ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6121/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 8 martie 2005 reclamantele B.K.D. și V.V.P. au chemat în judecată pe pârâtele Primăria comunei C. și Consiliul Local C., solicitând instanței ca pe baza probelor administrate să fie obligate să le restituie reclamantelor, în natură, imobilul situat în comuna C., compus din: teren în suprafață de 4.000 m.p. și o casă de locuit cu 3 camere, sală, bucătărie și dependințe. În motivare, reclamantele au arătat că la data de 13 august 2001 au notificat autoritățile pârâte în temeiul Legii nr. 10/2001 prin B.E.J. S.C.A., solicitând restituirea în natură a imobilului menționat, ce a aparținut tatălui lor, V.I. Reclamantele au susținut că autorul lor a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin actul de vânzare-cumpărare autentificat și transcris la Grefa Tribunalului Constanța.

Au arătat că deși notificarea a fost formulată în cursul anului 2001, până la data sesizării instanței nu a fost emisă nicio dispoziție, în condițiile legii. Din interpretarea textului art. 23 alin. (1) din lege rezultă neechivoc, în opinia reclamantelor, că lipsa răspunsului de la deținătorul imobilului echivalează cu refuzul de a restitui bunul, iar consecința juridică pentru persoana îndreptățită este de a ataca în justiție acest refuz.

Prin precizările depuse la termenul din 10 mai 2005 reclamantele au susținut că înțeleg să cheme în judecată comuna C., prin Primar, urmând ca pârâta să fie obligată la restituirea în natură prin lăsarea în deplină proprietate și netulburată posesie a imobilului proprietatea autorului lor, V.I., decedat la 15 aprilie 1957, iar în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, pârâta să fie obligată la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensare cu un alt imobil valoric egal cu cel descris sau despăgubiri bănești în cuantum de cca. 2 mld. ROL. În drept au fost invocate prevederile art. 21 din Constituție, art. 1, 2, 3, 4, 7, 9, 10, 20-26 și art. 51 din Legea nr. 10/2001, art. 19 și 67 din Legea nr. 215/2001.

Prin întâmpinarea depusă la 25 octombrie 2005 Consiliul Local C. și Primăria C. au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportată la petitul acțiunii, la împrejurarea că o asemenea cerere nu poate fi întemeiată pe disp. Legii nr. 10/2001, iar în măsura în care demersul procesual va fi calificat ca fiind o acțiune în realizare (revendicare) excepția are în vedere existența unei reglementări speciale, care exclude incidența în speță a art. 480 C. civ. Totodată, au fost invocate excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei C. și excepția lipsei calității procesuale a Primăriei C. și a Consiliului Local C., prin raportare la dispozițiile care reglementează capacitatea de folosință și de exercițiu a acestor autorități.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2005 a fost respinsă, excepția inadmisibilității acțiunii, iar sub aspectul excepțiilor legate de capacitatea/calitatea procesuală, instanța a constatat că analiza lor nu se mai impune față de precizările aduse cadrului procesual de către reclamante, care au arătat că înțeleg să se judece cu comuna C., prin Primar. Prin sentința civilă nr. 822 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Constanța, a respins cererea reclamantelor privind aplicarea disp.art. 108 1 C. proc. civ. Au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile vizând lipsa calității procesuale active a reclamantelor și lipsa calității procesuale pasive a comunei C. prin Primar. A fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantelor B.K.D.

și V.V.P. formulată în contradictoriu cu pârâta comuna C. prin Primar sub aspectul tuturor capetelor de cerere. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că pârâta comuna C. are calitate procesuală pasivă de a sta în proces, având calitate de unitate deținătoare – potrivit disp. art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 – și în al cărei patrimoniu se află imobilul în litigiu. De asemenea și reclamantele au făcut dovada că au calitatea de a sta în proces, fiind moștenitoarele defunctului V.I., care a dobândit în proprietate imobilul în litigiu. Întrucât nu au făcut dovada preluării abuzive a imobilului, instanța de fond a respins acțiunea reclamantelor în contradictoriu cu pârâta comuna C. prin Primar ca nefondată.

