ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6309/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6309/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 26 august 2009 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, reclamanta S.G.

a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General,

și Primarul General al Municipiului București, să se stabilească, în condițiile

Legii nr. 10/2001, că are calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de

măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul intravilan în

suprafața de 400 m.p. situat în București, învestind în acest sens autoritatea

competentă în condițiile legii speciale să-i achite efectiv, echivalentul

bănesc stabilit ca măsură reparatorie; în subsidiar, a solicitat obligarea

Primarului General al Municipiului București să emită dispoziția prin care să

stabilească dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc

pentru terenul intravilan situat în București, și de a înainta autorității

competente potrivit legii speciale, propunerea de acordare a despăgubirilor

cuvenite; a solicitat obligarea entităților pârâte la plata cheltuielilor de

judecată, în situația în care se vor opune promovării prezentei cereri de

chemare în judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că terenul în litigiu a constituit proprietatea bunicii sale materne, G.F.

(născută B.), până în anul 1973, când prin Decretul nr. 39/1973 a fost expropriat

de la aceasta, preluarea efectivă fiind realizată prin decizia nr. 314 din 19

martie 1973 a Consiliului Popular Local al municipiului București, în prezent,

terenul fiind ocupat de sediul Ambasadei Chineze.

Reclamanta a mai arătat că nici bunica

maternă și nici urmașii acesteia nu au beneficiat de despăgubiri pentru terenul

expropriat, iar notificarea din 18 aprilie 2001 formulată în condițiile legii

și înregistrată la Primăria Sectorului 1 (iar apoi înaintată Comisiei

municipale de aplicare a Legii nr. 10/2001 București) nu a fost soluționată

nici până în prezent.

A mai arătat că anterior a formulat o

cerere de chemare în judecată similară, în contradictoriu cu Consiliul General

al Municipiului București și cu Primăria Municipiului București (Dosarul nr.

2850/2003 al Judecătoriei Sectorului 1), iar prin declinarea competenței în

favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă, (Dosar nr. 3891/2003)

cauza a fost soluționată de această instanță prin sentința civilă nr. 1018 din 05

decembrie 2003, în sensul respingerii acțiunii, ca fiind introdusă împotriva

unor persoane juridice cărora le lipsește calitatea procesuală pasivă. Soluția

adoptată a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii apelului reclamantei, prin

decizia civilă nr. 1150/A/2004 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă,

rămasă irevocabilă prin nerecurare.

Având în vedere că soluția irevocabilă

de mai sus nu vizează fondul procesului, ea nu poate constitui un impediment

pentru a reitera același demers procesual în contradictoriu cu alte entități

pârâte.

În acest context, a solicitat

finalizarea procedurii începută prin notificarea din 18 aprilie 2001, direct de

către Tribunal, fără reînvestirea Primarului General al Municipiului București,

considerând că în raport de înscrisurile anexate este îndreptățită să

beneficieze de măsurile reparatorii echivalente.

Prin sentința civilă nr. 1480 din 17

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis cererea reclamantei și a

stabilit dreptul acesteia de a primi despăgubiri bănești pentru terenul de 400

m.p. situat în Municipiul București, actualmente ocupat de Ambasada Republicii

Chineze, imposibil de restituit în natură; a obligat Primarul General al

Municipiului București să emită dispoziție cu propunere acordare despăgubiri și

să înainteze, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea

Despăgubirilor, dispoziția, sentința, expertiza tehnică întocmită de expertul C.V.

și documentația aferentă notificării; a obligat primarul general al

Municipiului București la 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul

a reținut că autorul comun, B.G., a fost împroprietărit conform Legii privind înfăptuirea

reformei agrare din 1864, cu terenul de 400 m.p., la data respectivă fiind vorba

despre un teren viran.

Prin moștenire legală, terenul s-a transmis

de la autorul B.G. la fiul acestuia, B.I., decedat în anul 1943 și ulterior la nepoata

G.F., născută B., decedată și aceasta în anul 1986.

Autoarea B.F. a fost înregistrată în cartea

funciară cu terenul viran de 400 m.p., aceasta fiind cea care a deținut, în calitate

de proprietar exclusiv și după instaurarea regimului comunist (martie 1946), iar

potrivit deciziilor din 1973 emise de Comitetul Executiv al Consiliului Popular

Local București, terenul a fost expropriat și trecut în proprietatea statului, ulterior

fiind afectat de localul Ambasadei R.P. China la București, așa cum s-a stabilit

prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul C.V.

În ceea ce privește calitatea reclamantei

S.G. de persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că după autoarea G.F. (născută B.), au

rămas două fiice, G.N., mama reclamantei, decedată în anul 1993, și N.M., decedată

în anul 1999.

Conform certificatului de moștenitor

din 24 mai 2001, eliberat de BNP I.D., moștenirea autoarei G.F., decedată la 03

mai 1986, a fost culeasă integral de către fiica V.N. (născută G.), aceasta fiind

mama reclamantei S.G.

