ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2404/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 254 din 25 februarie 2010 Tribunalul București - secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării și Inovării; a respins acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Cercetării și Inovării ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea precizată și a obligat pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Academia de Studii Economice să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață totala de 609,4 mp, situat în București, str. Piața Amzei, compus din construcție cu suprafața exterioară la sol de 509,4 mp și curte interioară de 100 mp, astfel cum este identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert M.C.; a obligat pârâții Municipiul București și Academia de Studii Economice să restituie în natură reclamanților construcția cu suprafața exterioară la sol de 509,4 mp edificată pe terenul sus - menționat cu regim de înălțime D + P + 1 E + M, astfel cum este identificată prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert I.L.C.

și a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 249 mp situat pe str. Intrarea Amzei, sector 1, astfel cum este identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert M.C., constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sub nr. 1488/2001, reclamantul B.A.P. și numita P.M.O.

au solicitat restituirea imobilului situat în București, Intrarea Amzei nr. 1, sector 1, așa cum este descris în ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930 și în actul de partaj încheiat la 10 decembrie 1934. Notificarea a fost adresată inițial Primăriei Municipiului București, care a înaintat-o spre competentă soluționare către Ministerul Educației Cercetării și Inovării, iar această din urmă instituție a înaintat-o la rândul său spre soluționare Academiei de Studii Economice.

Până la data introducerii acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către pârâta Academia de Studii Economice, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării, așa cum rezultă din adresa, emisă de Academia de Studii Economice, conform căreia notificarea formulată nu este încă soluționată deoarece nu existe suficiente dovezi care să ateste faptul că imobilul situat în București, Intrarea Amzei nr. 1, sector 1, a cărei restituire se solicită, s-a aflat în proprietatea autorului reclamanților începând cu data de 6 septembrie 1930, respectiv nu rezultă cu claritate că imobilul dobândit în proprietate de către B.A. este același cu cel deținut în prezent de către pârâtă.

Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată. De altfel, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Academia de Studii Economice, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată, așa cum a fost precizată, este întemeiată, în parte, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a reținut că imobilul situat în București, str. Piața Amzei și Intrarea Amzei, a aparținut autorului reclamanților B.A. și numitei A.M.L., fiind dobândit în baza ordonanței de adjudecare emise la 6 septembrie 1930 de Tribunalul Ilfov secția Notariat. La data de 10 noiembrie 1934 s-a încheiat un act de partaj, prin care autorul reclamanților B.A. devenea unic proprietar la imobilului situat în București, Intrarea Amzei, lotul I și II, colț cu Piața Amzei sector 1, act de partaj autentificat la 14 iunie 1940 la Tribunalul Ilfov Secția Notariat. Prin procesul verbal datat 14 iunie 1940 s-a dispus înscrierea în cartea funciară provizorie a dreptului de proprietate asupra unui imobil teren și casă, compusă din 36 camere și dependințe, având subsol, parter, două etaje și două curți pe numele autorului reclamanților B.A.

Potrivit adreselor din 26 aprilie 2007 emise de Direcția Impozite și Taxe Sector 1, a adresei nr. 14560/2002 emise de aceiași instituție, a adresei 695238 R/599/2008 emise de Primăria Municipiului București, a adresei 13897/2007 emise de Primăria Municipiului București, a adresei 1182/2007 emise de Academia de Studii Economice, imobilul situat în București, str. Intrarea Amzei, a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 1020 de la autorul reclamanților B.A., imobilul fiind compus din subsol, parter, etaj și mansardă. Din aceleași înscrisuri rezultă că imobilul aflat în prezent în intrarea Amzei, se află în administrarea Academia de Studii Economice conform deciziei nr. 333 din 18 februarie 1957 emise de fostul Sfat Popular al capitalei, fiind utilizat cel puțin din 1992 fără întrerupere de către pârâta Academia de Studii Economice.

