AFFAIRE GENÇER ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

21.12.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Exception préliminaire retenue (délai de six mois);Violation de l'art 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE GENÇER ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA PENTRU GENCER ȘI ALTE TURCII (Cercetarea nr. 6291/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 decembrie 2006 DEFINIF 21/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Türmen Biersan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 noiembrie 2006, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 6291/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cinci resortisanți ai acestui stat, domnii Yusuf Gençer, Erdo La 16 decembrie 2003, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În iunie 2006, în conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Comisia a decis că se va examina în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. La 24 februarie 2001, reclamanții, sindicaliștii, au fost implicați într-o altercație care i-a opozat președintelui sindicatului din care erau membri. Reclamanții au fost acuzați în temeiul articolului 456 alineatul (4) din vechiul cod penal care reprimă încălcarea integrității fizice sau mintale a altora fără intenția de a da moartea. La 16 martie 2001, Tribunalul de Poliție din Izmir a eliberat un ordin penal prin care i-a condamnat pe toți reclamanții la o amendă de 142 365 600 de lire turcești (aproximativ 80 de euro). La 9 aprilie 2001, pe baza actului de acuzare și a elementelor din dosar, tribunalul corecțional al lui Izmir a respins opoziția formulată de reclamanți împotriva acestei ordonanțe. El a dispus notificarea hotărârii reclamanților. Hotărârea tribunalului corecțional nu a fost notificată reclamanților. La o dată necunoscută, avocatul acestora obține o copie a grefei Tribunalului de Poliție. (10) La 9 mai 2001, reclamanții s-au adresat ministrului justiției pentru ca acesta să formuleze un recurs în interesul legii împotriva ordonanței penale, iar cererea a fost respinsă la 12 iunie 2001. Astfel, dispozițiile relevante din Codul de procedură penală au fost formulate în conformitate cu art. 386 Judecătorul de judecată hotărăște fără a ține o ședință prin ordonanță penală privind încălcările domeniului de competență al instanțelor de poliție. Ordonanța penală se poate referi numai la condamnarea la o amendă ușoară sau grea sau la o pedeapsă cu închisoarea de maximum trei ani sau la interdicția temporară de a exercita o profesie și o profesie sau o sechestrare (...) art. 387 În cazul în care judecătorul penal vede un dezavantaj să se pronunțe fără audiere, acesta poate stabili o dată pentru desfășurarea acesteia.art. 390 O audiere este ținută în caz de opoziție formulată împotriva unui ordin penal cu privire la o pedeapsă ușoară cu închisoarea. (...) În cazul unei opoziții formulate împotriva unei ordonanțe privind o condamnare la o amendă ușoară sau grea sau la o interdicție temporară de a exercita o profesie și o profesie sau o sechestrare (...), președintele Tribunalului corecțional sau judecătorul examinează opoziția în conformitate cu art. 301, 302 și 303 [din prezentul cod]. (...) Cu excepția cazurilor prevăzute de lege, procedura de opoziție se desfășoară fără ședință. Procurorul Republicii este audiat, dacă este necesar. În cazul în care opoziția este primită, aceeași instanță examinează temeinicia cauzei. art. 343 (referitor la recurs în interesul legii) În cazul în care se anunță că a fost pronunțată, de către un judecător sau de către o instanță, o hotărâre sau o hotărâre care a devenit definitivă fără a trece prin examinarea Curții de Casație, ministrul justiției poate da un ordin formal Parchetului Republicii pentru ca acesta din urmă să solicite Curții de Casație să anuleze hotărârea sau hotărârea respectivă. (...) 13. Prin hotărârea pronunțată la 30 iunie 2004, Curtea Constituțională, în unanimitate, a declarat art. 390 alineatul (3) din fostul Cod de procedură penală care nu este în conformitate cu art. 36 din Constituție și l-a anulat. Comisia a considerat că absența unei ședințe în fața Tribunalului Penal, chemată să se pronunțe cu privire la opoziția formulată împotriva unui ordin penal, încalcă dreptul la un proces echitabil și restrânge dreptul la apărare, astfel cum se prevede la articolele 6 din convenție și 36 din Constituție. În timp ce a subliniat legitimitatea procedurii de ordonanță penală, Comisia a constatat că o ședință trebuia să aibă loc în fața Tribunalului Penal. 14. La 1 iunie 2005, au intrat în vigoare noile coduri penale și de procedură penală, care nu conțin dispoziții privind ordonanța penală. Reclamanții susțin că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil în măsura în care instanțele nu au ținut o ședință, privându-i astfel de dreptul lor de a participa la dezbateri, de a face martori și, prin urmare, de a-și exercita pe deplin dreptul la apărare. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide... că orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 16. Guvernul se opune acestor afirmații și susține că ordonanța penală a fost eliberată în urma unei proceduri echitabile. Acesta subliniază că este vorba despre o procedură comună întâlnită în mai multe țări și care vizează reducerea volumului de muncă al instanțelor prin simplificarea procedurii pentru cazurile așa-zise de importanță minoră; în opinia sa, dreptul turc oferă o cale de atac eficientă împotriva hotărârilor penale prin intermediul opoziției formulate în fața tribunalului corecțional. În concluzie, procedura de ordonanță penală este conformă cu cerințele articolului 6 din convenție, cu privire la admisibilitate 17. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni. El susține că recursul în interesul legii nu este o acțiune efectivă de epuizare în sensul articolului 35 din convenție, termenul de șase luni începea să curgă de la hotărârea instanței corecționale, în timp ce cererea a fost introdusă la 7 noiembrie 2001 18. Curtea observă mai întâi că data de 7 noiembrie 2001 este cea la care a primit formularul de cerere și nu data expedierii sale. După cum reiese din ștampila poștei, reclamanții și-au trimis formularele la 22 octombrie 2001, considerată data depunerii cererii. 19. Aceasta reamintește că termenul de șase luni nu poate începe să curgă decât din momentul în care persoana în cauză are o cunoaștere efectivă și suficientă a deciziei interne definitive. Statul care solicită nerespectarea termenului de șase luni este cel care trebuie să stabilească data la care reclamantul a luat cunoștință de decizia internă definitivă ( Baghli c. Franța, nr. 34374/97, § 31, CEDO 1999-VIII). 20. În speță, hotărârea Tribunalului Penal, care constituie decizia internă definitivă, nu a fost notificată reclamanților sau consiliului lor, chiar dacă instanța a dispus notificarea. La o dată necunoscută, avocatul reclamanților a obținut o copie a hotărârii la grefa Tribunalului de Poliție. În cazul în care obligația de notificare nu a fost respectată și nu a fost respectată de către guvern de a prezenta dovada incontestabilă că reclamanții sau consiliul lor au luat cunoștință de hotărârea instanței de corecție cu mai mult de șase luni înainte de depunerea prezentei cereri, Curtea consideră că termenul de șase luni a fost respectat. Curtea constată că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 22. Curtea amintește că publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un principiu fundamental consacrat la art. 6 alineatul (1) din convenție. Aceasta îi protejează pe justițiabili împotriva unei justiții secrete care scapă de controlul public și constituie astfel unul dintre mijloacele de a contribui la menținerea încrederii în instanțe. Prin transparența pe care o acordă administrației justiției, aceasta contribuie la atingerea obiectivului articolului 6 alineatul (1), și anume procesul echitabil, a cărui garanție se numără printre principiile oricărei societăți democratice (a se vedea Sutter c. Elveția, Hotărârea din 22 februarie 1984, seria A n 74, p. 12, § 26, Gautrin și alții, C. Franța, Hotărârea din 20 mai 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 1023 1024, § 42, Serre c. Franța, n 29718/96, § 21, 29 septembrie 1999, și Stefanelli c. San Marino, n 35396/97, § 19, CEDO 2000 II). 23. Curtea constată că, în conformitate cu dispozițiile relevante ale fostului Cod de procedură penală, judecătorul de instanță putea, pentru anumite categorii de infracțiuni, să emită un ordin penal numai pe baza dosarului, fără a ține o audiere. Procedura de opoziție în fața tribunalului corecțional s-a desfășurat, de asemenea, fără audiere atunci când a fost formulată împotriva unei ordonanțe privind o condamnare la o amendă ușoară sau grea sau la o interdicție temporară de a exercita o profesie și o profesie sau o sechestrare. Instanța corecțională se baza numai pe dosarul și pe avizul scris al procurorului republicii pe care îl putea auzi, dacă este necesar 24. În speță, Curtea constată că, în niciun stadiu al procedurii, reclamanții nu au beneficiat de o ședință în fața instanțelor interne. Nici tribunalul de poliție care a emis ordonanța penală, nici tribunalul corecțional care s-a pronunțat cu privire la opoziție nu au ținut o audiere; reclamanților nu li s-a permis niciodată să se prezinte personal în fața magistraților chemați să-i judece. 25. Curtea arată, de asemenea, că lipsa unei ședințe în fața instanței corecționale a fost dezbătută de Curtea Constituțională, care a considerat că aceasta nu este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil și cu dreptul la apărare și ia în considerare această constatare, precum și lipsa unei dispoziții privind ordonanța penală în noile coduri penale și de procedură penală. 26. În consecință, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, întrucât cauza reclamanților nu a fost auzită public de instanțele sesizate cu cauza sa. II. PRIVIND aplicarea art. 41 din Convenție 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material pentru că au fost obligați să plătească amenda care le-a fost aplicată. Yusuf Gencer, Zeki Olkun și Ahmet Pektopal se plâng, de asemenea, că au fost privați de indemnizațiile pe care le primesc pentru activitățile lor sindicale. De asemenea, reclamanții solicită repararea unei daune morale pe care nu le numără. 29. Guvernul contestă aceste pretenții. 30. Curtea nu poate specula asupra concluziilor la care instanțele turce ar fi ajuns în absența deficiențelor constatate și, prin urmare, respinge cererea reclamanților pentru prejudiciul material. În plus, Curtea consideră că reclamanții au suferit un anumit prejudiciu moral că simpla constatare a încălcării este suficientă pentru a compensa. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 31. Reclamanții nu au depus nicio cerere pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată că prezenta hotărâre constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitanți respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 21 decembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Premier