A rezultat din acest certificat de moștenitor,

până la înscrierea în fals, că fiica N.M. nu a acceptat succesiunea autoarei expropriată,

G.F. născută B., astfel că reclamanta S.G. apare ca fiind singura moștenitoare care

poate să dobândească drepturi conform Legii nr. 10/2001, privind terenurile expropriate

de la autoarea G.F.

În consecință, o eventuală notificare formulată

de numitul N.I. (ginere al fiicei decedată, N.M.) și care nu are nicio legătură

directă cu autoarea expropriată G.F., nu constituie un impediment la rezolvarea

cererii reclamantei S.G., care a dovedit dreptul de beneficia de măsuri reparatorii,

referitoare la terenurile expropriate de la autoarea G.F.

Totodată, Tribunalul a constatat că, prin

sentința civilă nr. 1018/2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, cererea de restituire în natură privind același teren, a fost respinsă pe

cale de excepție, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane care nu au calitate

procesuală pasivă, respectiv, nu au atribuții de soluționare a notificărilor adresate

potrivit Legii nr. 10/2001.

În consecință, această sentință nu creează

autoritatea de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ., nefiind soluționat fondul,

pe de o parte, iar pe de altă parte, nefiind identitate de obiect și părți, în raport

cu prezenta cauză.

În cauza respectivă, s-a solicitat restituirea

terenului în natură, însă cererea nu a fost formulată în contradictoriu cu Primarul

General al Municipiului București, care are atribuții potrivit art. 25 alin.

(1) și (7) din Legea nr. 10/2001, să soluționeze notificarea, iar în prezenta cauză,

reclamanta solicită despăgubiri echivalente, acceptând situația că restituirea terenului

nu este posibilă în natură, cererea fiind îndreptată de această dată împotriva Primarului

General al Municipiului București, la care a și fost înregistrată notificarea pentru

rezolvare.

Față de aceste considerente, tribunalul

a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru soluționarea

cererii pe fond, conform procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără

să fie încălcată autoritatea de lucru judecat.

Prima instanță a mai reținut că reclamanta

S.G. intră în categoria persoanelor îndreptățite să primească măsuri reparatorii,

potrivit Legii nr. 10/2001, privind imobilele preluate în mod abuziv în perioada

martie 1946-decembrie 1989, conform art. 4 alin. (2) din lege, iar în cauză nu s-a

dovedit și nici nu s-a invocat aspectul că exproprierile din 1973 intervenite prin

cele două decizii ale Comitetului Executiv s-ar fi făcut cu plata unor despăgubiri

juste și prealabile.

Din probele administrate și în mod special

din expertiza tehnică, a rezultat că terenul în cauză face parte din patrimoniul

Ambasadei Chinei la București, astfel că este imposibilă restituirea în natură,

pe vechiul amplasament, iar alte amplasamente echivalente nu au fost identificate,

astfel că nu este posibilă acordarea unui alt teren în compensare.

Conform art. 11 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, prima instanță a constatat că obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă funcțional întregul teren preluat de la autoarea G.F., astfel că măsurile

reparatorii solicitate de către reclamantă se stabilesc în echivalent.

Conform art. 25 alin. (1) și (7) din Legea

nr. 10/2001, Primarul General al Municipiului București avea obligația să se pronunțe

cu privire la notificarea reclamantei adresată la 18 aprilie 2001, în termen de

60 de zile de la înregistrarea notificării, sau de la depunerea actelor doveditoare,

termen care nu a fost respectat, în cauză fiind vorba de un refuz nejustificat de

soluționare față de care, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. 20/2007,

instanța are competența de a se pronunța cu privire la însuși dreptul pretins de

reclamantă.

În acest sens, Tribunalul a constatat că

reclamanta este îndreptățită la despăgubiri echivalente privind terenul de 400 m.p.

pe care l-a deținut autoarea sa în municipiul București, urmând ca Primarul General

al Municipiului București să fie obligat la emiterea unei dispoziții cu propunere

de acordare a despăgubirilor și să înainteze către Comisia Centrală pentru Stabilirea

și Acordarea Despăgubirilor, dispoziția, prezenta sentință, expertiza întocmită

în cauză și documentația aferentă notificării.

Fiind în culpă procesuală, în condițiile

în care situația terenului vizat de reclamantă era în mod clar determinată înainte

de începerea procedurilor în fața instanței, fiind evident că nu poate fi restituit

în natură, conform art. 274 C. proc. civ., Primarul General al Municipiul București

a fost obligat la 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând

onorariul pentru expert.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

Municipiul București, prin Primar General,

arătând, în esență, că nu s-a făcut dovada că exproprierile

din 1973 intervenite prin cele două decizii ale fostului Comitet Executiv s-au făcut

cu plata unor despăgubiri prealabile pentru a fi persoană îndreptățită în sensul

Legii nr. 10/2001 (nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative, respectiv

imobilul să facă parte din imobilele preluate abuziv și persoana care solicită restituirea

să fie persoană fizică, proprietar al imobilului la data preluării abuzive).