Prin dispoziția nr. 1061/2003 s-a restituit în natură numiților B.A.P. și P.M.O. doar imobilul situat în București, Intrarea Amzei, sector 1, format din teren în suprafață de 161,87 mp, din totalul de 220 mp, și care reprezintă teren aferent construcției, curtea și construcții, (mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995) cu excluderea drumului de trecere. În urma decesului numitului B.A., au rămas ca moștenitori reclamantul B.A.P. și numita P.M.O., conform certificatului de calitate de moștenitor emis de BNP M.L., iar de pe urma defunctei P.M.O. au rămas ca moștenitori reclamanții P.M.A. și P.M.P., conform certificatului de calitate de moștenitor emis de B.N.P. M.D.

În concluzie, în raport de situația de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada că autorul reclamanților a deținut în proprietate imobilul respectiv, compus din teren și construcție și care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 și ulterior în administrarea Academiei de Studii Economice, prin decizia nr. 333/1957. La aprecierea acestei situații, tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 22 din Lega nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 25 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Mai mult decât atât, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1), persoana individualizată în cazul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. De asemenea, art. 23 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului nu numai prin titlul original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.

De altfel, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât imobilul face parte din categoria imobilelor pentru care foștii proprietari pot obține restituirea în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001. În consecință, în speța dedusă judecății, din conținutul actelor menționate pe larg în cele ce preced, a rezultat în mod evident că terenul și construcția a aparținut autorilor reclamanților, fiind trecute în proprietatea statului.

Așadar, tribunalul a constatat că pârâții Municipiul București și Academia de Studii Economice aveau obligativitatea de a se pronunța asupra fondului cererii formulate, respectiv aveau obligativitatea de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra terenului și asupra construcției ce formează obiectul cauzei. Potrivit art. 7 alin. (1) imobilele preluate în mod abuziv se restituie de regulă în natură, iar în acest sens sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 conform căruia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire. Din conținutul raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul M.C.

a rezultat că la nivelul anului 1940 imobilul situat în București, str. Piața Amzei, avea o suprafață totală de 856 mp, și era compus din construcție cu o suprafață de 509 mp, curte interioară de 99 mp, curte aferentă imobilului de 41 mp, și drumul de trecere, actuala str. Intrarea Amzei cu o suprafață de 207 mp. Imobilul solicitat de reclamanți are o suprafață reală de 609,4 mp, cu vecinătățile menționate în raportul de expertiză și se compune din construcție cu suprafață exterioară la sol de 509,4 mp și curte interioară cu suprafața de 100 mp. Expertul a mai precizat că imobilul sus - menționat, astfel cum a fost identificat, este unul și același cu imobilul lot 1 deținut de autorul reclamanților B.A., menționat în ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930, în actul de partaj din 10 decembrie 1934 și în procesul verbal de carte funciară și că nu există impedimente la restituirea imobilului.

În ceea ce privește suprafața de 249 mp ce făcea parte din imobilul lot 1 deținut de autorul reclamanților B.A., menționat în aceleași înscrisuri de mai sus, expertul a concluzionat că este o porțiune din str. Intrarea Amzei prin care se face accesul către celelalte imobile aflate pe această intrare, iar pe teren sunt edificate lucrări de utilitate publică, canalizare, rețele de gaze și apă, rețele electrice, care ar putea constitui impedimente la restituirea în natură. Totodată, expertul a precizat că atât terenul de 609,4 mp, cât și terenul în suprafață de 249 mp nu se suprapun peste terenul de 161,87 mp, ce a fost restituit reclamanților prin dispoziția nr. 1061/2003. În ceea ce privește construcția, din analiza raportului de expertiză efectuat de expert I.L.C.

a rezultat că aceasta are o suprafață - amprentă de 509,4 mp, are un regim de înălțime de D + P + 1 + M, a fost edificată înainte anul 1900, având o arhitectură aparte, foarte frumoasă, dar complet neîntreținută și neîngrijită. Expertul a precizat că imobilul construcție este unul și același deținut de autorul reclamanților B.A., în raport de actele existente la dosarul cauzei, posesorul și administratorul imobilului fiind Academia de Studii Economice, care la rândul său a închiriat sau a permis folosința imobilului unor firme, asociații sau organizații, neexistând impedimente la restituirea în natură a imobilului. În ceea ce privește suprafața de 249 mp, tribunalul a constatat că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, î n cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit art. 10 din același act normativ, î n situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură pentru suprafața de 249 mp, întrucât imobilele sunt libere în sensul legii dacă nu sunt destinate unei anumite utilități, și numai în această situație se pot restitui integral persoanei îndreptățite; or, în speță, așa cum rezultă din raportul de expertiză topografică, precum și din planșele foto aferente, terenul de 249 mp este o porțiune din str. Intrarea Amzei prin care se face accesul către celelalte imobile aflate pe această intrare, iar pe teren sunt edificate lucrări de utilitate publică, canalizare, rețele de gaze și apă, rețele electrice care ar putea constitui impedimente la restituirea în natură.

