ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4090/2011

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1064 din 20 mai 2010, Tribunalul Dolj - secția comercială a respins acțiunea formulată de reclamanta N.M. împotriva pârâților SC A. SA prin lichidator judiciar N. SPRL, M.L. și SC G. SA Plopșor prin lichidator judiciar O.C. În motivarea acestei soluții, prima instanță a constatat că schimbul de teren ce a format obiectul contractului de schimb autentificat sub nr. 2417 din 27 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Dolj, a fost avizat de Ministerul Agriculturii .și Alimentației prin Ordinul nr. 8 din 23 ianuarie 1992, în baza documentației prezentate, acordul părților interesate și a organelor ierarhic superioare, iar acest ordin, coroborat cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 18/1991, dovedesc dreptul de proprietate al SC A. SA asupra terenului ce a făcut obiectul schimbului la data respectivă.

S-a mai reținut că din economia textului art. 51 din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data încheierii contractului de schimb, rezultă că nu era necesar ca terenurile să fie proprietatea societății comerciale, fiind suficient să fie în administrarea societății. Pentru aceleași considerente, s-a apreciat a fi neîntemeiat motivul de nulitate constând în cauza falsă pe motivul că s-a contractat cu privire la bunuri ce nu au intrat în patrimoniul fostului I.A.S., actual SC A. SA. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, reclamanta N.M., iar prin decizia nr. 192 din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova - secția comercială a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că soluția apelată este întemeiată pe o amplă analiză a situației de fapt, corect stabilită de prima instanță, că soluția este motivată, reținându-se corect cerința ca cei doi coschimbași implicați în schimb să fi avut terenurile în administrare la data înființării și nerăsturnarea prezumției bunei-credințe. S-a mai reținut că dreptul de proprietate al SC A. SA asupra terenurilor pe care le-a avut în administrare I.A.S.-ul din care a luat ființă a fost dobândit în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990.

A mai reținut instanța că obiectul actului de schimb a cărui nulitate parțială se solicită în prezenta cauză îl constituie o suprafață de teren, de 10 ha, identificată exact în sistemul cadastral și în actul juridic de schimb, deci, obiectul există și este licit, iar la data încheierii actului, bunul era în circuitul civil și deci era posibilă exercitarea dreptului de dispoziție asupra lui. Din probatoriul administrat a rezultat că SC A. SA avea în patrimoniu terenul la momentul schimbului, iar coschimbașul a avut credința că face un act de dispoziție cu privire la un bun din patrimoniul său, astfel că prezumția de bună-credință la încheierea actului nu a fost răsturnată, reaua - credință a SC A. SA și cu atât mai mult a celorlalte părți implicate în schimb, nefiind dovedită de către reclamantă, căreia îi incumba sarcina probei susținerilor sale.

Motivul de apel referitor la încălcarea prevederilor art. 1308 C. civ., a fost apreciat, de asemenea, drept nefondat, prevederile invocate neavând incidență în speță. Totodată, instanța de apel a apreciat că la momentul actual nici nu mai este posibilă constatarea nulității actului deoarece nu mai este posibilă repunerea în situația anterioară, cele două societăți implicate în schimb, rezultate prin reorganizarea fostelor I.A.S.- uri fiind radiate încă din anul 2007, ca urmare a lichidării patrimoniului lor în procedura falimentului. S-a mai reținut că reclamanta nu este parte în contractul de schimb pentru ca repunerea în situația anterioară să opereze față de aceasta și că nu are reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta N.M., iar prin decizia nr. 1644 din 18 aprilie 2011, înalta Curte de Casație și Justiție - secția comercială a respins ca nefondat recursul. În argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut în esență că, recurenta a invocat în drept prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., susținând că hotărârea cuprinde motive contradictorii și este nelegală, deoarece SC A. SA Craiova nu putea dispune cu privire la terenul proprietatea autorului său, neexistând dovada preluării legale în proprietate și că actul de schimb nu a avut la bază acordul adunării generale a acționarilor, materializat într-un proces - verbal astfel cum cere Ministerul Agriculturii prin adresa nr. 350/2002.

S-a mai susținut că actul de schimb a fost încheiat cu nesocotirea art. 1308 alin. (3) C. civ., astfel că nu se poate reține excepția bunei - credințe, iar cu privire la pretinsul drept de proprietate dobândit în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, instanța a făcut aprecieri tară a exista dovezi în sensul că terenul s-a aflat în proprietatea SC A. SA, deoarece adresele nr. 2238/1997 și nr. 782/1998 contrazic această concluzie, rezultând că regimul juridic era acela de proprietate cooperatistă și nu de stat. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., înalta Curte a reținut că recurenta-reclamantă nu a precizat care sunt considerentele contradictorii, iar din verificarea hotărârii a rezultat că acestea sunt concordante și justifică dispozitivul hotărârii, astfel că acest motiv nu a putut fi reținut pentru reformarea hotărârii.

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că instanța de apel a făcut o analiză temeinică a legalității hotărârii primei instanțe în limitele învestirii acesteia, în apel neputându-se extinde cadrul procesual în ceea ce privește obiectul judecății, decât în condițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar în conformitate cu dispozițiile art. 316 C. proc. civ. nici în recurs nu se poate extinde judecata astfel că nu se pot analiza decât criticile care privesc cauzele de nulitate invocate prin acțiunea introductivă. Astfel, s-a reținut că recurenta-reclamantă a invocat drept motive de nulitate absolută a actului juridic lipsa calității de proprietar a SC A. SA, că terenul nu putea face în mod valabil obiectul contractului de schimb și cauza ilicită, susținând că părțile au cunoscut regimul juridic al bunului fraudându-i, astfel, interesele.