Prin decizia nr. 229 C din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța, a admis apelul reclamantelor și schimbând în tot sentința apelată, a dispus obligarea pârâților să emită decizie sau dispoziție motivată cu privire la notificarea reclamantelor în vederea acordării de măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Curtea a reținut următoarele: În baza art. 22 din Legea nr. 10/2001 reclamantele au declanșat procedura necontencioasă - notificând prin B.E.J. S.C.A. în baza notificării din 13 august 2001, Primarul comunei C. - solicitând restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001 a imobilului compus din teren în suprafață de 4.000 m.p. și casă de locuit, situat în comuna C., județul Constanța, ce a aparținut defunctului V.I., tatăl reclamantelor.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare. În speță s-a reținut că unitatea deținătoare nu a emis decizie sau dispoziție motivată cu privire la notificarea formulată, încălcând disp.

art. 25 din Legea nr. 10/2001. Întrucât reclamantele și-au îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, au depus odată cu notificarea actele doveditoare, unitatea deținătoare avea obligația să emită decizie, în caz contrar ele se pot adresa direct justiției. A considera că o astfel de cerere este inadmisibilă și a o respinge ca atare, ar însemna nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001. Astfel, persoanele îndreptățite să își redobândească imobilele preluate abuziv ar fi împiedicate să își exercite accesul liber la justiție și partea care nu și-a îndeplinit obligațiile în termenul stabilit de lege ar fi încurajată să persiste în această atitudine. Lipsa răspunsului persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, ce trebuie cenzurat de către instanțele de judecată, acestea având plenitudine de jurisdicție în această materie.

Refuzul dă dreptul notificatorului să apeleze la justiție pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor legitime. Or, în speță, reclamantele din prezenta cauză, s-au adresat instanței ca urmare a refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată, în baza căreia au solicitat măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în comuna C., județul Constanța.

Potrivit art. 1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile acestei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, în acordare de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominale folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri bănești.

Conform art. 2 alin. (1) lit. a) și i) din Legea nr. 10/2001, în înțelesul acestei, prin imobile preluate abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și cele naționalizate fără titlu valabil și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii persoanelor îndreptățite.

Rezultă că, pentru a se solicita acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: preluarea imobilului în mod abuziv și calitatea de proprietar la data preluării a persoanei care a formulat notificarea, respectiv de moștenitor al proprietarului. În speță, reclamantele sunt moștenitoarele defunctului V.I. – dovada calității de moștenitoare fiind făcută cu actele de stare civilă și certificat de moștenitor. Cu actul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanța reclamantele au făcut dovada că autorul lor a dobândit în proprietate imobilul compus din teren de 4.000 m.p. și construcție, situat în comuna C., județul Constanța.

Acest imobil a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, autorul nefigurând în evidențele primăriei, deși s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului în litigiu, fapt ce a susținut convingerea instanței că a fost preluat fără titlu. Susținerile intimatei din adresa din 11 iunie 2010 că acest imobil a trecut de drept în proprietatea statului întrucât autorul reclamantelor nu și-a respectat obligațiile asumate în contractul de vânzare-cumpărare au fost înlăturate de către instanță, întrucât potrivit art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nerespectarea obligațiilor asumate din contract de către cumpărător, precum și neplata ratelor din prețul de vânzare „atrage rezilierea contractului adresată judecătorului de pace din orașul de reședință al județului respectiv”.

Deci, în cauză nu a operat rezilierea de drept, astfel cum a susținut pârâta. De altfel, acest titlu nu a fost anulat, dimpotrivă, în baza acestuia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 reclamantelor și celorlalți moștenitori asupra suprafeței de 10 ha. teren rămasă de pe urma defunctului V.I. Concluzionând, s-a reținut a se fi făcut dovada proprietății pentru imobilul în litigiu și a preluării abuzive. Chiar dacă reclamantele în speță nu au putut face dovada scrisă privind modalitatea de preluare de către stat a imobilului în litigiu, în condițiile în care au probat dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului litigios iar pârâții aflați în posesia bunului nu au exhibat un titlu asupra acestuia, instanța a constatat că preluarea de către stat s-a făcut fără titlu, de facto, ceea ce reprezintă o preluare abuzivă în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, considerând imobilele preluate în baza unor acte normative sau administrative individuale drept măsuri abuzive de deposedare, cu atât mai mult trebuie astfel considerate preluările care s-au făcut în fapt, ca în speță, imobilul în litigiu fiind preluat abuziv de către stat fără titlu. Fiind îndeplinite în speță cele două condiții - preluarea abuzivă a imobilului și calitatea de proprietar a persoanei care a formulat notificarea, respectiv moștenitorii (reclamantele) – Curtea a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Întrucât imobilul în litigiu nu este liber (o parte din el fiind înstrăinat numitului T.G. – contract de vânzare-cumpărare, iar diferența de 2.039,7 m.p.

