ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 985/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 985/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Încheierea de ședință din 24 septembrie

2011, Judecătoria sector 1 București a sesizat Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 4 alin. (1) din

Legea 554/2004, cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 39/1996,

excepție invocată de către V.C. și V.G.V. ce au calitatea de pârâți în litigiul

aflat pe rolul Judecătoriei sector 1 București, în care R.A. A.P.P.S. are

calitatea de reclamantă.

În motivarea

excepției au arătat că reclamanta R.A. A.P.P.S își exercită abuziv dreptul de

administrare asupra apartamentului în care locuiesc, întrucât acest apartament

a fost nelegal trecut în administrarea pârâtei, la data intrării în vigoare a

H.G. nr. 39/1996, apartamentul neîndeplinind condițiile de aplicare a acestui

act normativ, respectiv nu a fost preluat nelegal de Consiliul Local al

Municipiului București în baza unei decizii administrative emise de organe

necompetente material.

Reclamanții au

susținut, totodată că H.G. nr. 39/1996 face referire la un număr strict de

imobile cuprins în anexa sa și că de-a lungul vremii, prin alte hotărâri de

Guvern, pârâtei i-a fost retrasă administrarea unora dintre ele, acestea revenind

în administrarea Primăriei Municipiului București.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, pârâta R.A. A.P.P.S. a solicitat respingerea excepției

de nelegalitate ca inadmisibilă, având în vedere că în anul 1996 erau

aplicabile disp. Legii nr. 29/1990 care nu prevedeau posibilitatea constatării

nelegalității H.G. nr. 39/1996 pe cale de excepție, această hotărâre fiind

emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

În subsidiar, a

solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată.

Guvernul României a

fost citat în calitate de pârât, dată fiind calitatea sa de emitent al H.G. nr.

39/1996, iar prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea excepției de

nelegalitate întrucât H.G. 39/1996 a fost emisă anterior intrării în vigoare a

Legii 554/2004.

De asemenea, a

susținut că hotărârea este temeinică și legală, la elaborarea sa fiind

respectate dispozițiile Decretului nr. 16/1976 și dispozițiilor H.G. nr.

390/1993.

La termenul de

judecată din 14 iunie 2011, reclamanții au depus la dosar precizări prin care

au solicitat ca instanța să decidă asupra măsurilor de reparare a pagubei

produse, în sensul repunerii părților în situația anterioară introducerii

imobilului din str. P.B.I., sector 1 în anexa H.G. nr. 39/1996 și obligării

pârâților la plata sumei de 1.000.000 RON daune morale, în raport de durata

mare de timp în care au fost șicanați și abuzați în urma transmiterii și

preluării nelegale a administrării imobilului.

Referitor la această

cerere precizatoare, Guvernul României a apreciat că este vorba despre o

completare a acțiunii principale și a invocat excepția inadmisibilității

acesteia întrucât se încearcă completarea cadrului procesual al dosarului de

fond prin formularea unui nou capăt de cerere cu o nouă parte.

de apel

Prin Sentința nr.

5202 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității

excepției de nelegalitate.

A respins excepția de

nelegalitate invocată de reclamanții G.V.V. și C.V., în contradictoriu cu

pârâții Guvernul României, R.A. A.P.P.S. - Sucursala pentru Administrarea

Fondului Imobiliar, V.R.C., V.M.F., V.M. și V.V.G. prin reprezentant legal

G.V.V., ca neîntemeiată

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:

Cu privire la

excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate invocată de pârâta

R.A. A.P.P.S., Curtea a apreciat că aspectele invocate în susținerea acesteia

vizează temeinicia excepției de nelegalitate, urmând a fi avute în vedere la

soluționarea pe fond a excepției, astfel încât a respins această excepție.

