ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3047/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3047/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 7787 din 07 iulie 2010, Tribunalul București – secția a VI-a comercială

a admis în parte acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de

reclamanții-pârâți M.M. și M.M.C., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC P.I.L.

SRL, a obligat pârâta - reclamantă să plătească reclamanților-pârâți suma de

2.014,41 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății,

reprezentând penalități de întârziere, calculate conform art. 5.5 din antecontractul

de vânzare - cumpărare autentificat la 06 martie 2007 de B.N.P. P.M.T., pentru

perioada 01 ianuarie 2009-31 martie 2009 și a obligat pârâta – reclamantă să

achite reclamanților pârâți și suma de 623,28 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată. Celelalte capete de cerere ale acțiunii principale și cererea

reconvențională au fost respinse, ca neîntemeiate.

În pronunțarea

acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, cu privire la cererea

principală, că există o întârziere în executarea obligațiilor contractuale care

îi reveneau pârâtei-reclamante, în speță nefiind îndeplinite condițiile

rezoluțiunii judiciare, întrucât scadența obligației de finalizare a imobilului

nu a fost considerată esențială la încheierea contractului, iar prejudiciul

cauzat prin depășirea scadenței urmează să fie reparat în alt mod.

Examinând cererea

reconvențională instanța de fond a considerat că pârâta-reclamantă nu și-a

îndeplinit propriile obligații, privind prezentarea documentelor necesare

transferului dreptului de proprietate, așa încât a apreciat că aceasta nu poate

solicita obligarea celorlalte părți la executarea obligației de încheiere a

contractului și de plată a restului de preț și nici nu poate pretinde

suplinirea consimțământului, conform art. 1073, 1077 C. civ. și art. 5.9 (iii)

din antecontract, considerând totodată că și ultimul petit al cererii

reconvenționale este neîntemeiat, în condițiile în care nu s-a făcut dovada

pretinsului prejudiciu.

Pârâta - reclamantă a

fost obligată la plata către reclamanții - pârâți a cheltuielilor de judecată,

în limita în care a căzut în pretenții.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel părțile litigante, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială prin decizia nr. 146 din 17 martie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate, instanța de control judiciar reținând, în esență,

legalitatea și temeinicia sentinței apelate din perspectiva criticilor

formulate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.M. și M.M.C. și pârâta SC P.I.L. SRL

București.

I. Recurenții –

reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamanți, schimbarea sentinței

în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și

precizată.

Recurenții – reclamanți

își subsumează criticile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând în esență,

următoarele aspecte:

a) În ceea ce

privește soluția pronunțata privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare -

cumpărare din 06 martie 2007, hotărârea instanței de apel a fost data cu

interpretarea și aplicarea greșita a legii, apreciindu-se în considerentele

hotărârii atacate că

„pentru

a se justifica aplicarea sancțiunii rezoluțiunii, neexecutarea trebuie sa fi

fost suficient de importantă, așadar ca părțile să fi privit termenul de

finalizare ca fiind esențial, în sensul că fără respectarea acestuia,

antecontractul nu ar fi fost încheiat

".

În dezvoltarea

acestei critici recurenții invocă următoarele argumente:

- în acord cu

prevederile art. 977 și art. 982 C. civ., interpretarea clauzelor contractuale

nu trebuie să aibă în vedere sensul literal al termenilor folosiți, ci intenția

comună a părților, voința lor reală, întregul conținut al actului care le

cuprinde, contextul în care acestea se încadrează;

- din cuprinsul

antecontractului de vânzare - cumpărare rezultă că părțile au convenit să

vândă, respectiv să cumpere un imobil, după ce acesta este finalizat, aspecte

ce rezultă din preambulul contractului de vânzare – cumpărare și din art. 5.1,

5.6, 5.7, 6.1 din evocata convenție al căror conținut este redat pe larg.

