ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2404/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2404/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 254 din 25 februarie

2010 Tribunalul București - secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării și

Inovării; a respins acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Educației Cercetării și Inovării ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă; a

admis în

parte cererea precizată și a obligat pârâții Municipiul București,

prin

Primarul General,

și Academia de Studii Economice să

restituie în natură reclamanților terenul în suprafață totala de 609,4 mp,

situat în București, str. Piața Amzei, compus din construcție cu suprafața

exterioară la sol de 509,4 mp și curte interioară de 100 mp, astfel cum este

identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert M.C.; a

obligat pârâții Municipiul București și Academia de Studii Economice să

restituie în natură reclamanților construcția cu suprafața exterioară la sol de

509,4 mp edificată pe terenul sus - menționat cu regim de înălțime D + P + 1 E

+ M, astfel cum este identificată prin raportul de expertiză construcții

întocmit de expert I.L.C. și a obligat

pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General,

să emită dispoziție motivată

prin care să propună reclamanților

măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață

de 249 mp situat pe str.

Intrarea Amzei, sector 1, astfel cum este identificat prin raportul de

expertiză topografică întocmit de expert M.C., constând în despăgubiri acordate

în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, sub nr. 1488/2001, reclamantul B.A.P. și numita P.M.O. au

solicitat restituirea imobilului situat în București, Intrarea Amzei nr. 1,

sector 1, așa cum este descris în ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930

și în actul de partaj încheiat la 10 decembrie 1934.

Notificarea a fost

adresată inițial Primăriei Municipiului București, care a înaintat-o spre

competentă soluționare către Ministerul Educației Cercetării și Inovării, iar

această din urmă instituție a înaintat-o la rândul său spre soluționare

Academiei de Studii Economice.

Până la data introducerii acțiunii,

notificarea nu a fost soluționată de către pârâta Academia de Studii Economice,

fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin

dispoziție de respingere a notificării, așa cum rezultă din adresa, emisă de

Academia de Studii Economice, conform căreia notificarea formulată nu este încă

soluționată deoarece nu existe suficiente dovezi care să ateste faptul că

imobilul situat în București, Intrarea Amzei nr. 1, sector 1, a cărei restituire se solicită, s-a aflat în proprietatea autorului reclamanților începând cu data

de 6 septembrie 1930, respectiv nu rezultă cu claritate că imobilul dobândit în

proprietate de către B.A. este același cu cel deținut în prezent de către

pârâtă.

Absența răspunsului

persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor

reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță,

întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată

exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată

deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.

De altfel, prin

decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un

recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze

pe fond inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

În ceea ce privește acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Academia de Studii Economice,

tribunalul a apreciat că acțiunea formulată, așa cum a fost precizată, este

întemeiată, în parte, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001,

imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei

legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor

stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a reținut că imobilul

situat în București, str. Piața Amzei și Intrarea Amzei,

a

aparținut autorului reclamanților B.A. și numitei A.M.L., fiind dobândit în

baza ordonanței de adjudecare emise la 6 septembrie 1930 de Tribunalul Ilfov

secția Notariat.

La data de 10 noiembrie 1934 s-a încheiat un

act de partaj, prin care autorul reclamanților B.A. devenea unic proprietar la

imobilului situat în București, Intrarea Amzei, lotul I și II, colț cu Piața

Amzei sector 1, act de partaj autentificat la 14 iunie 1940 la Tribunalul Ilfov Secția Notariat.

Prin procesul verbal datat 14 iunie 1940 s-a

dispus înscrierea în cartea funciară provizorie a dreptului de proprietate

asupra unui imobil teren și casă, compusă din 36 camere și dependințe, având

subsol, parter, două etaje și două curți pe numele autorului reclamanților B.A.

Potrivit adreselor din 26 aprilie 2007 emise

de Direcția Impozite și Taxe Sector 1, a adresei nr. 14560/2002 emise de aceiași instituție, a adresei 695238 R/599/2008 emise de Primăria Municipiului

București, a adresei 13897/2007 emise de Primăria Municipiului București, a

adresei 1182/2007 emise de Academia de Studii Economice, imobilul situat în

București, str. Intrarea Amzei, a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950,

poziția 1020 de la autorul reclamanților B.A., imobilul fiind compus din subsol,

parter, etaj și mansardă.