Totodată, prin lege se reglementează că

înainte de a se înainta la Secretariatul Comisiei Centrale, pârâtul are obligația

de a înainta dosarul Prefecturii Municipiului București privind exercitarea de către

prefect controlului de legalitate, iar obligarea la plata cheltuielilor de judecată

este greșită.

Prin decizia civilă nr. 789/A din 07 noiembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a respins,

ca nefondat, apelul.

Referitor la primul motiv de apel, privind

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, respectiv

verificarea faptului că autoarei reclamantei, G.F., ar fi primit în 1973 o despăgubiri,

justă și prealabilă, acest aspect a făcut obiectul verificării fondului, iar din

acte nu a rezultat (și nu rezultă dovada concretă trebuind făcută de pârât în apel),

că autoarea reclamantei ar fi primit, urmare exproprierilor, o justă și prealabilă

despăgubire.

Referitor la al doilea motiv de apel, respectiv

neaplicarea art. 16 alin. (2)

1

din O.U.G. nr. 81/2007 privind înaintarea

dosarului Prefectului Municipiului București pentru aviz de nelegalitate, instanța

de apel a reținut că această afirmație trebuie susținută și argumentată în condițiile

în care prin art. 16 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005

referitoare la Titlul VIII, se arată că hotărârile judecătorești care au aceste

dispozitiv nu se mai trimit instituției Prefectului pentru aviz de legalitate (ar

înseamnă o cenzură administrativă a hotărâri instanței).

Referitor la al treilea motiv de apel,

privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel a reținut

că, pârâtul fiind în culpă procesuală (în fapt notificarea este depusă la pârât

de peste nouă ani), este parte căzută în pretenții, în mod corect fiind admisă cererea

reclamantei, de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

pârâtul Municipiul București, prin Primar General,

arătând că hotărârea instanței de apel

a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța

învestită cu soluționarea notificării având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești,

nu poate acorda mai mult decât s-a cerut și nu poate ignora dispozițiile deciziei

în interesul legii nr. 52/2007, pronunțată ulterior deciziei în interesul legii

nr. 20/2007.

Pârâtul nu poate fi obligat la înaintarea

dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece o astfel

de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate,

atribuție conferită prin Legea nr. 215/2001, iar neaplicarea dispozițiilor O.U.G.

nr. 81/2007 nu sunt de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al reclamantei,

având în vedere că aceasta poate contesta decizia Comisiei în condițiile Legii

nr. 554/2004.

Recurentul-pârât mai arată că soluția instanței

de a obliga această instituție să emită dispoziție cu propunere de acordare despăgubiri

nu are niciun folos practic pentru reclamantă, atâta timp cât obținerea acestei

sume nu o poate face decât potrivit legii speciale.

Recursul este nul, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu

a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2),

care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate

rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut

de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate

expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul

nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot

fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi

lovită de nulitate.

În speță, se constată că succesiunea de

fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct

de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică

susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar

în recurs.

În cererea de recurs nu se fac referiri

la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de

nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate.

Recurentul-pârât arată că hotărârea instanței

de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că

instanța investită cu soluționarea notificării având ca obiect acordarea de despăgubiri

bănești, nu poate acorda mai mult decât s-a cerut și nu poate ignora dispozițiile

deciziei în interesul legii nr. 52/2007, pronunțată ulterior deciziei în interesul

legii nr. 20/2007; că nu poate fi obligat la înaintarea dosarului către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva

instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate; că neaplicarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007 nu sunt de natură să încalce dreptul la un proces

echitabil al reclamantei, având în vedere că aceasta poate contesta decizia Comisiei

în condițiile Legii nr. 554/2004; că soluția instanței de a obliga această instituție

să emită dispoziție cu propunere de acordare despăgubiri nu are niciun folos practic

pentru reclamantă, atâta timp cât obținerea acestei sume nu o poate face decât potrivit

legii speciale.

Se constată că aspectele pe care recurentul-pârât

le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează chestiuni

generale, care nu se raportează la soluția conținută în hotărârea recurată prin

indicarea modului în care instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit legea,

ceea ce are drept consecință imposibilitatea încadrării criticilor acestuia în vreunul

din punctele art. 304 C. proc. civ.

Astfel, susținerile recurentului-pârât,

deși formal încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se circumscriu

niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată

fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în

sensul legii este insuficientă simpla indicare a textului legal, fiind necesară

raportarea acestuia la hotărârea atacată.

Or, în speță, recurentul-pârât nu arată

în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, ci se limitează

la a cita texte legale în materie și la a-și exprima nemulțumirea de ansamblu asupra

soluției adoptate, concluzionând, generic, că această entitate nu ar fi trebuit

obligată la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare de despăgubiri, fără

a indica, în concret, în ce constă eludarea legii.

Recursul este o cale extraordinară de atac,

de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate

nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare

de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât

sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, constatând

și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata,

în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul deduse judecății

este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 789 A din 07 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

17 octombrie 2012.