ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2111/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2111/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 956/103 din 14 aprilie 2010 Ia Tribunalul Neamț,

reclamantul G.C. a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul

politic al măsurii de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire

contra ordinii sociale și a măsurilor administrative de internare în colonii de

muncă (pe o durată totală de 5 ani și 7 luni) și să fie despăgubit cu suma de

550.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.

La termenul din 09 august 2010 reclamantul și-a completat

acțiunea solicitând includerea în cuantumul de 550.000 euro și a folosului material

nerealizat de pe suprafața de vii din 40,93 ha teren ce i-a fost confiscată timp

de 50 de ani, și dată în folosința C.A.P. Albești, județul Botoșani, așa cum rezultă

din adeverința din anul 1991 eliberată de Primăria comunei Lunca, teren ce i-a fost

restituit prin titlurile de proprietate din anul 1999 și din anul 2001.

Prin sentința civilă nr. 1358 din 04 octombrie 2010 pronunțată

de Tribunalul Neamț

în Dosarul nr. 956/103/2010

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G.C., împotriva pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative de internare

în colonii de muncă a reclamantului în perioada 01 martie 1953-07 mai 1954.

S-a constatat că măsura de condamnare a reclamantului

prin sentința penală nr. 949/1951 a Tribunalului Militar Iași constituie, de drept,

condamnare politică potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

În temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

pct. 1 raportat la art. II din O.U.G. nr. 62/2010, pârâtul a fost obligat la plata

către reclamant a echivalentului în lei la data plății a sumei de 8.000 euro reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnarea și măsurile administrative

cu caracter politic luate împotriva sa.

S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind

obligarea pârâtului la plata folosului nerealizat de reclamant de pe o suprafață

de 20,46 ha teren.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut

următoarele:

Prin sentința nr. 949/1991 a Tribunalului Militar Iași,

reclamantul G.C. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție

corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de

art. 209 pct. 2 lit. f) C. pen.

În raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, această condamnare pentru delictul prevăzut de art. 209

pct. 2 lit. f) C. pen. din 1936 (publicat în M.Of. nr. 48/02.02.1948) constituia,

de drept, condamnare cu caracter politic.

Tribunalul, având în vedere că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 (așa cum a fost modificată și completată

prin O.U.G. nr. 62/2010) prevăd că persoana care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la

despăgubiri în cuantum de până la 10.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare a stabilit că reclamantul este îndreptățit a primi despăgubiri pentru

perioada de 3 ani și două luni în care a executat o pedeapsă privativă de libertate

(de 2 ani) și a fost internat forțat în colonii de muncă (1 an și două luni).

Tribunalul a apreciat că suma de 8.000 euro reprezintă

o reparație echitabilă pentru prejudiciul suferit de reclamant, având în vedere

perioada de 3 ani și 2 luni de condamnare politică, consecințele produse în plan

fizic, psihic și social, precum și faptul că reclamantul a beneficiat și de alte

măsuri reparatorii pentru această condamnare, respectiv de o indemnizație lunară

(a cărui cuantum era în anul 1990 de 636 RON și care se actualizează periodic) -

și de recunoașterea ca și vechime neîntreruptă în muncă și în aceeași unitate -

a duratei pedepsei executate (așa cum rezultă din Hotărârea nr. 91/1990 emisă de

Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a Județului Neamț).

În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare

a pârâtului la plata echivalentului lipsei de folosință timp de 50 de ani a suprafeței

de 20,46 ha teren ce i-a fost confiscată și dată în folosință I.A.S. Albești județul

Botoșani (evaluată la 50.000 euro) tribunalul a respins-o, întrucât dispozițiile

Legii nr. 221/2009 nu prevăd decât acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 nu și pentru folosul

material nerealizat până la restituire și, așa cum rezultă din titlurile de proprietate

depuse la dosar, reclamantului i-au fost restituite terenurile confiscate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Neamț.

Prin apelul său, reclamantul G.C.

a criticat soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate, susținând că suma de 8.000 euro este derizorie față de

suma de 550.000 euro solicitată prin acțiune.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț, prin apelul său,

a susținut că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din

21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională s-a constatat ca prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Pârâtul

a mai formulat critici referitoare la cuantumul daunelor morale acordate.

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie,

conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 30 din 21 martie 2011,

a respins ca neîntemeiat apelul declarat

de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1358 din 04 octombrie 2010 pronunțată

de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. 780/110/2009.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț împotriva sentinței

menționate.

A schimbat în parte sentința civilă nr. 1358 din 4 octombrie

2010 a Tribunalului Neamț în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea

despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

A menținut celelalte dispoziții.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care prevedeau posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, astfel că instanța trebuie să dea eficiență

dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Conform art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992

și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională

o dispoziție legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng

și în alte cauze, nu numai în cauza în care s-a invocat excepția.

Decizia Curții Constituționale este obligatorie, opozabilă

„erga omnes", inclusiv pentru instanțele de judecată și are putere numai pentru

viitor, astfel că, după publicare, au efect inclusiv asupra cauzelor aflate în curs

de soluționare.

Prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională

a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

judecătorești, ca de altfel pentru toate instituțiile și persoanele fizice decurge

din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției,

a supremației sale și a drepturilor este obligatorie.

Împotriva deciziei civile nr. 30 din 21 martie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Bacău reclamantul G.C. a declarat recurs, susținând că aceasta

hotărâre este dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut

că în mod greșit instanța de apel a considerat că în speță sunt aplicabile prevederile

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2011, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2011.

Invocând prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția

României, conform cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", precum și

alin. (4) al aceluiași art. care prevede că deciziile Curții Constituționale se

publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, recurentul-reclamant a susținut că,

per a contrario, dacă dispozițiile din legile și ordonanțele care au fost declarate

neconstituționale prin decizii ale Curții Constituționale își încetează efectele

numai după 45 de zile de la data publicării acestor decizii in M. Of., rezulta fără

dubiu ca până la data publicării lor în M. Of., dispozițiile din legile și ordonanțele

care au fost supuse controlului constituțional, [deci inclusiv art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009], rămân in vigoare, producându-și pe deplin efectele.

Astfel, la data pronunțării sentinței civile nr. 1358/C

din 04 octombrie 2010, nu avea aplicabilitate Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2011, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.

Recurentul-reclamant a mai susținut că prin completarea,

în apel, a temeiului legal inițial al acțiunii, respectiv art. 1, 2 și 5 din Legea

nr. 221/2009 și cu prevederile art. 504 C. proc. pen., deoarece se referă la același

fel de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a condamnărilor pe nedrept,

nu se realizează o nouă cerere în sensul dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., iar instanța de apel nu a examinat acest aspect.

Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel

nu a făcut niciun fel de referire nici la normele de drept european pe care le-a

invocat în apel în sensul că ar fi încălcate dacă în cauză s-ar aplica Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În acest sens, recurentul-reclamant a reiterat dispozițiile

art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului, care se prevede: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior

anulată sau când este acordată grațierea pentru ca un fapt nou sau recent descoperit

dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din

cauza acestei condamnări, este despăgubită conform Legii, ori practicii în vigoare

în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea

în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte".

Din aceste norme de drept european rezulta ca exista temei

legal pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca urmare a unei

erori judiciare, condamnările cu caracter politic având un evident caracter de eroare

judiciară, efectele acestor hotărâri de condamnare fiind înlăturate de drept, conform

art. 2 din Legea nr. 221/2009.

Recurentul-reclamant a conchis că, în raport de argumentele

menționate, se impune admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul

menținerii sentinței civile nr. 1358/C din 04 octombrie 2010 a Tribunalului Neamț,

sentința dată cu respectarea normelor legale în vigoare la data pronunțării acesteia,

data la care nu aveau aplicabilitate dispozițiile Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2011, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuție

efectele în cauză ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se

astfel în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune),

iar nu și pentru trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea ca deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind

în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a

face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru

a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât

aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică,

de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic

sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul

la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența

unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate

să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstitutionale".

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri,

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta

Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.".

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 martie 2011, cauza nefîind, deci,

soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că

textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, nu se poate reține că a fost obstaculat dreptul

de acces la un tribunal al reclamantului și nici că a fost afectat dreptul la un

proces echitabil, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat,

de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții,

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte,

ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră

soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ

intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă

și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării" constă, astfel,

în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare

a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă

de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut

de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare,

limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile

pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul

deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., se constată că susținerea vizând nelegalitatea hotărârii recurate

pentru neaplicarea normelor comunitare menționate nu poate fi primită.

Nu sunt întemeiate susținerile recurentului-reclamant

conform cărora prin completarea, în apel, a temeiului legal inițial al acțiunii,

cu prevederile art. 504 C. proc. pen., nu se realizează o nouă cerere în sensul

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., precum și că exista temei legal

pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca urmare a unei erori

judiciare, conform art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Reclamantul a precizat expres temeiul juridic al cererii

sale înțelegând să aleagă o anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv

acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009.

Așa fiind, reclamantul nu își poate modifica în apel temeiurile

de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acțiunii introductive,

câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face

alte cereri noi.

Pentru considerentele menționate, constatând că în cauză,

este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie

de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

G.C. împotriva deciziei nr. 30 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția

civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.