Tribunalul a constatat că în realitate aceasta suprafață de teren nu este liberă în sens juridic, ci face parte dintr-un ansamblu unitar și nu poate forma obiectul restituirii fără a bloca accesul și circulația în zonă; așadar, accesul auto și accesul pietonal ocupă funcțional întregul teren afectat, iar în această situație măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Dacă ar primi punctul de vedere al reclamanților, ar însemna că orice teren pe care nu se află edificată o construcție este liber și că poate fi restituit, însă acest punct de vedere nu poate fi primit întrucât, așa cum am arătat, imobilul nu este liber în sens juridic, ci este destinat unei anumite utilități (stradă), iar restituirea în natură ar însemna blocarea totală a accesului pietonal și auto în zonă și imposibilitatea de a se intra în imobilele situate în vecinătate.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.I., invocată prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente: Calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății; altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv. Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. În speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că pârâtul M.E.C.I.

nu are calitate procesuală pasivă întrucât între reclamanți și acest pârât nu există niciun raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere. Or, în speța dedusă judecății, pârâtul M.E.C.I. nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu are nicio calitate să emită dispoziția în baza Legii nr. 10/2001, sau să răspundă la notificare.

Tribunalul a mai constatat că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

De asemenea potrivit alin. (4) din același articol în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ - teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât pârâta Academia de Studii economice cât și pârâtul Municipiul București, prin primarul general, iar prin decizia civilă nr. 388/A din 07 aprilie 2011 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie s-au respins apelurile pentru următoarele considerente: Referitor la apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, Curtea a avut în vedere că potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, în varianta inițială, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se completează cu normele generale în materie, una dintre ele fiind dreptul constituțional al persoanei de petiționare, autorităților publice revenindu-le obligația să răspundă în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii. Aceeași obligație ca, până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării și a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitant, ceea ce constituie o aplicație a principiului disponibilității, unitatea deținătoare să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petentului cu privire la măsurile reparatorii, este prevăzută și de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G.

nr. 250/2007. Nedepunerea actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare nu o îndreptățește pe aceasta să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 25.1 și 25.2 din Normele metodologice, este obligată să răspundă, chiar într-un sens defavorabil reclamantului, deoarece în acest mod solicitantului i se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea sa privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil. Mai mult decât atât, posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 329 C. proc.

civ. prin mai multe decizii în interesul legii, în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare. Astfel, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: „(…) în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale”.

În mod similar, reluând aceeași statuare în drept conform căreia „lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat”, instanța supremă a stabilit prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 și că „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”. În aceste condiții, tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către reclamant, astfel că prima critică adusă hotărârii apelate este nefondată.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel s-a reținut că nici acesta nu este întemeiat S-a avut în vedere, astfel cum rezultă din fotocopiile înscrisurilor care compun dosarul administrativ format în urma notificării, comunicate instanței apel de către Primăria Municipiului București, faptul că reclamanții au înregistrat la unitatea notificată acte doveditoare în sensul art. 23.1 lit. a) din H.G.

nr. 250/2007 : (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea) , respectiv ordonanța de adjudecare emisă la 6 septembrie 1930 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, prin care imobilul în litigiu a fost dobândit de autorul lor, A.B., și de A.M.L., precum și actul de partaj intervenit ulterior între aceștia, prin care bunul a fost atribuit lui A.B. în schimbul unei sulte.

