ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4090/2011

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1064 din 20 mai 2010, Tribunalul Dolj - secția comercială a

respins acțiunea formulată de reclamanta N.M. împotriva pârâților SC A. SA prin

lichidator judiciar N. SPRL, M.L. și SC G. SA Plopșor prin lichidator judiciar

O.C.

În motivarea acestei soluții, prima

instanță a constatat că schimbul de teren ce a format obiectul contractului de

schimb autentificat sub nr. 2417 din 27 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat

Dolj, a fost avizat de Ministerul Agriculturii .și Alimentației prin Ordinul

nr. 8 din 23 ianuarie 1992, în baza documentației prezentate, acordul părților

interesate și a organelor ierarhic superioare, iar acest ordin, coroborat cu

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 18/1991, dovedesc dreptul de proprietate al

SC A. SA asupra terenului ce a făcut obiectul schimbului la data respectivă.

S-a mai

reținut că din economia textului art. 51 din Legea nr. 18/1991, în vigoare la

data încheierii contractului de schimb, rezultă că nu era necesar ca terenurile

să fie proprietatea societății comerciale, fiind suficient să fie în

administrarea societății.

Pentru

aceleași considerente, s-a apreciat a fi neîntemeiat motivul de nulitate

constând în cauza falsă pe motivul că s-a contractat cu privire la bunuri ce nu

au intrat în patrimoniul fostului I.A.S., actual SC A. SA.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel, reclamanta N.M., iar prin decizia nr. 192 din

5 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova - secția comercială a respins, ca

nefondat, apelul.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că

soluția apelată este întemeiată pe o amplă analiză a situației de fapt, corect

stabilită de prima instanță, că soluția este motivată, reținându-se corect

cerința ca cei doi coschimbași implicați în schimb să fi avut terenurile în

administrare la data înființării și nerăsturnarea prezumției bunei-credințe.

S-a mai reținut că dreptul de

proprietate al SC A. SA asupra terenurilor pe care le-a avut în administrare

I.A.S.-ul din care a luat ființă a fost dobândit în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990.

A mai

reținut instanța că obiectul actului de schimb a cărui nulitate parțială se

solicită în prezenta cauză îl constituie o suprafață de teren, de 10 ha,

identificată exact în sistemul cadastral și în actul juridic de schimb, deci,

obiectul există și este licit, iar la data încheierii actului, bunul era în

circuitul civil și deci era posibilă exercitarea dreptului de dispoziție asupra

lui.

Din probatoriul administrat a rezultat

că SC A. SA avea în patrimoniu terenul la momentul schimbului, iar coschimbașul

a avut credința că face un act de dispoziție cu privire la un bun din

patrimoniul său, astfel că prezumția de bună-credință la încheierea actului nu

a fost răsturnată, reaua - credință a SC A. SA și cu atât mai mult a celorlalte

părți implicate în schimb, nefiind dovedită de către reclamantă, căreia îi

incumba sarcina probei susținerilor sale.

Motivul

de apel referitor la încălcarea prevederilor art. 1308 C. civ., a fost

apreciat, de asemenea, drept nefondat, prevederile invocate neavând incidență

în speță. Totodată, instanța de apel a apreciat că la momentul actual nici nu

mai este posibilă constatarea nulității actului deoarece nu mai este posibilă

repunerea în situația anterioară, cele două societăți implicate în schimb,

rezultate prin reorganizarea fostelor I.A.S.- uri fiind radiate încă din anul

2007, ca urmare a lichidării patrimoniului lor în procedura falimentului.

S-a mai

reținut că reclamanta nu este parte în contractul de schimb pentru ca repunerea

în situația anterioară să opereze față de aceasta și că nu are reconstituit

dreptul de proprietate asupra terenului.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, reclamanta N.M., iar prin decizia nr. 1644

din 18 aprilie 2011, înalta Curte de Casație și Justiție - secția comercială a

respins ca nefondat recursul.