În susținerea aceleiași

critici, recurenții subliniază caracterul esențial al obligației de finalizare

a imobilului, arătând că aceasta este singura obligație care are prevăzut un

termen limită de executare, respectiv 31 decembrie 2008, de la momentul

îndeplinirii acesteia putându-se realiza predarea si transferul proprietății,

că fiind vorba de un imobil construit de la zero, finalizarea este primordială,

că fără finalizare, celelalte obligații de predare și transfer de proprietate,

nu se pot îndeplini, astfel încât acestea din urma apar ca fiind subsecvente

obligației de finalizare, că termenul de termenul de 31 decembrie 2008 este

unul esențial și a fost stabilit de comun acord de către părți, fără de care nu

se contracta, întrucât transferul proprietății s-a prevăzut ca fiind în cel

mult 30 zile de la data încheierii procesului-verbal de predare, iar

procesul-verbal de predare trebuia să se încheie imediat după finalizare. În

continuare s-a mai arătat că intenția comună a părților a fost ca, după

"Data finalizării" (31 decembrie 2008), într-un interval de maxim 45

zile să se semneze actele de vânzare - cumpărare; acest lucru decurgând din

modul în care sunt prezentate operațiunile și termenele stabilite de către părți

pentru a fi realizate, și că fără acest termen, care este și singurul expres

stabilit – 31 decembrie 2008 - recurenții reclamanți-pârâți nu ar fi

contractat, pentru ca nu aveau de unde să cunoască durata execuției

construcției si întinderea obligației corelative asumată de intimată, în

calitate de promitentă-vânzătoare.

b) Instanța de apel a

interpretat si aplicat greșit si prevederile art. 1020 si art. 1021 C. civ. În

sprijinul celei de-a doua critici recurenții aduc următoarea argumentație:

- potrivit prevederilor

art. 1020 și 1021 C. civ., condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele

sinalagmatice, în cazul în care una din părți nu îndeplinește angajamentul său;

în acest contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia

angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a

executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea cu daune

interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care după

circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate;

- pornind de la

aceste prevederi și având în vedere conduita ulterioară a părților, stanța de

apel ar fi trebuit să constate că măsura rezolutiunii se impune, motivat nu

numai de nerespectarea culpabilă de către intimata pârâta - reclamantă a

obligației de finalizare, cat si de datele la care au fost întocmite

documentele necesare pentru îndeplinirea procedurilor de vânzare-cumpărare;

- aprecierea

instanței de apel că întârzierea de 3 luni nu există, este subiectivă și

nelegală și nu are în vedere și aspectele interdependente de aceasta

întârziere. Toate procedurile ulterioare, necesare pentru vânzare, au fost

considerabil întârziate de neexecutarea la termen a obligației de finalizare;

- obligația

neexecutată la termen de către pârâta - reclamantă nu este legată numai de

nefinalizarea termenul din 31 decembrie  2008 a imobilului din litigiu, termen

fără de care recurenta nu ar fi contractat, ci are ca efect imediat nerespectarea

clauzelor contractuale referitoare la termenele de predare și în special,

netransferarea la termenul anticipat în patrimoniul recurenților reclamanți -

pârâți a dreptului de proprietate, luând în calcul și faptul că, abia în

ianuarie 2011, intimata și-a îndeplinit obligațiile de radiere a sarcinilor).

Toate obligațiile neexecutate la termen sunt obligații esențiale, întrucât țin

de cauza/scopul antecontractului de vânzare - cumpărare.

În continuarea

acestei critici recurenții precizează următoarele:

- în martie 2007,

când s-a încheiat antecontractul de vânzare - cumpărare, recurenții au estimat,

în mod cert, că în maxim 2 luni de la data finalizării (31 decembrie 2008),

adică cel mai târziu la începutul lunii martie 2009, vor deveni proprietari

asupra imobilului antamat prin promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare

încheiată cu intimata;

- calculul matematic

a fost făcut prin luarea în considerare a singurului termen stabilit în mod

expres prin antecontract, respectiv 31 decembrie 2008, care este „Data

Finalizării". Acest termen a fost esențial la încheierea antecontractului și

fără el nu s-ar fi contractat, or, întârzierea în executarea obligației de

finalizare cu mult peste 3 luni este imputabilă exclusiv intimatei fapt de

natură a conduce la rezoluțiunea contractului.

Conchid recurenții că

în mod greșit, a stabilit instanța de apel faptul că recurenții reclamanți –

pârâți nu au dreptul să solicite rezoluțiunea antecontractului, motivat de

faptul că întârzierea în executarea obligației de finalizare nu este

semnificativa și termenul scadentei obligației de finalizare nu a fost

considerat esențial la încheierea antecontractului.

c) Cea de a treia

critică vizează considerentele instanței de apel referitoare la modul în care a

operat termenul de grație în favoarea intimatei parate - reclamante, precum și justificarea

dată în legătură cu faptul ca „SC P.I.L. SRL nu s-a aflat în întârzierea

executării obligațiilor", cu următoarele precizări:

- așa cum instanța de

fond a stabilit, în mod corect și legal, intimata pârâtă - reclamantă nu a

beneficiat de termenul de grație de 3 luni (01 ianuarie 2009-31 martie 2009), întrucât

înștiințarea trimisă prin e-mail nu ,,deplinește condițiile contractuale pentru

a fi considerată o notificare în sensul art. 11.1, întrucât nu s-a dovedit că

finalizarea imobilului ar fi fost întârziată din culpa antreprenorilor sau a subantreprenorilor

textul înștiințării referindu-se doar la „iarna foarte grea" - și nici nu

s-a făcut vreo probă privind datele expedierii înștiințării;

- instanța de apel, a

interpretat greșit clauzele contractuale (art. 5.2, 5.3, și 5.4. ) și

prevederile legale incidente, atunci când a st

abilit

prin hotărârea atacată că,,părțile au agreat că data finalizării a fost

decalată până la sfârșitul lunii aprilie 2009'' și atunci când arata în mod

expres:,,Curtea impune părților concluzia că în perioada scursă la data de 01

ianuarie 2009 până la 31 martie 2009, SC P.I.L. SRL nu s-a aflat în întârzierea

executării obligațiilor";

- instanța de apel,

în mod nelegal, a apreciat în raport de art. 108

2

C. civ., că s-ar

fi impus în cauză neplata de către intimata a penalităților de întârziere (dacă

s-ar fi formulat apel în acest sens) și a considerat că "se impune"

ca perioada 01 ianuarie 2009 - 31 ianuarie 2009 să nu fie apreciată ca

întârziere în îndeplinirea obligației de finalizare din partea intimatei,

întrucât niciun moment intimata nu a făcut dovada faptului că executarea cu

întârziere a obligațiilor sale provine dintr-o cauza străină, care să nu-i fie

imputată și totodată ca au fost îndeplinite toate procedurile contractual

stabilite pentru a opera in mod valabil aceasta exonerare de răspundere.

- poziția

recurentului M.M., prin notificarea din 02 aprilie 2009, nu a fost aceea de a

”achiesa” la acordarea termenului de grație. Astfel, există o clauză subînțeleasă

în toate contractele referitoare la faptul că dacă una din părți renunță la un

moment dat la stricta aplicare a unei clauze contractuale, aceasta nu va fi

considerată ca o renunțare definitivă și nu va opri partea să solicite în

continuare aplicarea strictă a respectivei prevederi contractuale sau prevalarea

de conținutul acelei prevederi contractuale.

- ceea ce instanța

„apreciază" ca disfuncționalități nu atât de grave, trebuie raportat:

- la

„aprecierea" unei persoane care cumpăra un apartament într-un ansamblu

rezidențial în Aleea Privighetorilor contra prețului de 223.823,95 euro și la

„prezentarea de ansamblu a complexului rezidențial pe macheta" când se

semnează antecontractul (martie 2007);

- la data la care au

fost constatate: 02 aprilie 2009, respectiv după 3 luni de Ia data finalizării

prevăzute în antecontract ca fiind 31 decembrie 2008, neexistând niciun termen

de grație care să opereze legal în favoarea intimatei;

- la faptul că s-a

dorit și cumpărarea și loc de parcare - care nu era funcțional;

- la faptul că s-a

dorit și cumpărarea unei boxe (spațiu de depozitare) care nu era funcțională;

- la faptul că s-a

antamat și un teren aferent numit sugestiv,,spațiu pentru grădină” – care așa

cum rezultă din planșele foto întocmite de expertul extrajudiciar – erau

departe de a fi,,grădini”.

d) O a patra critică

adusă privește soluția dată de către instanța de apel cu privire la

penalitățile în cuantum de 0,01 % zi/,,întârziere", aceasta fiind dată în

opinia recurenților cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1069

C. civ.

Această critică este

susținută prin următoarele argumente:

- în mod greșit, a

interpretat instanța de apel dispozițiile contractuale referitoare la natura

juridica a penalităților de întârziere stabilite prin art. 5.5 din contract

întrucât obligarea la plata de penalități contractuale nu reprezintă o clauza

penală de sine stătătoare, dat fiind faptul că clauza penală este definită ca o

modalitate de recuperare a prejudiciului (compensatorie /reparatorie), în

prezenta cauză penalitatea are caracter punitiv, fiind stabilită ca sancțiune

pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei obligații contractuale.