Chiar dacă nu rezultă data la care aceste înscrisuri au fost depuse în dosarul administrativ, acest aspect nu prezintă relevanță, față de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001: „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate (…) pot fi depuse până la data soluționării notificării”. Mai mult decât atât, nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună o parte din probe direct în instanță. În acest sens, art. 26 alin. (4) din lege prevede că în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea.

Nu poate fi vorba decât de probe depuse după soluționarea notificării de către unitatea deținătoare, întrucât dovezile administrare anterior se presupune că au fost deja avute în vedere. De asemenea, s-a reținut că susținerea apelantului pârât potrivit căreia instanța ar fi reținut că Decretul nr. 92/1950 contravine dispozițiilor Constituției din 1948, art. 481 C. civ. și Declarației Universale a Drepturilor Omului nu corespunde realității, un asemenea considerent neregăsindu-se în motivarea hotărârii primei instanțe. Pe cale de consecință, Curtea a respins acest apel ca nefondat. Referitor la apelul formulat de pârâtă Academia de Studii Economice, instanța de apel a reținut, în primul rând, că la data de 29 octombrie 2009 reclamanții au formulat o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată.

Astfel, inițial aceștia au solicitat obligarea pârâtelor la soluționarea notificării și emiterea unei dispoziții privind restituirea în natură a imobilului situat în str. Intrarea Amzei, iar ulterior recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului și emiterea unei sentințe prin care imobilul să le fie retrocedat în deplină proprietate și liniștită posesie. S-a mai avut în vedere că prima zi de înfățișare, în sensul art. 134 C. proc. civ., a avut loc la 09 aprilie 2009, când părțile au fost prezente și instanța a dispus administrarea unor probe din oficiu, prin emiterea unei adrese către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, pentru a înainta toate înscrisurile eferente notificării formulate de către B.A.P.

și P.M.O. Într-adevăr, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ.: „La prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii (…)”. Nerespectarea prescripției impuse de textul de lege citat nu este însă sancționată cu nulitatea absolută, ea având drept scop doar de a proteja partea interesată, care are latitudinea de a se prevala de această măsură de protecție ori de a achiesa la judecarea pricinii chiar și atunci când modificarea nu s-a făcut în termenul legal. În aceste condiții, sunt incidente prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.: „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii pe fond”.

O asemenea situație s-a regăsit și în cauza de față, având în vedere că la termenul din 10 decembrie 2009, după ce i s-a comunicat cererea completatoare, apelanta pârâtă nu s-a opus modificării aduse de către reclamanți acțiunii, ci a fost de acord fără rezerve cu administrarea probelor propuse de către aceștia. În al doilea rând, s-a reținut că întrucât devoluțiunea în cadrul apelului, mijloc procedural de continuare a procesului, operează numai cu privire la aspectele judecate de către instanța a cărei hotărâre este atacată, iar prin sentința civilă ce formează obiectul controlului judiciar instanța nu a statuat prin dispozitiv asupra recunoașterii dreptului de proprietate, neconsiderând această solicitare un capăt de cerere distinct, astfel Curtea nu a analizat admisibilitatea unei asemenea cereri, o astfel de analiză excedând limitelor competenței sale.

Pe de altă parte, s-a reținut că din adresa din 26 aprilie 2007 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 1 nu rezultă că reclamantul P.M.A. ar fi decedat. Mai mult decât atât, acesta s-a prezentat la notariat la data de 30 martie 2011 în vedere întocmirii procurii necesare în cadrul procedurii înscrierii în fals declanșate de partea adversă.

