ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4392/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Pe rolul Curții de Apel Pitești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost înregistrată sesizarea

formulată de Agenția Națională de Integritate privind pe pârâtul V.V., în vederea

confiscării sumelor de 9.750 euro și 35.400 RON, a căror proveniență nu a putut

fi justificată de acesta, precum și a stabilirii unei cote părți din averea pârâtului,

care a fost dobândită cu caracter nejustificat de acesta, în cuantum de 878.191

RON, cu consecința confiscării sumei în discuție.

Pârâtul a formulat întâmpinare

în care, prin care a arătat, în esență, că cele reținute în actul de sesizare nu

reflectă realitatea faptică.

La termenul de judecată

din data de 18 martie 2009, a fost admisă cererea reprezentantului Ministerului

Public de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor menționate în actul

de sesizare a instanței de contencios administrativ și de înscriere a sechestrului

în cartea funciară, conform art. 593 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, s-au administrat

înscrisuri, proba testimonială, precum și expertize de specialitate.

Curtea de Apel Pitești,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 218

din 04 decembrie 2009, a admis sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate

privind confiscarea unei sume de bani și a unei părți din averea pârâtului V.V.,

în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice – D.G.F.P. Argeș, a dispus confiscarea sumelor de 9.750 euro și 35.400 RON

de la pârât, a stabilit drept cotă-parte din averea dobândită cu caracter nejustificat

de către aceeași persoană suma de 878.191 RON și a dispus confiscarea sa, iar pârâtul

a fost obligat să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 RON în favoarea

Ministerului Justiției – Curtea de Apel Pitești.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut faptul că, din probele administrate în cauză,

rezultă împrejurarea că valoarea bunurilor mobile și imobile dobândite de pârât,

în perioada analizată, depășește cu mult valoarea veniturilor realizate de acesta,

constând în salariu, cedarea folosinței anumitor bunuri (chirii), precum și suma

de 190.000 euro, provenită de la fosta soție.

Pe de altă parte, judecătorul

fondului a apreciat că nu poate reține susținerea pârâtului, în sensul că a existat

un dar de nuntă în cuantum de 1.600.000 RON, întrucât nu a fost probată corespunzător.

Pe aspectul salariilor

și chiriilor încasate de pârât, prima instanța a constatat că înscrisurile oficiale

emise de autoritățile publice, respectiv Prefectura Județului Argeș, Primăria Municipiului

Pitești și A.F.P. Pitești, au forță probantă, iar pârâtul nu a răsturnat prezumția

de legalitate a acestor acte.

De asemenea, instanța

a arătat faptul că expertizele efectuate în cauză, în mod corect, au luat în considerare

fișele fiscale ale pârâtului, datele ce au rezultat din contractele de cont curent,

din economiile și transferurile unor bunuri, precum și din contractele de vânzare-cumpărare

ale unor bunuri mobile și imobile, dar și din contractele de închiriere.

Instanța a precizat că

sumele ce nu pot fi justificate în mod legal sunt de 9.750 euro și 35.400 RON (sume

identificate cu prilejul percheziției domiciliare efectuate de Departamentul Național

Anticorupție), cât și cota-parte din averea pârâtului, respectiv 878.191 RON.

În plus, prima instanță

a arătat că a ajuns la suma anterior individualizată prin scăderea din valoarea

tuturor bunurilor, găsite în averea părții, respectiv suma de 35.400 RON și echivalentul

a 9.750 euro, bunuri imobile în sumă de 2.150.379 RON și bunuri mobile de 128.700

RON, valoarea veniturilor realizate de aceasta, reprezentând salarii și chirii,

în sumă de 615.988 RON și suma provenită de la soție de 190.000 euro, rezultând

o diferență de 969.691 RON.

Judecătorul cauzei a dispus

confiscarea sumelor individualizate în dispozitivul hotărârii, chiar dacă acestea

constituie obiectul unui sechestru asigurător, întrucât această măsură s-a întemeiat

pe dispozițiile unei legi speciale, fiind suficientă demonstrarea existenței unei

disproporții vădite între veniturile reale și cele declarate (de peste 10.000 euro);

ca atare, sumele în discuție se fac venit la bugetul de stat, ca și în ipoteza confiscării

dispuse în baza unei hotărâri penale.