Mai precizează

recurenții că d

ispozițiile

art. 5.5 din contract au fost stabilite cu titlu de sancțiuni pentru simpla

întârziere a executării obligației de finalizare, sens în care s-a folosit

termenul,,penalități pe zi/întârziere" și nu sintagma,,clauză

penală", părțile neavând nici un moment intenția de a insera o clauză

penală prin care să cuantifice daunele - interese pe care recurenții reclamanți

- pârâți le-ar putea suferi prin neexecutarea obligației principale, motiv

pentru care se desprinde din întregul contract ideea că penalitățile de 0,01%

zi/întârziere sunt doar penalități stabilite pentru simpla întârziere a

executării, în acord cu teza finală a

alin.

(2)

art. 1069 C. civ.

Conchid recurenții în

sensul că potrivit dispozițiilor din C. civ. în deplină concordanță cu

prevederile contractuale recurenții reclamanți – pârâți au solicitat

penalitățile de 0,01% zi pentru întârzierea în executarea obligației de

finalizare, cu titlu de daune interese și în același timp a solicitat și rezoluțiunea

antecontractului de vânzare – cumpărare pentru neexecutarea la termen a

obligației de finalizare, precum și a obligației de a transfera proprietatea în

termenul anticipat.

e) Cea de-a cincia

critică vizează greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel, a

prevederilor art. 1073 și art. 1075 C. civ., recurenții arătând că hotărârea

atacată este nelegală și în ceea ce privește soluția dată pe capătul de cerere

privind calculul penalităților doar pentru perioada 31 decembrie 2008-31 martie

2009 și nu cum s-au solicitat prin acțiune pentru perioada 01 ianuarie 2009

pană la data de 05 iunie 2009.

Recurenții

argumentează această critică arătând că prin art. 5.5 din antecontract, s-au

stabilit penalități de 0,01% pe zi/întârziere, însă acestea au fost limitate de

către instanțe la data 31 martie 2009, deși abia la data de 13 aprilie 2009 a

fost semnat procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor, iar la data

de 05 iunie 2009 apartamentul din litigiu a fost "pregătit" pentru

predare, deci finalizat, când s-a încheiat "Procesul verbal de

Predare".

f) Cea de-a șasea și

ultima critică are în vedere pretinsa nelegalitate a hotărârii recurate în ceea

ce privește soluția dată pe capetele de cerere privind restituirea avansului și

a spezelor suportate de către recurentă pentru perfectarea și notarea

antecontractului în cartea funciară.

Sub acest aspect

recurenții precizează că potrivit art. 92 din antecontractul de vânzare -

cumpărare: "în cazul rezilierii antecontractului din orice motiv, părțile

vor fi repuse în situația anterioară executării Antecontractului, care va fi

considerat a nu fi fost niciodată încheiat, iar Promitentul - Cumpărător nu va

mai avea niciun drept în legătură cu Activele Imobiliare", în urma rezoluțiunii

contractului sinalagmatic, părțile fiind repuse în situația anterioară în

virtutea adagiului de drept: "restitutio in integrum".

Arată recurenții că

principiul repunerii părților în situația anterioară - restitutio in integrum -

este o consecința a principiului retroactivității efectelor rezoluțiunii și un

mijloc de asigurare a eficienței practice a acestor sancțiuni de drept

substanțial își consta în acea regulă de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a

executat în baza actului desființat, trebuie restituit, astfel încât părțile

raportului juridic să ajungă în situația în care actul nu ar fi fost încheiat.

II. Recurenta –

pârâtă SC P.I.L. SRL solicită admiterea recursului, modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat de pârâtă și respectiv

admiterii cererii reconvenționale formulate în cauză și obligarea intimaților

la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului

litigiu.

Recurenta își

subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

în mod greșit dispozițiile art. 1073 și 1077 C. civ. și art. 5 alin. (2) din

Titlul X al Legii nr. 247/2005.

În dezvoltarea

acestei critici recurenta – pârâtă reproșează instanței de apel

contradictorialitatea considerentelor cu privire la neregulile ce au stat la

baza refuzului intimaților de a perfecta și de a cere rezoluțiunea

antecontractului, acestea nefiiind apreciate de instanță atât de grave, încât

să justifice aplicarea sancțiunii rezoluțiunii.