În altă ordine de idei s-a avut în vedere, contrar susținerilor apelantei pârâte, există identitate între obiectivele expertizei specialitatea construcții: - identificarea construcției edificate pe terenul în suprafață totală de circa 608 mp situat în București, str. Intrarea Amzei; - să se precizeze cu exactitate suprafața de teren ocupată de construcție, componența și destinația, cu identificarea pe schița cadastrală; - să se menționeze dacă imobilul construcție astfel cum a fost identificat este identic cu cel deținut de autorul reclamanților, B.A., în raport de ordonanța de adjudecare din 06 septembrie 1930, de actul de partaj din 10 decembrie 1934 și de celelalte înscrisuri aflate la dosar; - să se precizeze actualul posesor al imobilului; - să se precizeze dacă există impedimente la restituirea în natură a imobilului, pe de o parte, și concluziile acesteia: - pe suprafața de teren de 608 mp a fost edificată o construcție cu destinație locuință înainte de 1900, imobil ce se află în București, Intrarea Amzei, localizat în anexele nr. 9, 5, 11 și 12; - suprafața de teren ocupată de construcție este de 509,40 mp, are un regim de înălțime D+P+1E+M, având o arie desfășurată construită de 2037,60 mp, destinația inițială a construcției a fost locuință cu câte 10 camere pe fiecare nivel, imobilul fiind identificat pe schițele cadastrale în anexele nr. 11 și 12;

- imobilul identificat este unul și același cu cel deținut de defunctul autorul reclamanților B.A. în raport cu ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930, anexa nr. 4, de actul de partaj din 14 noiembrie 1934, anexa nr. 5, cât și de celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei și toate acestea întărite și susținute de planurile topografice la scara 1:1000 din anii 1911, 1940, 1960 și de cel actual, arătat în anexa nr. 11; - la data efectuării expertizei nu este un posesor al acestei construcții, ci doar ocupantul: o instituție de învățământ; - nu există niciun impediment de restituire în natură a imobilului. După cum a rezultat expres și din concluziile raportului de expertiză, au fost avute în vedere pentru identificarea imobilului și actele vechi de proprietate, astfel încât instanța de apel a înlăturat și această critică de netemeinicie.

Este adevărat că la dosar există atât un act de partaj cuprins într-un înscris sub semnătură privată, încheiat între A.M.L. și A.B., având ca obiect imobilul dobândit de către aceștia prin ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930 a Tribunalului Ilfov - Secția Notariat, intervenit la 09 aprilie 1932, prin care sulta pe care urma să o plătească A.B. a fost stabilită la valoarea de 1.550.000 lei, ce urma a fi plătită în parte copartajantei și în parte creditorilor acesteia, I.C. și Creditul Ipotecar, cât și un act de partaj autentificat la 10 decembrie 1934 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, încheiat între aceleași părți, prin care sulta a fost stabilită la valoarea de 1.250.000 lei, ce urma a fi plătită în totalitate copărtașei.

Semnificația juridică a situației de fapt expuse este însă aceea a unei modificări a acordului de voință inițial, permisă de dispozițiile art. 969 alin. (2) C. civ., și ca atare dobândirea dreptului exclusiv de proprietate asupra imobilului de către autorul reclamanților nu este afectată prin aceasta de niciun dubiu. Întrucât cele două înscrisuri dovedesc cele două manifestări de voință ale părților consecutive și distincte, nu există nicio contradicție între mijloacele de probă în discuție.

Admițând că, de vreme ce în anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, la poziția 1020 apare mențiunea „B.A., 13 apartamente, București”, nu s-a făcut dovada preluării imobilului în litigiu, cu adresa str. Piața Amzei, prin acest act normativ, concluzia care s-a impus a fost că au fost incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar nu cele ale art. 2 alin. (1) lit. a), ceea ce nu produce însă nicio consecință cu privire la posibilitatea acordării măsurilor reparatorii ori la natura acestora.

Pentru a stabili înțelesul sintagmei „refuz nejustificat” al unității deținătoare de a soluționa notificarea cu care a fost învestită, folosite de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, s-a avut în vedere considerentele expuse în cuprinsul acestei hotărâri: „(…) în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat (…)”. Prin urmare, caracterul nejustificat al refuzului a fost dat de lipsa unui răspuns (fie în sens favorabil, fie în sens nefavorabil notificatorului) în termenul impus de lege prin sine însăși, fără a prezenta relevanță faptul că, în opinia unității deținătoare, cerere de acordare a măsurilor reparatorii nu ar fi întemeiată (ceea ce ar însemna că nu poate fi soluționată prin admiterea ei, ci prin respingere), interpretarea propusă de apelanta pârâtă, contrară rațiunii urmărite de Înalta Curte de Casație și Justiție, lăsând practic fără aplicare decizia în interesul legii.

În concluzie s-a avut în vedere că, domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 se raportează la data preluării imobilului de către stat, după cum rezultă chiar din art. 1 alin. (1): „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, iar nu la data la care imobilul a intrat în patrimoniul unității deținătoare. Imobilul în litigiu a fost preluat, conform celor expuse anterior în fapt, de stat, deoarece potrivit art. 5 din Constituția din 1948, proprietatea putea aparține Statului sau organizațiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau juridice.

Transmiterea dreptului de administrare a bunurilor proprietatea statului între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de acestea, se făcea în condițiile Decretului Consiliului de Stat nr. 409/1955. Astfel, în baza deciziei nr. 521 din 17 martie 1953 a fostului Sfat Popular al Capitalei, dreptul de administrare a fost scos din patrimoniul Întreprinderii Locuințe și Localuri București și trecut la Secțiunea Administrativă a Sfatului Popular al Capitalei, iar prin decizia nr. 333 din 18 februarie 1957 a aceluiași organ de stat imobilul a fost trecut în administrarea Institutului de Științe Economice și Planificare „V.I.L.”.

Contrar susținerilor apelantei pârâte, imobilul nu a intrat niciodată în proprietatea acesteia, deoarece în temeiul art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, în prezent abrogată, au fost integrate în patrimoniul Ministerului Învățământului, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică din sistemul învățământului de stat numai bunurile realizate din fondurile statului sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat, în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, iar nu și cele preluate de către stat de la alte persoane. De altfel, și în ipoteza în care imobilul ar fi intrat în patrimoniul apelantei pârâte în temeiul legii menționate, întrucât aceasta este o persoană juridică de drept publică, avea în egală măsură calitatea de unitate deținătoare (de această dată ca proprietar, iar nu numai ca detentor) în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ca atare era obligată la restituirea în natură.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, atât Academia de Studii Economice cât și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Astfel, criticile aduse hotărârii de apel de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Se susține că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care în cauză nu există un refuz nejustificat de a soluționa notificarea, cu atât mai mult cu cât a fost emisă Dispoziția nr. 1061/2001 prin care s-a restituit în natură terenul de 161,87 m.p. din totalul de 220 m.p., motiv pentru care în cauză nu este incidentă Decizia nr. XX/2007 dată de Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite în recurs în interesul legii.

Pârâta Academia de Studii Economice București, deși a formulat recurs, ulterior, prin actul depus la filele 21-23 a renunțat la judecarea recursului, motiv pentru care, în temeiul art. 267 C. proc. civ., urmează a se lua act de această renunțare a pârâtei la judecarea căii de atac a recursului.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, Înalta Curte reține următoarele: Față de obiectul dedus judecății, ce vizează nesoluționarea notificării reclamanților în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care notificarea viza restituirea imobilului situat în București, Intrarea Amzei, așa cum este descris în Ordonanța de adjudecare din 6 septembrie 1930 și actul de partaj încheiat la 10 decembrie 1934. Este real că a fost emisă dispoziția nr. 1061/2003, numai că prin aceasta s-a restituit numiților B.A.P.

și P.M.O., doar imobilul din București, Intrarea Amzei format doar din teren de 161,87 m.p. din totalul de 220 m.p. și care reprezintă teren aferent construcției, nefiind însă soluționată notificarea reclamanților privind imobilele din București, Piața Amzei. Or, în aceste condiții, de nesoluționare a notificării ce viza imobilele sus arătate, sunt incidente în cauză dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii. Din această perspectivă, niciuna din criticile pârâtului Municipiul București, prin Primatul General, nu sunt fondate, motiv pentru care, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul acestui pârât urmează a fi respins ca nefondat.

În condițiile în care pârâta Academia de Studii Economice a renunțat la judecarea recursului (așa cum rezultă din înscrisul depus la dosar, filele 21-22) urmează ca, în temeiul art. 267 C. proc. civ., a se lua act de această renunțare la judecata căii de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de renunțarea la judecata recursului formulat de pârâta Academia de Studii Economice București împotriva deciziei nr. 388/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar împotriva deciziei nr. 388/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 aprilie 2012.