Din aceleași înscrisuri rezultă că imobilul

aflat în prezent în intrarea Amzei, se află în administrarea Academia de Studii

Economice conform deciziei nr. 333 din 18 februarie 1957 emise de fostul Sfat

Popular al capitalei, fiind utilizat cel puțin din 1992 fără întrerupere de

către pârâta Academia de Studii Economice.

Prin dispoziția nr. 1061/2003 s-a restituit

în natură numiților B.A.P. și P.M.O. doar imobilul situat în București,

Intrarea Amzei, sector 1, format din teren în suprafață de 161,87 mp, din

totalul de 220 mp, și care reprezintă teren aferent construcției, curtea și

construcții, (mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995) cu

excluderea drumului de trecere.

În urma decesului numitului B.A., au rămas ca

moștenitori reclamantul B.A.P. și numita P.M.O., conform certificatului de

calitate de moștenitor emis de BNP M.L., iar de pe urma defunctei P.M.O. au

rămas ca moștenitori reclamanții P.M.A. și P.M.P., conform certificatului de

calitate de moștenitor emis de B.N.P. M.D.

În concluzie, în raport de situația de fapt

expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada că autorul

reclamanților a deținut în proprietate imobilul respectiv, compus din teren și

construcție și care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950

și ulterior în administrarea Academiei de Studii Economice, prin decizia nr. 333/1957.

La

aprecierea acestei situații, tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 22

din Lega nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum

și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca

anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 25 luni de la

data intrării în vigoare a prezentei legi.

Mai mult decât atât, potrivit art.

24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (1),

persoana individualizată în cazul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

De asemenea, art. 23 din H.G. nr. 250/2007

privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 dă posibilitatea

probării dreptului de proprietate asupra imobilului nu numai prin titlul

original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că

bunul respectiv aparținea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la

dosarul cauzei.

De

altfel, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei

legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele,

imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât imobilul face

parte din categoria imobilelor pentru care foștii proprietari pot obține

restituirea în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001.

În consecință, în speța dedusă judecății, din

conținutul actelor menționate pe larg în cele ce preced, a rezultat în mod

evident că terenul și construcția a aparținut autorilor reclamanților, fiind

trecute în proprietatea statului.

Așadar, tribunalul a constatat că pârâții

Municipiul București și Academia de Studii Economice aveau obligativitatea de a

se pronunța asupra fondului cererii formulate, respectiv aveau obligativitatea

de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică

restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra

terenului și asupra construcției ce formează obiectul cauzei.

Potrivit art.

7 alin. (1) imobilele preluate în mod abuziv se restituie de regulă în natură,

iar în acest sens sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 conform

căruia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în

care se află la data cererii de restituire.

Din conținutul raportului de expertiză

tehnică topografică întocmit de expertul M.C. a rezultat că la nivelul anului

1940 imobilul situat în București, str. Piața Amzei, avea o suprafață totală de

856 mp, și era compus din construcție cu o suprafață de 509 mp, curte

interioară de 99 mp, curte aferentă imobilului de 41 mp, și drumul de trecere,

actuala str. Intrarea Amzei cu o suprafață de 207 mp.

Imobilul solicitat de reclamanți are o

suprafață reală de 609,4 mp, cu vecinătățile menționate în raportul de

expertiză și se compune din construcție cu suprafață exterioară la sol de 509,4

mp și curte interioară cu suprafața de 100 mp.

Expertul a mai precizat că imobilul sus -

menționat, astfel cum a fost identificat, este unul și același cu imobilul lot

1 deținut de autorul reclamanților B.A., menționat în ordonanța de adjudecare

din 6 septembrie 1930, în actul de partaj din 10 decembrie 1934 și în procesul

verbal de carte funciară și că nu există impedimente la restituirea imobilului.