Recurenta – pârâtă

consideră că sub acest aspect instanța de control judiciar a făcut o greșită

aplicare a legii cu următoarea argumentație:

- potrivit evocatelor

texte legale sus-menționate, creditorul obligației de a face poate să fie

autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului, iar atunci

când una dintre părți refuză să încheie contractul, partea care și-a îndeplinit

obligațiile poate

sesiza instanța

competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de act de

vânzare

- cumpărare.

- în considerentele

sale, instanța retine doua momente diverse la care pârâta ar fi trebuit să-și

îndeplinească anumite obligații, între care, și momentul în care au pretins

suplinirea consimțământului, reținându-se însă că proba administrată în apel

privind radierea ipotecii - atestând îndeplinirea obligațiilor - nu poate duce

la suplinirea consimțământului intimaților printr-o hotărâre judecătoreasca.

-

având în vedere că instanța a considerat că data până la

care părțile își pot executa

obligațiile corelative poate fi alta

decât cea stabilita inițial de părți, înseamnă că aceeași este situația și în

privința datei până la care una dintre părți poate să-și

execute

obligațiile astfel încât, în cazul lipsei consimțământului celeilalte părți, să

poată

cere o hotărâre care să țină loc de act autentic;

-

întrucât instanța nu a statuat un termen fix de îndeplinire a obligațiilor,

înseamnă

că

îndeplinirea lor la un moment ulterior datei stabilite de părți, dar anterior

începerii dezbaterilor în apel, echivalează cu

îndeplinirea obligațiilor la termen;

-

în lumina celor reținute de instanța, pârâta a arătat că la momentul în care a

cerut instanței de

apel suplinirea consimțământului și-a îndeplinit toate

obligațiile, printre care și cea relativă la radierea ipotecii din

cartea funciară a

imobilului;

- având în vedere că

antecontractul încheiat între părți era în continuare valabil, instanța de apel

trebuia să raporteze suplinirea consimțământului la termenul prorogat iar nu la

termenul stabilit inițial de părți.

În

aceste condiții, obligațiile executate de pârâtă fiind suficiente în sine

pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare -

cumpărare.

Înalta Curte,

examinând cererile de recurs din perspectiva criticilor invocate, astfel cum

acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate de părți, reține

nemotivarea în drept a acestora în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente.

Recursul, cale

extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de

nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C.

proc. civ.

Recurenții – reclamanți

își circumscriu criticile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. Chiar dacă recurenții – reclamanți, în dezvoltarea criticilor aduse

deciziei recurate, fac vorbire de încălcarea de către instanța de control

judiciar a dispozițiilor contractuale (art. 5.1, 5.2, 5.3, 5.4, 5.6, 5.7, 6.1

din contractul de vânzare – cumpărare ce formează temeiul juridic al acțiunii),

de greșita aplicare și interpretare a art. 969, 977, 981, 1020, 1021, 1069,

1073, 1082 C. civ., trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente

care să susțină eventuale motive de nelegalitate a deciziei atacate.

Prin criticile aduse

recurenții reproșează instanței de control judiciar o greșită stabilire a situației

de fapt raportat la dinamica raporturilor juridice dintre părți și o

interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză, ceea ce situează

analiza hotărârii recurate în sfera examenului de temeinicie și nu al celui de

legalitate, din perspectiva art. 304 C. proc. civ.

Recursul pârâtei se

înscrie, sub aspectul motivării în drept, în aceleași coordonate ca și recursul

reclamantului.

Astfel, deși își

subsumează criticile dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea

vizează atitudinea procesuală a reclamanților, administrarea probatoriului,

stabilirea situației de fapt, aprecierile instanței de apel, fără a fi

susținute în drept prin indicarea normelor de drept încălcate sau greșit

aplicate.

Așadar, simpla

prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenți, reiterarea unor

situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile

în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă

a controlului de legalitate al instanței de recurs.

În considerarea celor

ce preced, constatând că recurenții nu s-au conformat obligației reglementată

de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora

cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și

dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de

ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va

aplica ambelor cereri sancțiunea nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererilor de recurs declarate de recurenții – reclamanți M.M.C. și M.M. și de

recurenta – pârâtă SC P.I.L. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 146

din 17 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.