face parte din domeniul privat al comunei C., conform H.C.L. nr. 9 din 26 ianuarie 2001) Curtea a obligat pârâții să emită decizie sau dispoziție motivată cu privire la notificarea emisă de B.E.J. S.A. în vederea acordării de despăgubiri în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocand dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 și 10 din Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii bunului pretins în procedura reglementată de această lege, în natură. Au susținut că în cauză a fost dovedită împrejurarea că poate fi restituită în natură suprafața de 3.474 m.p.

teren, situată în două locații. Astfel, din raportul de expertiză tehnică imobiliară administrat în cauză rezultă că suprafața de 2.239 m.p., aflată inițial în folosința F., actualmente în proprietatea privată a comunei C., este liberă, fiind astfel susceptibilă restituirii în natură. Pe această suprafață a fost construită o brutărie, care, la data efectuării expertizei era în stare de autodemolare, iar la data judecării apelului era demolată. Cât privește diferența de teren pretinsă în cauză, respectiv suprafața de 1.564,93 m.p., ocupată de fam. T., au arătat că aceasta deține acte doar pentru suprafața de 100 m.p., teren dat în folosință prin decizia din 6 ianuarie 1982, suprafață care nu poate fi restituită în natură, concluzie valabilă și pentru suprafața de 237,93 m.p., ocupată de construcțiile edificate de aceeași familie.

(adică un total de 329,93m.p.). Pentru diferența de 1.235 m.p., ocupată fără acte de aceste persoane, instanța de apel trebuia să constate că poate fi restituită în natură pe vechiul amplasament. Pentru diferența de teren ce nu poate fi restituită în natură, instanța de apel trebuia să dispună restituirea sub forma măsurii reparatorii a compensării cu alte bunuri de aceeași valoare economică, (fiind dovedit că pârâta are la dispoziție terenuri libere ce pot fi atribuite în această modalitate). În acest context, au arătat că în mod greșit instanța de apel a respins cererea lor de suplimentare a raportului de expertiză pentru lămurirea aspectelor enunțate, inclusiv a bunurilor – terenuri – aflate la dispoziția autorității locale ce ar putea face obiectul compensării către persoanele îndreptățite.

Recursul este fondat. Într-adevar legea specială – Legea nr. 10/2001 – instituie prin numeroase dispoziții – art. 1, 7, 9, 10 – regula restituirii bunurilor pretinse pe această cale, în natură, ca expresie a principiului restitution in integrum ce guvernează întreaga procedură reglementată de această lege și în acord cu spiritul său, de reparare a nedreptăților săvârșite de regimul anterior. În aceste scop, legea specială pretinde participanților la procedură, inclusiv entităților/autorităților implicate în realizarea acesteia, identificare bunurilor, a situației lor juridice, în scopul prioritar al stabilirii aptitudinii bunului pretins pe această cale a fi restituit în natură.

Potrivit probațiunii administrate până în prezenta etapă procesuală, imobilul pretins în cauză se compune din 2.239 m.p., teren aflat în folosința F. Constanța și trecut de consiliul local C. prin hotărârea din 3 august 2006 în proprietatea privată a localității, pe care se află un activ-brutărie în stare de autodemolare, aflat în proprietatea aceleași autorități și din suprafața de 1.564,93 m.p., folosită de familia T. fără nici un titlu.

În acest context și în raport de adresa din 12 aprilie 2010 emisă de Primăria com.C., care confirmă împrejurările reliefate, menționând că din suprafața totală de 4.000 m.p., 2.039,7 m.p., se află la dispoziția Comisiei constituită în baza Legii nr. 10/2001, comisie ce nu își mai menține oferta referitoare la acordarea de teren în compensarea celui preluat de stat, se verifică ca fiind întemeiate susținerile recurentelor, atât în ceea ce privește aptitudinea bunului pretins în a fi restituit în natură (cel puțin parțial), cât a și posibilității de acordare în compensare a unor bunuri echivalente celui preluat abuziv. În acest scop și constatând că probatiunea administrată până în acest moent nu permite evocarea fondului litigiului, în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în scopul suplimentării probațiunii pentru justa soluționare a cauzei. Se va verifica aptitudinea terenului deținut, necontestat, de unitatea administrativ-teritorială a fi restituit în natură, ca și identificarea și stabilirea situației juridice a terenului deținut de familia T. (partea deținută cu acte de proprietate iar dacă există teren ocupat suplimentar, stabilirea regimului său juridic), precum și verificarea îndeplinirii cerințelor legii privind acordarea măsurii reparatorii compensatorii cu alte bunuri, astfel cum au pretins reclamantele și cum inițial și-a manifestat acordul autoritatea locală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.K.D. și V.V.P. împotriva deciziei nr. 229/C din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.