În ceea ce privește suprafața de 249 mp ce

făcea parte din imobilul lot 1 deținut de autorul reclamanților B.A., menționat

în aceleași înscrisuri de mai sus, expertul a concluzionat că este o porțiune

din str. Intrarea Amzei prin care se face accesul către celelalte imobile

aflate pe această intrare, iar pe teren sunt edificate lucrări de utilitate

publică, canalizare, rețele de gaze și apă, rețele electrice, care ar putea

constitui impedimente la restituirea în natură.

Totodată, expertul a precizat că atât terenul

de 609,4 mp, cât și terenul în suprafață de 249 mp nu se suprapun peste terenul

de 161,87 mp, ce a fost restituit reclamanților prin dispoziția nr. 1061/2003.

În ceea ce privește construcția, din analiza

raportului de expertiză efectuat de expert I.L.C. a rezultat că aceasta are o

suprafață - amprentă de 509,4 mp, are un regim de înălțime de D + P + 1 + M, a

fost edificată înainte anul 1900, având o arhitectură aparte, foarte frumoasă,

dar complet neîntreținută și neîngrijită.

Expertul a precizat că imobilul construcție

este unul și același deținut de autorul reclamanților B.A., în raport de actele

existente la dosarul cauzei, posesorul și administratorul imobilului fiind

Academia de Studii Economice, care la rândul său a închiriat sau a permis

folosința imobilului unor firme, asociații sau organizații, neexistând

impedimente la restituirea în natură a imobilului.

În ceea

ce privește suprafața de 249 mp, tribunalul a constatat că potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, î

n cazurile în care

restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent.

Potrivit art.

10 din același act normativ, î

n situația imobilelor preluate în mod abuziv

și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau

parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și

terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În cazul

în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv

s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent.

Așadar, în raport de situația de fapt arătată

în cele ce preced, tribunalul a apreciat că nu se poate dispune restituirea în

natură pentru suprafața de 249 mp, întrucât imobilele sunt libere în sensul

legii dacă nu sunt destinate unei anumite utilități, și numai în această

situație se pot restitui integral persoanei îndreptățite; or, în speță, așa cum

rezultă din raportul de expertiză topografică, precum și din planșele foto

aferente, terenul de 249 mp este o porțiune din str. Intrarea Amzei prin care

se face accesul către celelalte imobile aflate pe această intrare, iar pe teren

sunt edificate lucrări de utilitate publică, canalizare, rețele de gaze și apă,

rețele electrice care ar putea constitui impedimente la restituirea în natură.

Tribunalul a constatat că în realitate

aceasta suprafață de teren nu este liberă în sens juridic, ci face parte

dintr-un ansamblu unitar și nu poate forma obiectul restituirii fără a bloca

accesul și circulația în zonă; așadar, accesul auto și accesul pietonal ocupă

funcțional întregul teren afectat, iar în această situație măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Dacă ar primi punctul de vedere al

reclamanților, ar însemna că orice teren pe care nu se află edificată o

construcție este liber și că poate fi restituit, însă acest punct de vedere nu

poate fi primit întrucât, așa cum am arătat, imobilul nu este liber în sens

juridic, ci este destinat unei anumite utilități (stradă), iar restituirea în

natură ar însemna blocarea totală a accesului pietonal și auto în zonă și

imposibilitatea de a se intra în imobilele situate în vecinătate.

În ceea ce privește

excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.I., invocată prin întâmpinare,

tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Calitatea procesuală pasivă presupune o

identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în

raportul juridic dedus judecății; altfel spus, calitatea procesuală pasivă

aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv.

Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea,

trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă

prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se

întemeiază pretenția sa.

În speța dedusă judecății, tribunalul a

apreciat că pârâtul M.E.C.I. nu are calitate procesuală pasivă întrucât între

reclamanți și acest pârât nu există niciun raport de drept material care să

poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.

Or, în speța dedusă judecății, pârâtul

M.E.C.I. nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu are nicio calitate să

emită dispoziția în baza Legii nr. 10/2001, sau să răspundă la notificare.

Tribunalul a mai constatat că potrivit art.

21

alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în

mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în

vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie

națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.