Pe fondul cauzei

Curtea a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din

Legea 554/2004 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter

individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, întrucât

aceste dispoziții legale care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea

incidentală a excepției de nelegalitate, a actului administrativ sus menționat,

contravin atât dreptului la un proces echitabil prevederilor de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de practica CEDO, de art. 47 din

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene prin raportare la atingerea

adusă principiului securității și dreptului la justiție, dar și practicii

Curții de Justiție de la Luxemburg care a reținut că, atunci când partea

îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar

depășește termenul limită pentru introducerea acțiunii, trebuie să accepte

faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv, neputând să

mai solicite în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe

calea incidentală a excepției de nelegalitate.

A reținut instanța

că, în cauză, reclamanții au invocat această excepție cu privire la H.G. nr.

39/1996 privind reglementarea situației juridice a unor imobile trecute nelegal

în administrarea Consiliului Local al Municipiului București, hotărâre care

face parte din categoria actelor administrative unilaterale cu caracter individual

și care a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel

că se impune înlăturarea aplicării în speța de față a dispozițiilor art. 4

alin. (1) și art. II alin. (2) teza finală din Legea contenciosului

administrativ, modificată, care permit cenzurarea, fără limită în timp, pe

calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative

unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei

legi.

Cât privește cererea

precizatoare a acțiunii, formulate în cadrul excepției de nelegalitate, Curtea

a apreciat că asupra acesteia se poate pronunța doar instanța învestită cu

soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost invocată excepție, în speță,

Judecătoria sector 1 București.

în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs G.V.V. și V.C., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurentul G.V.V. a

criticat, în primul rând sentința recurată sub aspectul stabilirii cadrului

procesual, în sensul că prima instanță a greșit când a atribuit calitatea de

pârâți a considerat a copiilor V.R.C., V.M.F., V.M. și V.V.G., de parcă aceștia

urmau să dezbată în contradictoriu cu părinții obiectul acestei acțiuni.

A susținut că

instanța nu a luat în considerare solicitarea obligării Guvernului României de

a depune la dosar notele de fundamentare ale H.G. nr. 859/1996, ale H.G. nr.

940/1996 și H.G. nr. 905/1997 care nu sunt accesibile, prima instanță

soluționând cauza la primul termen de judecată, deși pârâta R.A. A.P.P.S. solicitase

acordarea unui nou termen de judecată.

A mai precizat că nu

au fost luate în considerare apărările formulate în sensul că locuința care

și-a pierdut statutul unei locuințe de serviciu, a fost introdusă din greșeală

în anexa H.G. nr. 39/1996, că H.G. nr. 959/1996, a înlocuit în întregime, anexa

de la H.G. nr. 39/1996 și că prin H.G. nr. 905/1997, s-a transmis administrarea

către CGMB a unui număr de 9 imobile, iar prin H.G. nr. 1040/2000, în temeiul

notei sale de fundamentare foarte explicită, s-au eliminat din cuprinsul anexei

un număr de 5 imobile înscrise inițial, din eroare, în cuprinsul său. Astfel,

pe fondul acestei excepții de nelegalitate a înțeles să probeze instanței de

contencios faptul că emitentul H.G. nr. 39/1996 a eliminat de-a lungul vremii

imobilele care nu corespundeau cerințelor notei sale de fundamentare.

A mai arătat că, la

nivel comunitar, s-a apreciat că motivarea oricărui act urmărește o dublă

finalitate. Ea îndeplinește în primul rând, o funcție de transparență în

profitul cetățenilor, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau

nu întemeiat. Ea permite, de asemenea, Curții să îndeplinească controlul său

jurisdicțional. Exigența de motivare este totodată semnificativă, pentru că

permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului, pentru a

ajunge la adoptarea acestuia.

Or, a susținut

recurentul, aprecierea instanței - care se raliază susținerilor

reprezentantului pârâtei R.A. A.P.P.S. potrivit cărora n-ar fi utilă cauzei

proba cu înscrisuri, solicitată de recurent-reclamant, ca reprezentând apărări

pe fondul cauzei -, nu denotă decât servilism față de care „instanța de

contencios învestită cu excepția de nelegalitate are de examinat concordanța

actului administrativ dedus judecății cu actele normative cu forță juridică

superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform

principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de

art. 1, alin. 5, din Constituția României și art. 4 alin. (3), din Legea nr.

