ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2852/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2852/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 197/116/2010 pe rolul Tribunalului Călărași,

reclamantul Z.G. a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., solicitând

acordarea de despăgubiri în cuantum de 600.000 lei pentru prejudiciul moral pe

care l-a suferit prin condamnarea tatălui său, Z.P., la pedeapsa de 7 ani temniță

grea și 5 ani degradare civică.

La termenul din 05 mai 2010,

reclamantul a precizat că solicită despăgubiri morale pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, atât în calitate de moștenitor al tatălui său, cât

personal.

Prin sentința civilă nr. 1691 din 02

iunie 2010 Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a

obligat Statul Român, prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 50.000

euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului său Z.P. Totodată, a

respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

suferit personal de către reclamant.

În esență, față de situația de fapt

reținută, tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea reclamantului de

acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său Z.P.,

fiind îndeplinite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut și faptul că defunctul a

beneficiat de o indemnizație acordată în baza Decretului - Lege nr. 118/1990,

conform Hotărârii nr. 224/1990, însă suma de 1.383 lei a fost considerată

insuficientă pentru acoperirea prejudiciului, situație în care s-a apreciat că

suma de 50.000 euro reprezintă o reparație echitabilă (suma solicitată de

reclamant de 600.000 euro fiind nejustificat de mare).

În ceea ce privește cererea formulată

de reclamant prin care acesta a solicitat, conform precizărilor, despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit personal, instanța a apreciat, față de probele

administrate, că cererea este neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a făcut

dovada că a suferit vreun prejudiciul moral ca o consecință a condamnării

tatălui său.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantul și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Călărași.

Prin Decizia civilă nr. 128/ A din 9

februarie 2011, Curtea Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant, a admis

apelul formulat de apelantul-pârât și a schimbat în tot sentința, în sensul că

a respins acțiunea, ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că, urmare

a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și a

soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții

legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

"decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare

este definitivă și obligatorie".

În conformitate cu prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [.] constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

[.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept".

În raport de împrejurarea că Deciziile

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807

din 3 decembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45

zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a

apreciat că nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive

și obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010,

fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art.

5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Instanța de apel a constatat că

instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită,

acesta neputând fi schimbat în calea de atac.

S-a mai arătat că referirile la

prevalenta reglementarilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) și nr. 1.481 (2006), a

Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din

Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale, iar Rezoluția nr. 40/1985,

care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul

facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, nu sunt

de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.

În plus, Curtea a constatat că, în

temeiul dispozițiilor speciale consacrate în Decretul-lege nr. 118/1990,

autorul reclamantului a beneficiat de recunoașterea calității de luptător în

rezistența anticomunistă precum și de drepturile bănești, reglementate de acest

act normativ.

Curtea a avut de asemenea în vedere

faptul că în situația admiterii excepției de neconstituționalitate a unor

prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte

juridice cât privește aplicarea normei juridice. In cazul în care se decide că

prevederea legala în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea

nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu

luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

În consecință, reținând că apelul este

o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

instanța de apel a reținut că persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât

litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să

consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul Z.G., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recurentul susține că instanța de apel

a aplicat greșit dispozițiile art. 295 C. proc. civ., considerând că deși

apelantul pârât nu și-a motivat apelul sub aspectul incidenței Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, a considerat că această „chestiune" poate fi

pusă în discuție din oficiu.

Astfel, pârâtul a criticat sentința

doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, invocându-se și

modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010,

fără a mai putea invoca în apel motive noi, care nu au fost avute în vedere de

prima instanță, conform art. 287 alin. (2) C. proc. civ. Curtea Constituțională

și-a exprimat punctul de vedere asupra dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. în

cadrul Deciziei nr. 169 din 11 mai 2002.

Recurentul mai arată că, potrivit

regulii „tantum devolutum quantum apellantum", hotărârea primei instanțe a

fost criticată de apelanți numai parțial sub aspectul cuantumului

despăgubirilor acordate și nu asupra temeiului de drept al acordării acestor

despăgubiri existent la momentul formulării acțiunii (art. 5 din Legea nr. 221/2009),

această parte a hotărârii trecând în puterea lucrului judecat.

Se invocă de către recurent și

principiul „non reformatio in pejus", arătând că în opinia sa instanța nu

poate să invoce din oficiu și nici nu poate să admită excepții absolute

invocate de intimat (în lipsa invocării lor pe calea unui apel), dacă admiterea

lor ar duce la agravarea situației părții care a declarat apelul.

Recurentul susține și faptul că

instanța de apel, prin aplicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 a încălcat principiul neretroactivității consacrat

de art. 1 C. civ. și art. 15 din Constituție și principiul egalității în

drepturi, considerând că aceste decizii nu se aplică celor care au obținut o

hotărâre definitivă.

Mai arată că instanța de apel a

apreciat în mod greșit că reclamantul, invocând prevederile Convenției Europene

a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

a încălcat art. 294 C. proc. civ. Aplicarea deciziilor Curții Constituționale

are drept consecință încălcarea art. 6 și 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție și

art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție.

Recurentul invocă practică judiciară,

respectiv deciziile C.E.D.O. pronunțate în cauzele Beian contra României și

Driha contra României.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat,

reținând următoarele:

Problema de drept care se pune în

speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai

poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta

Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art.

1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleaiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei

Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte

apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât

respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În consecință, se constată nefondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ, hotărârea din apel

fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții

Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Critica recurentului privitoare la

împrejurarea că instanța în mod greșit a pus în discuție din oficiu incidența

și aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale (în

condițiile în care nu a fost invocată prin motivele de apel, părțile criticând

sentința doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate și nu asupra

temeiului de drept al acordării acestora) nu poate fi reținută.

Incidența și aplicabilitatea Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale în speță, constituie un motiv de ordine

publică, iar potrivit art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motivele de

ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de judecată.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală. Nu se poate vorbi despre puterea lucrului judecat în

ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii formulate, deoarece pentru ca o

hotărâre să fie înzestrată cu putere de lucru judecat, astfel încât ceea ce a

fost verificat jurisdictional să nu mai poată face obiect al disputei părților,

este necesar ca aceasta să fi dat o dezlegare definitivă fondului raporturilor

juridice dintre părți, indiferent de soluția adoptată, ceea ce nu este cazul în

speța de față.

Totodată, este nefondată și critica

privind încălcarea principului „non reformatio in pejus", întrucât, este

adevărat că potrivit art. 296 C. proc. civ. apelantului nu i se poate crea, în

propria cale de atac, o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată,

însă evident că o înrăutățire a situației acestuia se va putea produce, însă

urmare nu soluționării propriului apel, ci a apelului adversarului, judecat

concomitent.

De asemenea, nu poate fi primită

susținerea recurentului în sensul că instanța de apel a apreciat în mod greșit

că reclamantul, invocând prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului

și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a încălcat art. 294 C.

proc. civ.

Instanța de apel, constatând încetarea

efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod

corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare

corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., reținând că în apel nu

se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Această soluție este

consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce

s-a judecat {tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel

principiul dublului grad de jurisdicție.

În condițiile în care reclamantul a

invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca

atare în primă instanță - analizarea pretențiilor acestora din perspectiva

altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului.

Or, atare act de procedură este

contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora

„în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi".

Norma procedurală citată are caracter

imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării

cererii sale pe temeiul altei norme decât cea concret invocată prin cererea de

chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui

alt temei juridic. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza

I C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294

și vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă interpretare și

aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la

temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în

conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea

efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității sale,

astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Pentru toate aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de

instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul Z.G. împotriva Deciziei civile nr. 128/ A din 09

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 aprilie 2012.