ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 161/2012

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

1.Cererea de chemare

în judecată.

Prin cererea

formulată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal, la data de 06 noiembrie 2009 reclamanții C.A. și C.M.

au solicitat instanței obligarea pârâtului M.A.E. să le primească cererile

pentru redobândirea cetățeniei române în maxim 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

Prin aceeași cerere, reclamanții

au solicitat și obligarea pârâtului la daune cominatorii de 100 RON pe fiecare zi

de întârziere din momentul introducerii cererii de chemare în judecata și până la

momentul primirii efective a cererii.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că, la data de 29 aprilie 2009, au adresat pârâtului o solicitare

pentru primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, însă nu au fost

programați pentru depunerea efectivă a cererii, deși la data de 25 iunie 2009 au

revenit cu o nouă cerere în același sens.

de fond.

Prin sentința nr. 1074

din 2 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții C.A. și C.M., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pârâtul să primească cererile

reclamanților de redobândire a cetățeniei române, sub sancțiunea daunelor cominatorii

de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut că reclamanții și-au manifestat intenția de redobândire

a cetățeniei române la data de 29 aprilie 2009, fără să fie programați pentru depunerea

efectivă a documentelor necesare.

La data de 25 iunie 2009

reclamanții au solicitat din nou programarea pentru depunerea actelor, fără a primi

însă răspuns.

Totodată, Curtea a apreciat

că pârâtul nu a dovedit în niciun mod existența unui număr foarte mare de scrisori

de intenție în raport cu capacitățile de procesare a acestora și nu a reținut această

apărare.

cauză.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Recurentul a susținut,

în esență, că în mod greșit prima instanță a reținut refuzul nejustificat al pârâtului

de a soluționa cererea într-un termen rezonabil, întrucât răspunsul administrativ

emis în aceste situații de M.A.E. nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult,

acesta nu poate fi considerat ca fiind nejustificat.

A susținut recurentul

că, temeiul de drept care a permis reprezentanților secției consulare a Ambasadei

României de la Chișinău să programeze solicitanții pentru depunerea cererilor de

redobândire a cetățeniei române a fost H.G. nr. 1723 din 14 octombrie 2004, privind

aprobarea Programului de măsuri pentru combaterea birocrației în programul de relații

cu publicul", art. 6, anexa 1, lit. a), punctul III.

A mai arătat recurentul

că, la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a

atins un nivel satisfăcător față de anii anteriori prin deschiderea unei noi locații

a secției consulare a Ambasadei României la Chișinău, precum și prin deschiderea

consulatelor generale de la C. și B.

Mai mult, începând cu

data de 16 august 2010, în toate locațiile consulare din Republica Moldova (la Chișinău,

Cahul și Bălți) procesarea cererilor de redobândire a cetățeniei române are loc

fără programare și fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenție.

Recurentul a invocat,

totodată, prevederile

O.U.G.

nr. 5/2010, potrivit căreia cetățenii moldoveni, categorie ce se încadrează în dispozițiile

art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, pot depune cererea și la sediul Autorității

Naționale pentru Cetățenie, fără nicio restricție în ce privește situarea domiciliului

sau condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare

prealabilă.

A apreciat recurentul

că vătămarea produsă în circumstanțe care exclud culpa autorității administrative

solicitate, nu era aptă a atrage condamnarea acesteia deoarece se încalcă atât norma

specială (potrivit Legii nr. 554/2004, refuzul trebuie să fie nejustificat,) cât

și principiul mai larg de drept ce statuează că nu există obligație corelativă unui

drept imposibil de executat (în cazul pârâtului reconsiderarea relațiilor bilaterale

a dovedit că această imposibilitate a fost temporară).

Totodată recurentul a

susținut că, în lipsa unui temei legal concret, puterea judecătorească nu se poate

substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire

ale cetățeniei române.

În ceea ce privește caracterul

rezonabil al duratei unei proceduri, în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că aceasta

se determină în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate

de Jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului

și al autoritățillor competente.

În fine, recurentul pârât

a arătat că stabilirea, în cadrul activității M.A.E., a unei ordini cronologice

de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei nu poate fi asimilată unui

refuz nejustificat și că ordinea internă stabilită de M.A.E. nu încorpora un refuz

de soluționare a cererii de depunere a dosarului ci prevedea condițiile concrete

în care acesta urmează să fie procesat, fără ca autoritatea publică solicitată să

se derobeze de la îndeplinirea obligației prevăzute de Legea nr. 21/1991.

Referitor la cel de-al

doilea capăt al cererii, recurentul a susținut că prima instanță a greșit prin aceea

că a dat ceea ce nu s-a cerut, încălcându-se astfel dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește

condamnarea autorității la plata daunelor cominatorii de 100 RON/zi de întârziere

a susținut că acestea sunt datorate în folosul statului, potrivit art. 18 alin.

(5) din Legea nr. 554/2004.

Or, părțile le-au solicitat

pentru ele însele ceea ce înseamnă că prima instanță a deturnat înțelesul explicit

al petitului acțiunii.

II.Considerentele Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate

și dispozițiile legale aplicabile, constată următoarele:

Critica recurentului privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat

de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12

alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie « civilă

», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar

el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea

jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii, 29.04.2009

și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a secției consulare

a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În ceea ce privește modificarea

legislativă intervenită prin O.U.G. nr. 5/2010, instanța constată că aceste dispoziții

sunt ulterioare momentului introducerii acțiunii și nu au putere retroactivă.

Înalta Curte constată

însă că hotărârea primei instanțe este criticabilă sub aspectul sancțiunii autorității

cu daune cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Cererea reclamanților

de obligare a pârâtului la plata de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere

va fi analizată prin prisma Legii nr. 554/2004 care prevede modalități specifice

în materia contenciosului administrativ, de asigurare a punerii în executare a obligațiilor

de „a face” intuitu persoane, dispuse de instanță, anume aplicarea de amenzi conform

art. 24 alin. (2), penalitățile pentru întârziere consacrate legislativ în art.

18 alin. (5) (ca daune compensatorii, iar nu cominatorii) având la rândul lor un

efect cominator, chiar dacă rațiunea instituirii acestei posibilități vizează repararea

prejudiciului provocat de întârziere, iar nu punerea în executare a hotărârii.

Dar aceste penalități/despăgubiri

constituie exclusiv despăgubiri pentru întârziere în punerea în executare, deci

pentru pagube produse de întârziere după expirarea termenului de 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii, stabilit de instanță pentru executare. Or, un

astfel de prejudiciu nu s-a produs încă, fiind incertă și producerea lui în viitor.

Astfel fiind, Înalta Curte

urmează să modifice, în parte, sentința atacată în sensul respingerii cererii de

acordare a daunelor cominatorii.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc.

civ.;

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 1074 din 2 martie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge cererea de acordare a daunelor cominatorii.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie

2012.