24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative." (D ÎCCJ, SCAF, Decizia nr. 3937 din 10 noiembrie 2006.)

A invocat practica

instanței supreme, din perioada interbelică, care statua referitor la

competența instanței de contencios administrativ că „legiuitorul, dând în

căderea instanței de contencios administrativ dreptul de a anula actele

administrative de autoritate făcute cu călcarea legilor și regulamentelor, a

învestit această instanță cu plenitudinea dreptului de control.

Aceasta rezultă din

termenii generali ai legii, cât și din scopul ce l-a urmărit de a face posibilă

totdeauna anularea unui act administrativ abuziv.

A decide altfel și a

recunoaște instanței de contencios administrativ numai un drept limitativ la

examinarea actului din punct de vedere formal ar fi a nu se mai atinge scopul

legii, pentru că s-ar lăsa mai totdeauna autorității administrative

posibilitatea de a eluda legea, ceea ce nu a putut fi deloc în intențiunea

legiuitorului și ar împiedica anularea unui act, oricât de abuziv ar fi el,

prin aceea că l-ar îngădui cu toate formele legale." Cas. III, Decizia nr.

1061, din 7 noiembrie 1928, în Jurnalul General, 1928, nr. 629, p. 454.

A arătat, totodată,

că instanța nu s-a pronunțat pe fond ci doar asupra excepțiilor și că nu a

verificat concordanta dintre motivarea arătată în nota de fundamentare a

actului atacat și aplicarea acestuia, precum și respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, act normativ în executarea căruia se pretinde a fi fost emisă

hotărârea incriminată.

A criticat sentința

instanței de fond și sub aspectul dezlegării cererii precizatoare arătând, în

esență că, în mod greșit s-a apreciat că instanța nu este competentă să

soluționeze și această cerere, motivarea fiind profund nelegală, atâta vreme

cât s-a statuat că „Legea nr. 554/2004 reglementează, un contencios subiectiv

de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai

conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări

produse reclamantului într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa

căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării. " - ICCJ, SCAF, Decizia

nr. 3324 din 29 iunie 2007, nepublicată.

Recurenta V.C. a

formulat, în esență, următoarele critici:

- Hotărârea a fost

pronunțată cu nerespectarea principiului disponibilității procesuale, întrucât

prin introducerea în acest cadru procesual a unor persoane care nu puteau fi

ținute la respectarea unei hotărâri în contradictoriu cu recurenții conferă

caracter de nelegalitate a acestei hotărâri.

- Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât lipsesc aprecierile instanței

în raport cu susținerile reclamanților cu privire la modul de dobândire al

folosinței imobilului care a făcut obiectul hotărârii de guvern a cărui

nelegalitate se invocă, lipsește motivarea reținerii susținerilor pârâtului.

- Hotărârea cuprinde

motive străine de natura pricinii legat de faptul că prima instanță a apreciat

că nu este competentă a soluționa cererea precizatoare.

- Instanța a apreciat

greșit actul dedus judecății, în sensul că a trecut peste voința clară

exprimată în H.G. nr. 39/1996, potrivit căreia imobilele care nu îndeplineau

condițiile de locuință de protocol sau de serviciu pentru a fi incluse în

fondul de protocol ce urma să fie administrat potrivit notei de fundamentare,

urmează să fie supuse regimului general al Legii nr. 112/1995.

- Hotărârea este

lipsită de temei legal întrucât susținerile reclamanților nu au fost motivate

față de aspectul că la data repartiției imobilului de către Primăria Capitalei

acesta se afla în administrarea sa legală.

- Hotărârea a fost

pronunțată în condițiile unei probațiuni incomplete, cu încălcarea principiului

potrivit căruia cel ce afirmă o pretenție în judecată trebuie să o dovedească.

II. Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenți și a prevederilor art. 3041 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză a fost invocată,

în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a

dispozițiilor H.G. nr. 39/1996, prin care imobilul situat în str. B.I. sector 1

a trecut în administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat" de sub autoritatea Secretariatului General al

Guvernului.

