ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5182/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Giurgiu, prin sentința civilă nr. 217 din 30 noiembrie 2009, a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale și la 1.000 RON cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 998 C. civ., fiind probată condamnarea cu caracter politic pentru una din faptele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a executat 16 luni de detenție la o vârstă tânără, care a cauzat reclamantului un evident prejudiciu moral, prin lipsirea de libertate, expunerea la suferință publică, împiedicându-l să ducă o viață normală.

S-a mai reținut că s-a dovedit că ulterior grațierii și punerii în libertate, reclamantul a fost supravegheat în formula notei informative, ceea ce echivalează unui comportament abuziv al autorității, de natură a aduce atingere dreptului la demnitate. În ceea ce privește suferințele cauzate în regimul de detenție, astfel cum s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, s-a constatat că nu s-au adus dovezi concrete, în sensul unor afecțiuni medicale sau supunerii la tratamente inumane, nefiind însă contestabilă suferința psihică suportată datorită izolării în închisorile comuniste și intensitatea acesteia la o vârstă tânără, la care reclamantul a debutat în cariera profesională.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că grațierea restului de pedeapsă reprezintă o reparație morală, întrucât grațierea nu a înlăturat consecințele negative ale suportării regimului de detenție, iar în privința carierii profesionale, a apreciat că reclamantului i s-a lezat dreptul la afirmare socială prin continuarea muncii. Prin decizia nr. 532A din 04 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamantul P.M., împotriva sentinței civile nr. 217 din 30 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, ca nefondat. A fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu, împotriva aceleiași sentințe și s-a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceeași instanțe.

Curtea a respins apelul formulat de reclamant, apreciind cuantumul despăgubirilor morale acordate ca fiind echitabil și just în raport cu suferințele îndurate atât în perioada detenției, cât și ulterior acestei perioade. Deși suferințele morale nu pot fi cuantificate, ele reprezentând atitudinea subiectivă personală a fiecărui individ, în raport cu realitatea înconjurătoare, este necesar ca la aprecierea compensațiilor acordate cu acest titlu să se respecte un just echilibru al realităților. Din această perspectivă, suma de 30.000 euro nu este o sumă derizorie, ea reprezentând o reparație mai mult decât echitabilă pentru societatea românească. Apelul formulat de pârât a fost admis, pe considerentul neparticipării procurorului la judecata cauzei, ceea ce atrage desființarea sentinței și trimiterea ei spre rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Deși s-a susținut în cauză o distincție netă între dispozițiile art. 4 și art. 5 din Decretul nr. 221/2009, vis-a-vis de ipotezele privind faptele care constituie condamnări cu caracter politic, singurele dispoziții de procedură care privesc părțile din proces și competența de soluționare a cauzei, sunt cele prevăzute la art. 4 alin. (4) și (5) din actul sus-menționat. Aceste dispoziții se referă atât la sesizarea instanței, cât și la participanții din proces și a reprezentării acestora, stabilind și competența de soluționare a cauzei. În art. 5 alin. (2) nu se mai reiau aceste dispoziții, făcându-se doar mențiunea în privința hotărârilor judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor art. 1 lit. a) și b) că sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice Județene, respectiv a Municipiului București.

Legea nr. 221/2009 trebuie privit ca un tot unitar, dispozițiile sale referitoare la procedura de soluționare a acestor cauze neputând fi interpretată diferit în funcție de ipotezele distincte față de dreptul subiectiv reglementat, întrucât o interpretare per a contrario ar însemna ca pentru cererile ce se încadrează în art. 5 alin. (1) să nu fie stabilită competența de soluționare a cauzei ori calitatea procesuală pasivă și reprezentarea respectivei părți în proces. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere și caracterul special al acestui act normativ, de reparație morală cu consecința obligării statului la plata unor despăgubiri, intenția legiuitorului fiind aceea de ocrotire a unui interes general, a drepturilor și libertăților cetățenilor, ceea ce face necesară participarea procurorului în aceste cauze civile.

Astfel fiind, Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant, și a admis apelul formulat de pârât, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a cărui dezvoltare vizează următoarele critici. Adresa Ministerului Justiției – Direcția instanțelor militare atestă că reclamantul a fost condamnat la închisoare corecțională pentru infracțiunea de omisiune a denunțării prevăzute de art. 228 C. pen. din anul 1936. Prin urmare, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de reclamant, constituie de drept condamnare cu caracter politic, nemaifiind necesară constatarea caracterului politic al acesteia de către instanța de judecată învestită cu judecata cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 221/2009 reglementează situația persoanelor condamnate pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Lege și consacră posibilitatea învestirii instanței cu cereri privind constatarea caracterului politic al condamnării, ultimul alin. al aceluiași text (art. 4 din Legea nr. 221/2009) impunând participarea obligatorie a procurorului la judecata acestor cereri. Prin urmare doar în acest caz este obligatoriu participarea procurorului, situație neincidentă în cauză datorită petitului cererii și a caracterului politic de drept a condamnării suferite de reclamant. Chiar și în situația în care participarea procurorului ar fi fost obligatorie la judecata cauzei în fond, soluția pronunțată de instanța de apel rămâne greșită, deoarece de ordine publică fiind, excepția analizată ar fi trebuit să conducă la admiterea ambelor apeluri.

Pe de altă parte, niciuna din ipotezele art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, corespunzător art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., care ar fi obligat instanța de apel să judece cauza în fond. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, instanța reține următoarele: Dacă prin art. 4 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a prevăzut expres participarea procurorului doar în cazul acțiunilor prevăzute de acest text, și prin trimitere expresă și în cazul celor reglementate prin art. 1 alin. (3) din aceeași Lege, nu se poate presupune că intenția legiuitorului a fost ca procurorul să participe obligatoriu la toate categoriile de acțiuni vizate de lege, printr-o interpretare denumită de instanță per a contrario care de fapt nu este o metodă de interpretare ci o regulă argumentativă care aparține interpretării logice. Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică potrivit cu care atunci când se afirmă ceva și se neagă contrariul.

În cauză operează interpretarea sistematică, iar interpretarea normei juridice a art. 4 din Lege care impune participarea obligatorie a procurorului, se coroborează cu art. 1 alin. (3) care face trimitere expresă la același text, ceea ce înseamnă că în cazul acțiunilor reglementate de art. 1 alin. (3) și art. 4 din Lege, participarea procurorului este obligatorie. Argumentul per a contrario a fost folosit greșit de instanță din moment ce nu a dus la stabilirea participării obligatorii sau nu a procurorului la judecată în cazul tuturor acțiunilor reglementate de lege, concluzia vizând competența, calitatea procesuală pasivă și reprezentarea părților în proces fiind atât eronată, cât și străină în raport cu excepția de soluționat.

Mai mult, soluția pe fond a cauzei în condițiile în care s-a reținut chiar și greșit existența unei excepții de ordine publică care viza alcătuirea completului de fond fără procuror, nu permitea validarea hotărârii considerate nelegale în privința reclamantului a cărui cerere de apel a soluționat-o pe fond, și desființarea ei în privința pârâtului cu trimitere sore rejudecare pentru reluarea judecății într-un complet alcătuit cu procuror. În realitate, acțiunea în daune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu dispune participarea obligatorie a procurorului, iar instanța de apel trebuia să judece cauza în fond. Față de cele reținute, recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este întemeiat și urmează a fi admis în temeiul art. 312 C. proc. civ. Se va casa decizia instanței de apel cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 532A din 04 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2011.