În

argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut în esență că, recurenta a invocat

în drept prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., susținând că

hotărârea cuprinde motive contradictorii și este nelegală, deoarece SC A. SA

Craiova nu putea dispune cu privire la terenul proprietatea autorului său,

neexistând dovada preluării legale în proprietate și că actul de schimb nu a

avut la bază acordul adunării generale a acționarilor, materializat într-un

proces - verbal astfel cum cere Ministerul Agriculturii prin adresa nr. 350/2002.

S-a mai susținut că actul de schimb a fost încheiat cu nesocotirea art. 1308 alin.

(3) C. civ., astfel că nu se poate reține excepția bunei - credințe, iar cu

privire la pretinsul drept de proprietate dobândit în baza art. 20 din Legea nr.

15/1990, instanța a făcut aprecieri tară a exista dovezi în sensul că terenul

s-a aflat în proprietatea SC A. SA, deoarece adresele nr. 2238/1997 și nr. 782/1998

contrazic această concluzie, rezultând că regimul juridic era acela de

proprietate cooperatistă și nu de stat.

În

privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., înalta

Curte a reținut că recurenta-reclamantă nu a precizat care sunt considerentele

contradictorii, iar din verificarea hotărârii a rezultat că acestea sunt concordante

și justifică dispozitivul hotărârii, astfel că acest motiv nu a putut fi

reținut pentru reformarea hotărârii.

În privința motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că instanța de apel a

făcut o analiză temeinică a legalității hotărârii primei instanțe în limitele

învestirii acesteia, în apel neputându-se extinde cadrul procesual în ceea ce

privește obiectul judecății, decât în condițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., iar în conformitate cu dispozițiile art. 316 C. proc. civ. nici în recurs

nu se poate extinde judecata astfel că nu se pot analiza decât criticile care

privesc cauzele de nulitate invocate prin acțiunea introductivă.

Astfel,

s-a reținut că recurenta-reclamantă a invocat drept motive de nulitate absolută

a actului juridic lipsa calității de proprietar a SC A. SA, că terenul nu putea

face în mod valabil obiectul contractului de schimb și cauza ilicită, susținând

că părțile au cunoscut regimul juridic al bunului fraudându-i, astfel,

interesele. In drept, s-au invocat dispozițiile art. 1405, art. 960 și

următoarele C. civ., art. lll lit. a) și g) din Legea nr. 169/1997, art. 11 alin.

(2) din Titlul IV din Legea nr. 297/2005.

Prin

urmare, s-a reținui că încălcarea art. 1308 C. civ., invocată pentru prima dată

în apel și lipsa acordului adunării generale a acționarilor pentru realizarea

schimbului de terenuri, invocată pentru prima dată în recurs, constituie cauze

de nulitate ce exced limitelor judecății, astfel că nu pot face obiectul

analizei privind legalitatea hotărârii, în recurs.

Cât

privește cauzele de nulitate invocate prin acțiunea introductivă, s-a apreciat

că instanța de apel a concluzionat în mod legal, față de actele dosarului, că

SC A. SA a dobândit ope legis un drept de proprietate asupra terenului ce a

făcut apoi obiectul contractului de schimb, având în vedere dispozițiile legale

incidente, respectiv art. 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 36 din Legea nr. 18/1991,

fiind astfel respectate toate condițiile art. 51 din Legea nr. 18/1991 și ale art.

1405 și următoarele C. civ.

Nu a

putut fi reținută nici cauza ilicită, având în vedere că reclamanta nu a făcut

dovada că părțile din contract au intenționat prin încheierea actului să îi

fraudeze interesele, nici la data schimbului, nici ulterior recurentei

nerecunoscându-i-se un drept de proprietate asupra terenului, iar înscrisurile

la care aceasta a făcut trimitere au fost analizate de către instanța de apel,

fiind respinse ca neconcludente în raport cu celelalte constatări pentru

verificarea regimului juridic al terenului, astfel că s-a constatat a fi fost

respectate și dispozițiile Codului civil referitoare la valabilitatea actului

juridic din această perspectivă.

Împotriva deciziei sus menționate, a

formulat contestație în anulare contestatoarea N.M., solicitând în temeiul

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I și teza a II-a C. proc. civ., anularea

deciziei contestate și rejudecarea recursului.