De la data emiterii

acestui act administrativ - 14.02 1996 și până la data invocării excepției de

nelegalitate de către recurenta-reclamantă - 24 septembrie 2011, respectiva

hotărâre de guvern a cărei nelegalitate s-a solicitat a se constata de

instanță, a intrat în circuitul civil, a fost invocat în raporturi juridice și

a produs efecte juridice depline, astfel încât constatarea nelegalității

acestuia după 16 ani de la emiterea lui ar aduce atingere principiului

securității raporturilor juridice și al aplicării unei bune administrații.

A admite

posibilitatea atacării în instanță, fără limită de timp a unui act

administrativ unilateral cu caracter individual ar avea drept consecință

posibilitatea aplicării unor măsuri retroactive care ar vătăma drepturile

câștigate cu bună credință de particulari și situațiile juridice legal

constituite, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.

Chiar dacă principiul

securității raporturilor juridice nu este reglementat ca atare în Constituția

României, acesta și-a găsit o deplină aplicare în dispozițiile dreptului

comunitar care consacră dreptul la un proces echitabil - art. 6 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, fiind un principiu statuat și prin Codul bunei

administrați - Recomandarea nr. 7/2007 a Consiliului de Miniștri a UE, practica

instanțelor europene de la Strasbourg și Luxembourg fiind orientată în sensul

asigurării viabilității acestui principiu, care reprezintă un element

fundamental al preeminenței dreptului, enunțat în preambulul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, ca o componentă a patrimoniului comun al

statelor părți contractante.

Astfel, Curtea de

Justiție de la Luxembourg a reținut, în privința posibilității invocării

excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că

atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva

unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei

acțiuni, trebuie să accepte că i se va opune caracterul definitiv al actului

respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul legalității

acestuia, nici pe calea incidentă a excepției de nelegalitate (în acest sens

Hotărârea din 27 septembrie 1983 în cauza C - 216/1982, Hotărârea din 9 martie

1994 în cauza C - 188/1992, Hotărârea din 12 decembrie 1996 în cauza C -

241/1995, Hotărârea din 30 ianuarie 1997 în cauza C - 178/1995, Hotărârea din

11 noiembrie 1997 în cauza 408/1995, Hotărârea din 15 februarie 2001 în cauza C

- 239/1999, Hotărârea din 20 septembrie 2001 în cauza C - 230/1998, Hotărârea

din 23 februarie 2006 în cauzele C - 346/03 și C - 529/03).

Prin mai multe

decizii, printre care deciziile 404, 420, 425/2008 Curtea Constituțională a

respins excepțiile de neconstituționalitate privind art. 4 din Legea nr.

554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând

că textul criticat este în acord cu principiul stabilității raporturilor

juridice (chiar dacă acesta nu este menționat expres în Constituția României,

dar care se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție și din

preambulul Convenției) dar și cu principiul neretroactivității legii, precum și

cu principiul egalității cetățenilor în fața legii, prevăzut de art. 16 alin.

(1) și (2) din Constituție și cu dispozițiile art. 126 alin. (6) care

garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului

administrativ.

În mod corect însă

Curtea de Apel București, fără a ignora sau nega argumentele Curții

Constituționale, a arătat că obligația aplicării efective a dreptului comunitar

revine fiecărui judecător național, iar art. 21 alin. (2) instituie regula

aplicării cu prioritate a tratatelor internaționale, în cazul existenței unui

conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, regulă de la care nu se poate deroga

decât în cazul existenței unor dispoziții mai favorabile în dreptul intern.

Prioritatea dreptului

UE față de dreptul național nu înseamnă că dispozițiile din legile naționale nu

se mai aplică sau sânt considerat inexistente, ci numai că norma comunitară are

câștig de cauză în cazul unui conflict cu norma internă, aceasta din urmă

continuând să se aplice în toate situațiile dacă nu există un asemenea

conflict.