In drept, s-au invocat dispozițiile art. 1405, art. 960 și următoarele C. civ., art. lll lit. a) și g) din Legea nr. 169/1997, art. 11 alin. (2) din Titlul IV din Legea nr. 297/2005. Prin urmare, s-a reținui că încălcarea art. 1308 C. civ., invocată pentru prima dată în apel și lipsa acordului adunării generale a acționarilor pentru realizarea schimbului de terenuri, invocată pentru prima dată în recurs, constituie cauze de nulitate ce exced limitelor judecății, astfel că nu pot face obiectul analizei privind legalitatea hotărârii, în recurs.

Cât privește cauzele de nulitate invocate prin acțiunea introductivă, s-a apreciat că instanța de apel a concluzionat în mod legal, față de actele dosarului, că SC A. SA a dobândit ope legis un drept de proprietate asupra terenului ce a făcut apoi obiectul contractului de schimb, având în vedere dispozițiile legale incidente, respectiv art. 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, fiind astfel respectate toate condițiile art. 51 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 1405 și următoarele C. civ.

Nu a putut fi reținută nici cauza ilicită, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada că părțile din contract au intenționat prin încheierea actului să îi fraudeze interesele, nici la data schimbului, nici ulterior recurentei nerecunoscându-i-se un drept de proprietate asupra terenului, iar înscrisurile la care aceasta a făcut trimitere au fost analizate de către instanța de apel, fiind respinse ca neconcludente în raport cu celelalte constatări pentru verificarea regimului juridic al terenului, astfel că s-a constatat a fi fost respectate și dispozițiile Codului civil referitoare la valabilitatea actului juridic din această perspectivă. Împotriva deciziei sus menționate, a formulat contestație în anulare contestatoarea N.M., solicitând în temeiul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I și teza a II-a C. proc.

civ., anularea deciziei contestate și rejudecarea recursului. În argumentarea prezentei contestații în anulare, contestatoarea a reiterat istoricul cauzei și a criticat soluția pronunțată, susținând că hotărârea este rezultatul unei greșeli materiale constând în reținerea referitoare la invocarea pentru prima dată în fața instanței de apel a dispozițiilor art. 1308 C. civ. și constatarea eronată a faptului că SC A. SA ar fi dobândit ope legis un drept de proprietate asupra terenului. Totodată, a mai susținut contestatoarea că instanța a confirmat soluția atacată fără a face o analiză proprie a susținerilor formulate, ceea ce nu echivalează cu o motivare argumentată în raport de motivele de recurs.

Examinând motivele contestației în anulare, în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, iar teza a II-a a textului legal menționat are în vedere omisiunea instanței de a examina unul din motivele de nelegalitate invocate în recurs. Față de aceste precizări prealabile, în ipoteza primei teze a textului sus citat, înalta Curte constată că niciuna din criticile formulate nu se încadrează în noțiunea de greșeală materială, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ. Având în vedere caracterul de excepție al textului de mai sus, analiza susținerilor privind existența unei „greșeli materiale" presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. O atare eroare trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății pentru verificarea căreia să nu fie necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor. În acest context, se constată că s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele procedurale, tinzând la o reformare a soluției printr-o rediscutare a probelor, cu referire la dobândirea de către SC A. SA a dreptului de proprietate asupra terenului și reținerea de către instanță a invocării dispozițiilor art. 1308 C. civ.

în fața instanței de apel. Este adevărat că în ipoteza prevăzută de teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., se sancționează omisiunea examinării unuia dintre motivele de recurs, însă instanța de recurs este în drept să răspundă printr-un considerent comun criticilor recurentei, neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, fiind suficient să arate considerentele pentru care a apreciat asupra caracterului nefondat al fiecărui motiv de nelegalitate invocat. În speță, instanța de recurs a răspuns criticilor recurentei, apreciind că deși aceasta nu a precizat care sunt considerentele contradictorii, din verificarea hotărârii rezultă că acestea justifică dispozitivul hotărârii, astfel că motivul prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ. nu a putut fi reținut pentru reformarea hotărârii. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a răspuns fundamentat susținerilor recurentei, apreciind ca nefondată critica referitoare la cauza ilicită, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada că părțile din contract au intenționat fraudarea intereselor sale, nici la data schimbului, nici ulterior, acesteia nerecunoscându-i-se un drept de proprietate asupra terenului. Astfel, se constată că instanța de recurs a analizat toate criticile formulate, neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de nelegalitate, putând grupa argumentele formulate de parte subsumate motivului de recurs pe care se sprijină.

Așa fiind, nu se poate susține necercetarea motivelor de nelegalitate invocate, astfel cum susține contestatoarea, știut fiind, astfel cum s-a arătat anterior, că prevederile art. 318 C. proc. civ. nu vizează eventuale greșeli de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, fiind evident că nu pot fi repuse în discuție pe această cale, motivele de nelegalitate care au făcut obiectul analizei instanței de recurs, întrucât contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs. Pe cale de consecință, față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 318-320 C. proc. civ., înalta Curte va respinge prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea N.M. împotriva deciziei nr. 1644 din 18 aprilie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 13 decembrie 2011.