În

argumentarea prezentei contestații în anulare, contestatoarea a reiterat

istoricul cauzei și a criticat soluția pronunțată, susținând că hotărârea este

rezultatul unei greșeli materiale constând în reținerea referitoare la

invocarea pentru prima dată în fața instanței de apel a dispozițiilor art. 1308

C. civ. și constatarea eronată a faptului că SC A. SA ar fi dobândit ope legis un

drept de proprietate asupra terenului.

Totodată, a mai susținut

contestatoarea că instanța a confirmat soluția atacată fără a face o analiză

proprie a susținerilor formulate, ceea ce nu echivalează cu o motivare

argumentată în raport de motivele de recurs.

Examinând

motivele contestației în anulare, în raport de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 318

alin. (1)

teza I C. proc. civ., care

reglementează contestația în anulare specială, hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale, iar teza a II-a a textului legal menționat

are în vedere omisiunea instanței de a examina unul din motivele de

nelegalitate invocate în recurs.

Față de

aceste precizări prealabile, în ipoteza primei teze a textului sus citat,

înalta Curte constată că niciuna din criticile formulate nu se încadrează în

noțiunea de greșeală materială, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Având în vedere caracterul de excepție al textului de mai sus, analiza

susținerilor privind existența unei „greșeli materiale" presupune o

interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele

greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus la pronunțarea

unei soluții eronate. O atare eroare trebuie să fie în legătură cu aspectele

formale ale judecății pentru verificarea căreia să nu fie necesară reexaminarea

fondului sau o reapreciere a probelor.

În acest

context, se constată că s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele

procedurale, tinzând la o reformare a soluției printr-o rediscutare a probelor,

cu referire la dobândirea de către SC A. SA a dreptului de proprietate asupra

terenului și reținerea de către instanță a invocării dispozițiilor art. 1308 C.

civ. în fața instanței de apel.

Este

adevărat că în ipoteza prevăzută de teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., se

sancționează omisiunea examinării unuia dintre motivele de recurs, însă

instanța de recurs este în drept să răspundă printr-un considerent comun

criticilor recurentei, neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins

în motivele de recurs, fiind suficient să arate considerentele pentru care a

apreciat asupra caracterului nefondat al fiecărui motiv de nelegalitate

invocat.

În

speță, instanța de recurs a răspuns criticilor recurentei, apreciind că deși

aceasta nu a precizat care sunt considerentele contradictorii, din verificarea

hotărârii rezultă că acestea justifică dispozitivul hotărârii, astfel că

motivul prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu a putut fi reținut

pentru reformarea hotărârii.

În ceea ce

privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța de recurs a răspuns fundamentat susținerilor recurentei, apreciind ca

nefondată critica referitoare la cauza ilicită, cu motivarea că reclamanta nu a

făcut dovada că părțile din contract au intenționat fraudarea intereselor sale,

nici la data schimbului, nici ulterior, acesteia nerecunoscându-i-se un drept

de proprietate asupra terenului. Astfel, se constată că instanța de recurs a

analizat toate criticile formulate, neavând obligația de a analiza fiecare

argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de

nelegalitate, putând grupa argumentele formulate de parte subsumate motivului

de recurs pe care se sprijină.

Așa fiind, nu se poate susține

necercetarea motivelor de nelegalitate invocate, astfel cum susține

contestatoarea, știut fiind, astfel cum s-a arătat anterior, că prevederile art.

318 C. proc. civ. nu vizează eventuale greșeli de apreciere a probelor sau de

interpretare a unor dispoziții legale, fiind evident că nu pot fi repuse în

discuție pe această cale, motivele de nelegalitate care au făcut obiectul

analizei instanței de recurs, întrucât contestația în anulare nu constituie un

mijloc de reformare a hotărârii date în recurs.

Pe cale

de consecință, față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 318-320 C.

proc. civ., înalta Curte va respinge prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatoarea N.M. împotriva deciziei nr. 1644 din 18 aprilie

2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi

13 decembrie 2011.