Soluționarea cauzei

pe baza înlăturării în cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 și

prin aplicarea prioritară a dispozițiilor dreptului comunitar nu poate fi în

nici un caz interpretată ca o denegare de dreptate, în sensul art. 3, 4 C.

civ., deoarece judecătorul fondului nu a făcut altceva decât să-și exercite

atribuțiile cu care a fost învestit și să aplice cu prioritate principiile

dreptului comunitar, așa cum prevăd dispozițiile art. 21 și art. 148 din

Constituția României.

Chiar dacă obligația

generică de armonizare a legislației interne cu cea europeană instituită prin

art. 148 alin. (2) din Constituție, (care prevede supremația tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare

obligatorii, față de dispozițiile contrare din legile interne) revine

Parlamentului, ca putere legiuitoare în stat, nu se pot ignora atribuțiile

acordate instanțelor judecătorești, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

dreptului comunitar, care au aplicabilitate directă în legislația națională a

statelor membre U.E., în acest sens fiind și art. 148 alin. (4) din Constituție

și art. 1 - 3 din Legea 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre statele

membre UE pe de o parte și România și Bulgaria pe de altă parte, privind

aderarea celor două țări, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005.

Prin Decizia în cauza

Costa/Enel (1964), CJE a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat - un

izvor independent de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind

natura sa originară și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege

comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială.

Aceeași decizie a stabilit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național

al statelor membre, arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică

independentă, care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului

național ulterior.

De asemenea, în cauza

Simmenthal,soluționată prin Hotărârea din 9 martie 1978, CJE a stabilit că

judecătorul național, este obligat să aplice din oficiu normele comunitare, în

mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau

aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau în baza unei alte

proceduri constituționale.

De la 1 ianuarie 2007

România este stat membru al Uniunii Europene și potrivit art. 148 din

Constituție, ca urmare a aderării la Uniune, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementari comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin 2), Parlamentul,

Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantând

aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din

prevederile art. 2 (alin. (4)).

De altfel, prin Legea

nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la

Uniunea Europeană, statul nostru și-a asumat obligația de a respecta

dispozițiile din tratatele originare ale Comunității, dinainte de aderare.

Cu referire la

criticile celor doi recurenți privind necesitatea administrării probatoriilor

solicitate în raport cu care instanța să fi verificat legalitatea H.G. nr.

39/1996, Înalta Curte le apreciază ca nefondate, având în vedere că soluția instanței

de fond, menținută și de instanța de recurs a vizat doar înlăturarea

dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind invocarea excepției de

nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual emis anterior

acestei legi.

În ceea ce privește

stabilirea greșită a cadrului procesual în litigiu având ca obiect excepția de

nelegalitate, prin calificarea, ca pârâți a copiilor reclamanților, se constată

că și acest motiv de recurs este nefondat, ținând cont de faptul că instanța a

respectat principiul disponibilității în procesul civil, excepția de

nelegalitate fiind invocată de G.V.V. și V.C., ceilalți pârâți având calitatea

de părți în litigiu de fond.

Relativ la cererea

precizatoare a recurenților reclamanți, în sensul repunerii părților în situația

anterioară introducerii imobilului din str. P.B.I., sector 1 în anexa H.G. nr.

39/1996 și obligării pârâților la plata sumei de 1.000.000 RON daune morale, în

raport de durata mare de timp în care au fost șicanați și abuzați în urma

transmiterii și preluării nelegale a administrării imobilului, se constată că

prima instanță sesizată cu excepția de nelegalitate a H.G. nr. 39/1996, se

putea pronunța exclusiv cu privire la această excepție, cu care a fost sesizată

prin încheierea de ședință din 24 septembrie 2011 de către Judecătoria sector

1, celelalte cereri legate de fondul litigiului fiind de competența

Judecătoriei sector 1.

În consecință, pentru

motivele enunțate, Înalta Curte reține că în mod corect Curtea de Apel

București a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 39/1996, constatând că

dispozițiile Legii nr. 554/2004 cu privire la cenzurarea fără limită de timp a

actelor administrative unilaterale cu caracter individual, contravin unor

principii fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură

exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

de recurs

Constatând că

sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare și

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de G.V.V. și V.C. împotriva Sentinței nr. 5202 din 20 septembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM