

au făcut dovada că au calitatea de a sta în proces, fiind moștenitoarele defunctului

V.I., care a dobândit în proprietate imobilul în litigiu.

Întrucât nu au făcut dovada

preluării abuzive a imobilului, instanța de fond a respins acțiunea reclamantelor

în contradictoriu cu pârâta comuna C. prin Primar ca nefondată.

Prin decizia nr. 229 C

din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța, a admis apelul reclamantelor și

schimbând în tot sentința apelată, a dispus obligarea pârâților să emită decizie

sau dispoziție motivată cu privire la notificarea reclamantelor în vederea acordării

de măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Curtea a reținut următoarele:

În baza art. 22 din Legea

nr. 10/2001 reclamantele au declanșat procedura necontencioasă - notificând prin

B.E.J. S.C.A. în baza notificării din 13 august 2001, Primarul comunei C. - solicitând

restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001 a imobilului compus din teren în

suprafață de 4.000 m.p. și casă de locuit, situat în comuna C., județul Constanța,

ce a aparținut defunctului V.I., tatăl reclamantelor.

Potrivit art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit

art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură.

Decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a Tribunalului

în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al

entității investite cu soluționarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare.

În speță s-a reținut că

unitatea deținătoare nu a emis decizie sau dispoziție motivată cu privire la notificarea

formulată, încălcând disp. art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât reclamantele

și-au îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, au depus odată cu notificarea actele

doveditoare, unitatea deținătoare avea obligația să emită decizie, în caz contrar

ele se pot adresa direct justiției. A considera că o astfel de cerere este inadmisibilă

și a o respinge ca atare, ar însemna nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii

nr. 10/2001.

Astfel, persoanele îndreptățite

să își redobândească imobilele preluate abuziv ar fi împiedicate să își exercite

accesul liber la justiție și partea care nu și-a îndeplinit obligațiile în termenul

stabilit de lege ar fi încurajată să persiste în această atitudine.

Lipsa răspunsului persoanei

juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, ce trebuie

cenzurat de către instanțele de judecată, acestea având plenitudine de jurisdicție

în această materie.

Refuzul dă dreptul notificatorului

să apeleze la justiție pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă,

Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea

dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor

legitime. Or, în speță, reclamantele din prezenta cauză, s-au adresat instanței

ca urmare a refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată,

în baza căreia au solicitat măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru

imobilul situat în comuna C., județul Constanța.

Potrivit art. 1 alin.

(1)-(3) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile acestei

legi.

În cazurile în care restituirea

în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii

oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, în acordare

de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri

de valoare nominale folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri

bănești. Conform art. 2 alin. (1) lit. a) și i) din Legea nr. 10/2001, în înțelesul

acestei, prin imobile preluate abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Legea

nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,

miniere și de transporturi, precum și cele naționalizate fără titlu valabil și orice

alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale

în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte

de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Sunt îndreptățite, în

înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură

sau, după caz, prin echivalent: persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la

data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii persoanelor îndreptățite.

Rezultă că, pentru a se

solicita acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie îndeplinite

cumulativ două condiții: preluarea imobilului în mod abuziv și calitatea de proprietar

la data preluării a persoanei care a formulat notificarea, respectiv de moștenitor

al proprietarului.

În speță, reclamantele

sunt moștenitoarele defunctului V.I. – dovada calității de moștenitoare fiind făcută

cu actele de stare civilă și certificat de moștenitor.

Cu actul de vânzare-cumpărare

transcris la Tribunalul Constanța reclamantele au făcut dovada că autorul lor a

dobândit în proprietate imobilul compus din teren de 4.000 m.p. și construcție,

situat în comuna C., județul Constanța.

Acest imobil a trecut

în proprietatea statului fără titlu, astfel cum rezultă din înscrisurile existente

la dosar, autorul nefigurând în evidențele primăriei, deși s-a făcut dovada proprietății

asupra imobilului în litigiu, fapt ce a susținut convingerea instanței că a fost

preluat fără titlu.

Susținerile intimatei

din adresa din 11 iunie 2010 că acest imobil a trecut de drept în proprietatea statului

întrucât autorul reclamantelor nu și-a respectat obligațiile asumate în contractul

de vânzare-cumpărare au fost înlăturate de către instanță, întrucât potrivit

art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nerespectarea obligațiilor asumate din

contract de către cumpărător, precum și neplata ratelor din prețul de vânzare „atrage

rezilierea contractului adresată judecătorului de pace din orașul de reședință al

județului respectiv”.

Deci, în cauză nu a operat

rezilierea de drept, astfel cum a susținut pârâta.

De altfel, acest titlu

nu a fost anulat, dimpotrivă, în baza acestuia s-a reconstituit dreptul de proprietate

în temeiul Legii nr. 18/1991 reclamantelor și celorlalți moștenitori asupra suprafeței

de 10 ha. teren rămasă de pe urma defunctului V.I.

Concluzionând, s-a reținut

a se fi făcut dovada proprietății pentru imobilul în litigiu și a preluării abuzive.

Chiar dacă reclamantele

în speță nu au putut face dovada scrisă privind modalitatea de preluare de către

stat a imobilului în litigiu, în condițiile în care au probat dreptul de proprietate

al autorului lor asupra imobilului litigios iar pârâții aflați în posesia bunului

nu au exhibat un titlu asupra acestuia, instanța a constatat că preluarea de către

stat s-a făcut fără titlu, de facto, ceea ce reprezintă o preluare abuzivă în accepțiunea

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, considerând

imobilele preluate în baza unor acte normative sau administrative individuale drept

măsuri abuzive de deposedare, cu atât mai mult trebuie astfel considerate preluările

care s-au făcut în fapt, ca în speță, imobilul în litigiu fiind preluat abuziv de

către stat fără titlu.

Fiind îndeplinite în speță

cele două condiții - preluarea abuzivă a imobilului și calitatea de proprietar a

persoanei care a formulat notificarea, respectiv moștenitorii (reclamantele) – Curtea

a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru

imobilul în litigiu.

Întrucât imobilul în litigiu

nu este liber (o parte din el fiind înstrăinat numitului T.G. – contract de vânzare-cumpărare,

iar diferența de 2.039,7 m.p. face parte din domeniul privat al comunei C., conform

H.C.L. nr. 9 din 26 ianuarie 2001) Curtea a obligat pârâții să emită decizie sau

dispoziție motivată cu privire la notificarea emisă de B.E.J. S.A. în vederea acordării

de despăgubiri în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care,

invocand dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că hotărârea atacată

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 și 10 din Legea nr. 10/2001,

care instituie regula restituirii bunului pretins în procedura reglementată de această

lege, în natură.

Au susținut că în cauză

a fost dovedită împrejurarea că poate fi restituită în natură suprafața de 3.474

m.p. teren, situată în două locații.

Astfel, din raportul de

expertiză tehnică imobiliară administrat în cauză rezultă că suprafața de 2.239

m.p., aflată inițial în folosința F., actualmente în proprietatea privată a comunei

C., este liberă, fiind astfel susceptibilă restituirii în natură. Pe această suprafață

a fost construită o brutărie, care, la data efectuării expertizei era în stare de

autodemolare, iar la data judecării apelului era demolată.

Cât privește diferența

de teren pretinsă în cauză, respectiv suprafața de 1.564,93 m.p., ocupată de fam.

T., au arătat că aceasta deține acte doar pentru suprafața de 100 m.p., teren dat

în folosință prin decizia din 6 ianuarie 1982, suprafață care nu poate fi restituită

în natură, concluzie valabilă și pentru suprafața de 237,93 m.p., ocupată de construcțiile

edificate de aceeași familie. (adică un total de 329,93m.p.).

Pentru diferența de 1.235

m.p., ocupată fără acte de aceste persoane, instanța de apel trebuia să constate

că poate fi restituită în natură pe vechiul amplasament.

Pentru diferența de teren

ce nu poate fi restituită în natură, instanța de apel trebuia să dispună restituirea

sub forma măsurii reparatorii a compensării cu alte bunuri de aceeași valoare economică,

(fiind dovedit că pârâta are la dispoziție terenuri libere ce pot fi atribuite în

această modalitate).

În acest context, au arătat

că în mod greșit instanța de apel a respins cererea lor de suplimentare a raportului

de expertiză pentru lămurirea aspectelor enunțate, inclusiv a bunurilor – terenuri

– aflate la dispoziția autorității locale ce ar putea face obiectul compensării

către persoanele îndreptățite.

Recursul este fondat.

Într-adevar legea specială

– Legea nr. 10/2001 – instituie prin numeroase dispoziții – art. 1, 7, 9, 10 – regula

restituirii bunurilor pretinse pe această cale, în natură, ca expresie a principiului

restitution in integrum ce guvernează întreaga procedură reglementată de această

lege și în acord cu spiritul său, de reparare a nedreptăților săvârșite de regimul

anterior.

În aceste scop, legea

specială pretinde participanților la procedură, inclusiv entităților/autorităților

implicate în realizarea acesteia, identificare bunurilor, a situației lor juridice,

în scopul prioritar al stabilirii aptitudinii bunului pretins pe această cale a

fi restituit în natură.

Potrivit probațiunii administrate

până în prezenta etapă procesuală, imobilul pretins în cauză se compune din 2.239

m.p., teren aflat în folosința F. Constanța și trecut de consiliul local C. prin

hotărârea din 3 august 2006 în proprietatea privată a localității, pe care se află

un activ-brutărie în stare de autodemolare, aflat în proprietatea aceleași autorități

și din suprafața de 1.564,93 m.p., folosită de familia T. fără nici un titlu.

În acest context și în

raport de adresa din 12 aprilie 2010 emisă de Primăria com.C., care confirmă împrejurările

reliefate, menționând că din suprafața totală de 4.000 m.p., 2.039,7 m.p., se află

la dispoziția Comisiei constituită în baza Legii nr. 10/2001, comisie ce nu își

mai menține oferta referitoare la acordarea de teren în compensarea celui preluat

de stat, se verifică ca fiind întemeiate susținerile recurentelor, atât în ceea

ce privește aptitudinea bunului pretins în a fi restituit în natură (cel puțin parțial),

cât a și posibilității de acordare în compensare a unor bunuri echivalente celui

preluat abuziv.

În acest scop și constatând

că probatiunea administrată până în acest moent nu permite evocarea fondului litigiului,

în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art.

314 C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță în scopul suplimentării probațiunii pentru justa

soluționare a cauzei.

Se va verifica aptitudinea

terenului deținut, necontestat, de unitatea administrativ-teritorială a fi restituit

în natură, ca și identificarea și stabilirea situației juridice a terenului deținut

de familia T. (partea deținută cu acte de proprietate iar dacă există teren ocupat

suplimentar, stabilirea regimului său juridic), precum și verificarea îndeplinirii

cerințelor legii privind acordarea măsurii reparatorii compensatorii cu alte bunuri,

astfel cum au pretins reclamantele și cum inițial și-a manifestat acordul autoritatea

locală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții B.K.D. și V.V.P. împotriva deciziei nr. 229/C din 11 octombrie 2010

a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2011.