De

asemenea potrivit alin. (4) din același articol în cazul imobilelor deținute de

unitățile administrativ - teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent

către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor,

respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a

președintelui consiliului județean.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel atât pârâta Academia de Studii economice cât

și pârâtul Municipiul București, prin primarul general, iar prin decizia civilă

nr. 388/A din 07 aprilie 2011 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie s-au respins apelurile pentru următoarele

considerente:

Referitor

la apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, Curtea a avut în

vedere că

potrivit

art. 21 din Legea nr. 10/2001, în varianta inițială, în termen de 60 de zile de

la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire. Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se completează cu normele

generale în materie, una dintre ele fiind dreptul constituțional al persoanei

de petiționare, autorităților publice revenindu-le obligația să răspundă în

termenele și în condițiile stabilite potrivit legii.

Aceeași obligație ca,

până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării și

a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitant, ceea ce

constituie o aplicație a principiului disponibilității, unitatea deținătoare să

emită o decizie prin care să răspundă solicitării petentului cu privire la

măsurile reparatorii, este prevăzută și de Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007. Nedepunerea actelor

considerate necesare de către unitatea deținătoare nu o îndreptățește pe aceasta

să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului

ce poate interveni doar în condițiile art. 25.1 și 25.2 din Normele

metodologice, este obligată să răspundă, chiar într-un sens defavorabil

reclamantului, deoarece în acest mod solicitantului i se deschide calea

accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea sa

privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu

încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.

Mai mult decât atât,

posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de judecată în cazul

omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea a fost recunoscută

cu putere obligatorie conform art. 329 C. proc. civ. prin mai multe decizii în

interesul legii, în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la

situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la

notificare. Astfel, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: „(…)

în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la

ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori

dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu

se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței

competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur

introdusă sau inadmisibilă. În această privință, absența răspunderii persoanei juridice

deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie

cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale”. În mod similar,

reluând aceeași statuare în drept conform căreia „lipsa răspunsului unității

deținătoare, respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării,

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate

rămâne necenzurat”, instanța supremă a stabilit prin decizia în interesul legii

nr. XX din 19 martie 2007 și că „Instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate”.

În aceste condiții,

tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către

reclamant, astfel că prima critică adusă hotărârii apelate este nefondată.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel

s-a reținut că nici acesta nu este întemeiat

S-a avut în vedere, astfel cum rezultă din

fotocopiile înscrisurilor care compun dosarul administrativ format în urma

notificării, comunicate instanței apel de către Primăria Municipiului

București, faptul că reclamanții au înregistrat la unitatea notificată acte

doveditoare în sensul art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007

:

(act de

vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub

semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950

privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni

și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se

coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea)

, respectiv ordonanța

de adjudecare emisă la 6 septembrie 1930 de fostul Tribunal Ilfov - Secția

Notariat, prin care imobilul în litigiu a fost dobândit de autorul lor, A.B.,

și de A.M.L., precum și actul de partaj intervenit ulterior între aceștia, prin

care bunul a fost atribuit lui A.B. în schimbul unei sulte.

Chiar dacă nu rezultă

data la care aceste înscrisuri au fost depuse în dosarul administrativ, acest

aspect nu prezintă relevanță, față de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001:

„Actele doveditoare ale dreptului de proprietate (…) pot fi depuse până la data

soluționării notificării”. Mai mult decât atât, nimic nu împiedică persoana

îndreptățită să depună o parte din probe direct în instanță. În acest sens, art.

26 alin. (4) din lege prevede că în cazul în care dispoziția motivată de

soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de

persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis

dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea. Nu poate fi

vorba decât de probe depuse după soluționarea notificării de către unitatea

deținătoare, întrucât dovezile administrare anterior se presupune că au fost

deja avute în vedere.

De asemenea, s-a

reținut că susținerea apelantului pârât potrivit căreia instanța ar fi reținut

că Decretul nr. 92/1950 contravine dispozițiilor Constituției din 1948, art. 481

C. civ. și Declarației Universale a Drepturilor Omului nu corespunde

realității, un asemenea considerent neregăsindu-se în motivarea hotărârii

primei instanțe.

Pe cale de

consecință, Curtea a respins acest apel ca nefondat.