În consecință, în raport

de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, coroborate cu art. 46

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, Curtea de Apel Pitești a admis în parte

cererea, a dispus confiscarea sumelor de 9.750 euro și 35.400 RON și a stabilit

că suma de 878.191 RON reprezintă cota-parte din averea dobândită cu caracter nejustificat

de către pârât, motiv pentru care a dispus confiscarea acesteia din urmă.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul V.V., care a solicitat casarea sa și trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea refacerii raportului de expertiză

imobiliară, în sensul evaluării bunurilor imobile, pornind de la prețul real de

achiziție, raportat la data dobândirii acestora.

În subsidiar, recurentul

a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe

fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac,

încadrabilă în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susține

că există o contradicție neechivocă între dispozitivul hotărârii judecătorești -

care precizează „admite sesizarea formulată de” - și considerentele acesteia, în

care se arată: „Curtea va admite în parte cererea”.

În opinia recurentului,

contradicția semnalată nu poate reprezenta o simplă eroare de redactare, în contextul

în care considerentele sentinței relevă raționamentul instanței de fond, în urma

analizării cauzei și a aprecierii probelor administrate de părți.

O altă critică formulată

de recurent se referă la faptul că prima instanță a confundat prețul tranzacțiilor

pe care le-a încheiat cu privire la bunurile imobile cu valoarea de circulație estimată

la data de 08 iunie 2009, generând, prin această confuzie, un dezechilibru esențial

în soluționarea pricinii, întrucât a adăugat la averea sa valori necontestate nici

de autorii sesizării.

De asemenea, recurentul

arată că judecătorul fondului a valorificat parțial depozițiile martorilor audiați

în speță, deși le-a considerat ca fiind relevante.

În plus, recurentul a

menționat argumentele pentru care consideră că instanța trebuia să nu înlăture din

calculele realizate suma de 160.000 RON, ce reprezenta darul de nuntă.

Pe de altă parte, recurentul

a reamintit că instanța a luat în calcul valoarea de circulație a imobilelor la

momentul efectuării expertizei, iar nu prețul real al achiziției acestora, menționat

în actele autentice, rezultând între prețul real, de achiziție și cel estimativ,

de circulație, care a fost calculat de expert, o diferență de aproximativ 1.011.879

RON, diferență care, în mod nelegal, crește diferența vădită a averii sale, fiind

în imposibilitate de a justifica o astfel de sumă.

Totodată, recurentul arată

și faptul că, la sumele scăzute, prima instanță nu a avut în vedere și darul de

nuntă de 160.000 RON, precum și suma de 10.500 euro, ce rezultă din vânzarea unui

autoturism.

Ultima critică formulată

de recurent se referă la faptul că instanța de fond a dispus o dublă confiscare

a sumelor de 9.750 euro și 34.500 RON.

Intimata Agenția Națională

de Integritate a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare:

În speță, este fondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul

în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului

de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în

mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu

concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul

la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii,

ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât

dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate

de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor

și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază

că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea

în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă

o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța

de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a expus

în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

În cauză, judecătorul

fondului nu a analizat în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile

legale invocate de acestea.

Pe de altă parte, Înalta

Curte apreciază că este fondată critica recurentului, în sensul că există o contradicție

între dispozitivul hotărârii judecătorești - care precizează „admite sesizarea formulată

de” - și considerentele acesteia, în care se arată: „Curtea va admite în parte cererea”.

În opinia instanței de

recurs, această realitate faptică conduce la concluzia că, în realitate, nu a fost

cercetat fondul cauzei.

Astfel, hotărârea atacată

în prezenta cauză va fi casată pentru aceste motive, ca urmare a nerespectării principiului

motivării hotărârii judecătorești.

În consecință, în raport

de cele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În baza art. 315

alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de trimitere va

avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentul-pârât care nu se mai

impun a fi analizate în actuala fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de V.V. împotriva sentinței nr. 218/F-CONT din 04 decembrie 2009 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2010.