ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3534/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3534/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 06 martie 2009 reclamanta B.G.F. a chemat în judecată pârâții

Municipiul București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor (în prezent, Ministerul Finanțelor Publice), solicitând obligarea

acestora la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând prețul de piață al apartamentului

nr. 5 situat în imobilul din București, strada C., ce a fost restituit proprietarului

inițial.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în calitate de cumpărător, a încheiat cu C.-D.-D., în calitate

de vânzători, contractul din 20 ianuarie 1997 având ca obiect vânzarea-cumpărarea

apartamentului nr. 5 situat în imobilul din București, strada C.

A mai susținut reclamanta

că a fost de bună credință la cumpărarea imobilului, iar contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă

nr. 8216 din 25 mai 2007 a Judecătoriei sector 1 București, a fost admisă acțiunea

în revendicare formulată de F.L. și D.V. în contradictoriu cu chiriașa cumpărătoare

- reclamanta din prezenta cauză.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 1337, 1344 C. civ., art. 50 și 50

1

din

Legea nr. 10/2001 republicată și modificată prin Legea nr. 1/2009, titlul I al Convenției

Europene a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 226 din 22 februarie 2010, a respins

acțiunea formulată împotriva pârâtului Municipiul București prin Primarul General,

pentru lipsa calității procesual pasive și a admis în parte acțiunea față de Ministerul

Finanțelor Publice, obligând acest pârât să plătească reclamantei suma de 149.209

euro, echivalent în lei la data plății efective.

Pentru a pronunța această

decizie, Tribunalul a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 50 din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, calitate procesual

pasivă în astfel de cauze - privind restituirea prețului actualizat către chiriașii

cumpărători o are Ministerul Finanțelor Publice și nu Municipiul București, prin

Primar General.

Reclamanta a pierdut dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit în baza contractului din

20 ianuarie 1997, în urma pronunțării sentinței civile nr. 8216 din 25 mai 2007

a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care a fost admisă cererea de revendicare

formulată de reclamanții F.L. și D.V. în contradictoriu cu B.G.F. și Municipiul

București prin Primar General.

Această sentință a rămas

irevocabilă prin pronunțarea deciziei civile nr. 57R din 05 februarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Așadar, Tribunalul a constatat

că reclamanta se află în situația cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, care

a pierdut proprietatea imobilului cumpărat în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, deși contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva sentinței Tribunalului,

în termen legal a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea

Statului Român.

Prin decizia nr. 410 A

din 30 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reținând în motivarea soluției sale următoarele considerente:

Potrivit art. 50

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2

1

) Cererile

sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor,

privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Din examinarea acestor

dispoziții legale, rezultă că în mod corect, instanța de fond a reținut că textul

de lege invocat mai sus este incident și în situația în care contractul încheiat

de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri a fost

considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire

la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice

situație care le lipsește de efecte juridice.

Nu există nici o rațiune

care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să

răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători,

între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul

nu a fost anulat.

Mai mult, Curtea a avut

în vedere că vânzătorul nu a făcut decât să respecte o obligație legală, nefiind

echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală,

cu atât mai mult cu cât contractul nu a fost anulat, presupunându-se că dispozițiile

legale privitoare la vânzare au fost respectate întocmai de către vânzător.

Curtea a apreciat că prin

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat cu caracter de normă

specială, dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și

completările ulterioare, au fost desființate - la restituirea despăgubirilor de

la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este

atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit

regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță,

dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, în temeiul

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cel chemat să răspundă în calitate de pârât,

pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz,

prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate

de cheltuielilor necesare și utile), este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, reluând în mare parte criticile formulate prin cererea de apel, recurentul

arată că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, având în vedere că, potrivit principiului relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici

profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor

Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă și Primăria

Municipiului București, prin mandatarul său, este terț față de acesta, având doar

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate

de Primăria Municipiului București.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantei

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări

de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze

răspunderea contractuală, pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei

Municipiului București.

Mai arată recurentul că

nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, nu are

calitate procesual pasivă, întrucât nu există o sentință definitivă și irevocabilă

în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între reclamantă și Primăria Municipiului București.

În situația de față, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor

Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și anume în ipoteza în care aceste contracte

au fost anulate irevocabil.

Or, instanța de fond,

în momentul în care a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta

B.G. și a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat

la valoarea de piață a imobilului, a încălcat aceste dispoziții legale, întrucât

legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această ipoteză, iar instanța,

prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege, încălcând și dispozițiile

art. 1344 C. civ.

În subsidiar, în măsura

în care se va respinge această excepție, pe fondul cauzei, recurentul a solicitat

admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în judecată, formulată în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, având în vedere

că, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea

cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este

ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speță, condiția referitoare

la desființarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, având în

vedere că reclamanta nu a făcut dovada că acest contract de vânzare-cumpărare ar

fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Astfel, recurentul apreciază

că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat

la restituirea prețului, actualizat la valoarea de piață, achitat de către reclamantă,

în baza contractului de vânzare-cumpărare.

Solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cu consecința respingerii cererii de chemare

în garanție ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală,

iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în

cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Recursul aduce în dezbatere

în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul

că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță,

este Primăria Municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț

față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este nefondată

întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea

pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul

Finanțelor Publice”.

Este tocmai temeiul juridic

a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului

dintre norma generală și cea specială.

Așa fiind, se constată

legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul

obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare

la plata prețului de piață al imobilului.

Susținerea recurentului

vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

C. proc. civ. este de asemenea nefondată, pentru următoarele argumente:

Din interpretarea dispozițiilor

art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009,

rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce

se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de

modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii

acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile

de proprietate.

Art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: „proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor,

se stabilește prin expertiză”.

Astfel, ipotezele avute

în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse

în art. 50

1

și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în

vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50

1

dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2

1

),

potrivit cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună

credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (

…)”.

Așa fiind, este evident

că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin „desființare” nu se înțelege doar situația

când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost

anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Față de împrejurarea că

în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, contractul ar fi fost

încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia

că, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor acestei legi, se impune acordarea

valorii de piață a imobilului.

Întrucât prin sentința

civilă nr. 8216 din 25 mai 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a admis

acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foștii proprietari

împotriva cumpărătoarei în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanta din prezenta

cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a

reprezentat titlul de proprietate al reclamantei nu a fost desființat, însă aceasta

a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra

bunului, fiind obligată a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate

și liniștita posesie a imobilului.

Așa fiind, Înalta Curte

apreciază că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare

formulate de foștii proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, are dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilului.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București

împotriva deciziei nr. 410 A din 30 iunie 2010 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 aprilie 2011.