Referitor la apelul

formulat de pârâtă Academia de Studii Economice, instanța de apel a reținut, în

primul rând, că la data de 29 octombrie 2009 reclamanții au formulat o veritabilă

modificare a cererii de chemare în judecată. Astfel, inițial aceștia au

solicitat obligarea pârâtelor la soluționarea notificării și emiterea unei

dispoziții privind restituirea în natură a imobilului situat în str. Intrarea

Amzei, iar ulterior recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului și

emiterea unei sentințe prin care imobilul să le fie retrocedat în deplină

proprietate și liniștită posesie.

S-a mai avut în

vedere că prima zi de înfățișare, în sensul art. 134 C. proc. civ., a avut loc

la 09 aprilie 2009, când părțile au fost prezente și instanța a dispus

administrarea unor probe din oficiu, prin emiterea unei adrese către Ministerul

Educației, Cercetării și Inovării, pentru a înainta toate înscrisurile eferente

notificării formulate de către B.A.P. și P.M.O.

Într-adevăr, potrivit

art. 132 alin. (1) C. proc. civ.: „La prima zi de înfățișare instanța va putea

da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii (…)”.

Nerespectarea

prescripției impuse de textul de lege citat nu este însă sancționată cu

nulitatea absolută, ea având drept scop doar de a proteja partea interesată,

care are latitudinea de a se prevala de această măsură de protecție ori de a

achiesa la judecarea pricinii chiar și atunci când modificarea nu s-a făcut în

termenul legal.

În aceste condiții,

sunt incidente prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.: „Neregularitatea

actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de

înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune

concluzii pe fond”.

O asemenea situație

s-a regăsit și în cauza de față, având în vedere că la termenul din 10

decembrie 2009, după ce i s-a comunicat cererea completatoare, apelanta pârâtă

nu s-a opus modificării aduse de către reclamanți acțiunii, ci a fost de acord

fără rezerve cu administrarea probelor propuse de către aceștia.

În al doilea rând, s-a

reținut că întrucât devoluțiunea în cadrul apelului, mijloc procedural de

continuare a procesului, operează numai cu privire la aspectele judecate de

către instanța a cărei hotărâre este atacată, iar prin sentința civilă ce

formează obiectul controlului judiciar instanța nu a statuat prin dispozitiv

asupra recunoașterii dreptului de proprietate, neconsiderând această solicitare

un capăt de cerere distinct, astfel Curtea nu a analizat admisibilitatea unei

asemenea cereri, o astfel de analiză excedând limitelor competenței sale.

Pe de altă parte, s-a

reținut că din adresa din 26 aprilie 2007 emisă de Direcția Impozite și Taxe

Locale Sector 1 nu rezultă că reclamantul P.M.A. ar fi decedat. Mai mult decât

atât, acesta s-a prezentat la notariat la data de 30 martie 2011 în vedere

întocmirii procurii necesare în cadrul procedurii înscrierii în fals declanșate

de partea adversă.

În altă ordine de idei

s-a avut în vedere, contrar susținerilor apelantei pârâte, există identitate

între obiectivele expertizei specialitatea construcții: - identificarea

construcției edificate pe terenul în suprafață totală de circa 608 mp situat în

București, str. Intrarea Amzei; - să se precizeze cu exactitate suprafața de

teren ocupată de construcție, componența și destinația, cu identificarea pe

schița cadastrală; - să se menționeze dacă imobilul construcție astfel cum a

fost identificat este identic cu cel deținut de autorul reclamanților, B.A., în

raport de ordonanța de adjudecare din 06 septembrie 1930, de actul de partaj

din 10 decembrie 1934 și de celelalte înscrisuri aflate la dosar; - să se

precizeze actualul posesor al imobilului; - să se precizeze dacă există impedimente

la restituirea în natură a imobilului, pe de o parte, și concluziile acesteia:

- pe suprafața de teren de 608 mp a fost edificată o construcție cu destinație

locuință înainte de 1900, imobil ce se află în București, Intrarea Amzei,

localizat în anexele nr. 9, 5, 11 și 12; - suprafața de teren ocupată de

construcție este de 509,40 mp, are un regim de înălțime D+P+1E+M, având o arie

desfășurată construită de 2037,60 mp, destinația inițială a construcției a fost

locuință cu câte 10 camere pe fiecare nivel, imobilul fiind identificat pe

schițele cadastrale în anexele nr. 11 și 12; - imobilul identificat este unul

și același cu cel deținut de defunctul autorul reclamanților B.A. în raport cu

ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930, anexa nr. 4, de actul de partaj

din 14 noiembrie 1934, anexa nr. 5, cât și de celelalte înscrisuri aflate la

dosarul cauzei și toate acestea întărite și susținute de planurile topografice

la scara 1:1000 din anii 1911, 1940, 1960 și de cel actual, arătat în anexa nr.

11; - la data efectuării expertizei nu este un posesor al acestei construcții,

ci doar ocupantul: o instituție de învățământ; - nu există niciun impediment de

restituire în natură a imobilului.

După cum a rezultat

expres și din concluziile raportului de expertiză, au fost avute în vedere

pentru identificarea imobilului și actele vechi de proprietate, astfel încât instanța

de apel a înlăturat și această critică de netemeinicie.

Este adevărat că la

dosar există atât un act de partaj cuprins într-un înscris sub semnătură

privată, încheiat între A.M.L. și A.B., având ca obiect imobilul dobândit de

către aceștia prin ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930 a Tribunalului

Ilfov - Secția Notariat, intervenit la 09 aprilie 1932, prin care sulta pe care

urma să o plătească A.B. a fost stabilită la valoarea de 1.550.000 lei, ce urma

a fi plătită în parte copartajantei și în parte creditorilor acesteia, I.C. și

Creditul Ipotecar, cât și un act de partaj autentificat la 10 decembrie 1934 de

fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, încheiat între aceleași părți, prin

care sulta a fost stabilită la valoarea de 1.250.000 lei, ce urma a fi plătită

în totalitate copărtașei.

Semnificația juridică

a situației de fapt expuse este însă aceea a unei modificări a acordului de voință

inițial, permisă de dispozițiile art. 969 alin. (2) C. civ., și ca atare

dobândirea dreptului exclusiv de proprietate asupra imobilului de către autorul

reclamanților nu este afectată prin aceasta de niciun dubiu. Întrucât cele două

înscrisuri dovedesc cele două manifestări de voință ale părților consecutive și

distincte, nu există nicio contradicție între mijloacele de probă în discuție.

Admițând că, de vreme

ce în anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, la poziția 1020 apare

mențiunea „B.A., 13 apartamente, București”, nu s-a făcut dovada preluării

imobilului în litigiu, cu adresa str. Piața Amzei, prin acest act normativ,

concluzia care s-a impus a fost că au fost incidente dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar nu cele ale art. 2 alin. (1) lit. a), ceea

ce nu produce însă nicio consecință cu privire la posibilitatea acordării

măsurilor reparatorii ori la natura acestora.

Pentru a stabili

înțelesul sintagmei „refuz nejustificat” al unității deținătoare de a soluționa

notificarea cu care a fost învestită, folosite de Înalta Curte de Casație și

Justiție în decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, s-a avut în

vedere considerentele expuse în cuprinsul acestei hotărâri: „(…) în cazul când

unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca

instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1)

C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă

este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz,

lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu

soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat (…)”.

Prin urmare,

caracterul nejustificat al refuzului a fost dat de lipsa unui răspuns (fie în

sens favorabil, fie în sens nefavorabil notificatorului) în termenul impus de

lege prin sine însăși, fără a prezenta relevanță faptul că, în opinia unității

deținătoare, cerere de acordare a măsurilor reparatorii nu ar fi întemeiată

(ceea ce ar însemna că nu poate fi soluționată prin admiterea ei, ci prin respingere),

interpretarea propusă de apelanta pârâtă, contrară rațiunii urmărite de Înalta

Curte de Casație și Justiție, lăsând practic fără aplicare decizia în interesul

legii.

În concluzie s-a avut

în vedere că, domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 se raportează la data

preluării imobilului de către stat, după cum rezultă chiar din art. 1 alin. (1):

„Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și

cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și

nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, iar nu la

data la care imobilul a intrat în patrimoniul unității deținătoare.

Imobilul

în litigiu a fost preluat, conform celor expuse anterior în fapt, de stat,

deoarece potrivit art. 5 din Constituția din 1948, proprietatea putea aparține

Statului sau organizațiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau

juridice. Transmiterea dreptului de administrare a bunurilor proprietatea

statului între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile

tutelate de acestea, se făcea în condițiile Decretului Consiliului de Stat nr. 409/1955.

Astfel, în baza deciziei nr. 521 din 17 martie 1953 a fostului Sfat Popular al

Capitalei, dreptul de administrare a fost scos din patrimoniul Întreprinderii

Locuințe și Localuri București și trecut la Secțiunea Administrativă a Sfatului Popular al Capitalei, iar prin decizia nr. 333 din 18

februarie 1957 a aceluiași organ de stat imobilul a fost trecut în

administrarea Institutului de Științe Economice și Planificare „V.I.L.”.

Contrar susținerilor

apelantei pârâte, imobilul nu a intrat niciodată în proprietatea acesteia,

deoarece în temeiul art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, în prezent

abrogată, au fost integrate în patrimoniul Ministerului Învățământului, al

instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică din

sistemul învățământului de stat numai bunurile realizate din fondurile statului

sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat, în perioada

anterioară datei de 22 decembrie 1989, iar nu și cele preluate de către stat de

la alte persoane. De altfel, și în ipoteza în care imobilul ar fi intrat în

patrimoniul apelantei pârâte în temeiul legii menționate, întrucât aceasta este

o persoană juridică de drept publică, avea în egală măsură calitatea de unitate

deținătoare (de această dată ca proprietar, iar nu numai ca detentor) în sensul

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ca atare era obligată la restituirea

în natură.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs, atât Academia de Studii Economice cât și pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General.

Astfel, criticile

aduse hotărârii de apel de pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Se susține că

hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în

care în cauză nu există un refuz nejustificat de a soluționa notificarea, cu

atât mai mult cu cât a fost emisă Dispoziția nr. 1061/2001 prin care s-a restituit

în natură terenul de 161,87 m.p. din totalul de 220 m.p., motiv pentru care în cauză nu este incidentă Decizia nr. XX/2007 dată de Înaltei Curți de

Casație și Justiție – Secțiile Unite în recurs în interesul legii.

Pârâta Academia de

Studii Economice București, deși a formulat recurs, ulterior, prin actul depus

la filele 21-23 a renunțat la judecarea recursului, motiv pentru care, în

temeiul art. 267 C. proc. civ., urmează a se lua act de această renunțare a pârâtei

la judecarea căii de atac a recursului.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, Înalta Curte reține următoarele:

Față de obiectul

dedus judecății, ce vizează nesoluționarea notificării reclamanților în

termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o

legală interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care notificarea viza

restituirea imobilului situat în București, Intrarea Amzei, așa cum este

descris în Ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930 și actul de partaj

încheiat la 10 decembrie 1934.

Este real că a fost

emisă dispoziția nr. 1061/2003, numai că prin aceasta s-a restituit numiților B.A.P.

și P.M.O., doar imobilul din București, Intrarea Amzei format doar din teren de

161,87 m.p. din totalul de 220 m.p. și care reprezintă teren aferent

construcției, nefiind însă soluționată notificarea reclamanților privind

imobilele din București, Piața Amzei.

Or, în aceste

condiții, de nesoluționare a notificării ce viza imobilele sus arătate, sunt

incidente în cauză dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție – Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii.

Din această

perspectivă, niciuna din criticile pârâtului Municipiul București, prin

Primatul General, nu sunt fondate, motiv pentru care, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul acestui pârât urmează a fi

respins ca nefondat.

În condițiile în care

pârâta Academia de Studii Economice a renunțat la judecarea recursului (așa cum

rezultă din înscrisul depus la dosar, filele 21-22) urmează ca, în temeiul art.

267 C. proc. civ., a se lua act de această renunțare la judecata căii de atac a

recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea

la judecata recursului formulat de pârâta Academia de Studii Economice

București împotriva deciziei nr. 388/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar

împotriva deciziei nr. 388/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 2 aprilie 2012.