AFFAIRE GULER ET CALISKAN c. TURQUIE

Sol,nșa Örgütü La 16 iunie 1997, a fost organizată o conferință de presă în clădirea Direcției de Securitate Ankara pentru a informa presa cu privire la arestarea membrilor organizației în cauză. Dl Güler și alte 15 persoane au fost prezentate acolo. O declarație de presă semnată de prefectura Ankara a fost, de asemenea, distribuită. Declarație de presă (...) pe baza informațiilor care indică faptul că militanții organizației ilegale 4. Sol (Bolșevik Troçkist) În timpul perchezițiilor efectuate la domiciliu și în birourile membrilor organizației, au fost găsite două pistoale de calibru 7.65 și cartușele acestora, o pușcă cu pompă, spray-uri și vopsele sintetice destinate înregistrării pe pereți, mai multe reviste și declarații ale organizației ilegale, materiale chimice destinate fabricării explozivilor. S-a constatat că membrii organizației au organizat și au participat în decembrie 1995, la diferite date și locuri, la inscripții pe pereții din districtul Mamak, în iunie 1996, la o reuniune ilegală în districtul Șirintepe, în timpul căreia a fost lansată o pancartă cu semnătura lui 4. Sol și un cocktail Molotov, în decembrie 1996, la diferite date, la înregistrarea de graffiti care poartă semnătura de 4. Sol pe ziduri de case în cartierele Șahintepe și Fahri Korutürk, în martie 1997, la înscrierea de graffiti purtând semnătura de 4. Sol Pe patru automobile și pe pereții caselor de pe patru străzi diferite, în total au fost găsite 15 acte de graffiti, un [jet] de [cocktail] Molotov și trei acte legate de semne. Acuzații, precum și documente de investigație, vor fi transmise la Parchet la curtea de securitate a statului. La 27 septembrie 1997, dl. Çalașkan a fost, de asemenea, arestat și i s-a reproșat să întrețină relații cu membrii organizației în cauză. Prin intermediul unor acte de acuzare depuse la 23 iulie și 17 octombrie 1997, procurorul din apropierea Curții de Securitate a statului Ankara i-a acuzat pe reclamanți de apartenența la organizația ilegală și de desfășurarea de activități ilegale în numele acesteia, încălcări ale articolelor 168 din Codul Penal și 7 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a statului, reclamanții au pledat nevinovați și au negat toate acuzațiile aduse împotriva lor.

Prin hotărârea din 8 iulie 1998, Curtea de Securitate a statului i-a recunoscut pe reclamanții vinovați ai diferitelor capete de acuzare aduse împotriva lor.

L-a condamnat pe domnul Güler la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani și la o amendă de 7 800 000 de dolari. 1000 de lire turcești (TRL) [aproximativ 29 176 de dolari americani (USD) ] și domnul glaal șkan, la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și la o amendă de 3 900 de milioane TRL [aproximativ 14 În special, Comisia concluzionează că reclamanții s-au implicat în acte de vandalism care constau în înregistrarea de graffiti pe pereți și autovehicule. Participarea lor la o demonstrație ilegală și implicarea lor în jetul de articole explozive (inclusiv cocteiluri Molotov) Curtea a refuzat din oficiu să aplice art. 59 din Codul penal privind circumstanțele atenuante.

Prin Hotărârea din 9 martie 1999, pronunțată la 17 martie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată, considerând că aceasta era conformă cu legea și pronunțată fără a fi conștient de normele procedurale. II. DREPTUL ȘI PRACTIA INTERNĂ PERTINENTE

Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA

Reclamanții susțin în principal că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În plus, aceștia consideră că cerințele procesului echitabil au fost ignorate în fața Curții de Casație din cauza lipsei motivării hotărârii acesteia de respingere a recursului.

Reclamanții invocă art. 6 alineatul (1) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate

Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție. Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. În concluzie, reclamanții ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 8 iulie 1998. Or, cererea a fost introdusă la 17 septembrie 1999.

Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea citată mai sus, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului.

Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că această parte a cererii trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond, ea constată într-adevăr că nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Pe fond Despre independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului

Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Comisia a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că curtea de securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le au reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe ( Incal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine

Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și i-a condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii în fața Curții de Casație

Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa

Având în vedere constatarea unei încălcări a dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze pe fond prezentul motiv (a se vedea, printre altele, descrișul. §§ 44; în ceea ce privește lipsa motivării, a se vedea, mutatis mutandis Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 65, 8 iulie 1999). II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (2) DIN CONVENȚIA

M. Güler susține că conferința de presă organizată la 16 iunie 1997 în cursul căreia a fost prezentată publicului ca fiind vinovată de încălcarea principiului prezumției de nevinovăție în sensul articolului 6 alineatul (2) din convenție, astfel cum a fost formulat. Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal.

În primul rând, guvernul ridică o excepție de neobosire a căilor de atac interne, fără a indica acțiunile pe care reclamantul ar fi trebuit să le facă și subliniază că persoana în cauză ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la 16 iunie 1997, data conferinței de presă, în măsura în care consideră că nu există o cale de atac efectivă.

Guvernul susține, de asemenea, că doar Conferința de presă are drept obiectiv informarea publicului cu privire la operațiunile împotriva unei organizații ilegale, a armelor, a materialelor și a documentelor confiscate, precum și la anchetele penale în curs. El subliniază că, în cursul conferinței, nici numele reclamantului, nici numele celorlalți inculpați nu a fost dezvăluit, iar persoana în cauză nu a fost în nici un caz prezentată ca fiind vinovată. În plus, reamintește că informațiile eliberate nu sunt obligatorii pentru judecător și că instanța de securitate a statului l-a condamnat pe reclamant pe baza tuturor elementelor de probă ale dosarului, fără a fi avut în prealabil prejudecăți.

Curtea subliniază că a trebuit, în repetate rânduri, să se pronunțe cu privire la principiul prezumției de nevinovăție consacrată de paragraf 2 din art. 6 din Convenție (Alanet de Ribemont c. Franța, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A n 308, pp. 16 17, § 35 36, Adolf c. Austria, Hotărârea din 26 martie 1982, seria A n 49, p. 17 19, § 36 41, și Daktaras c. Lituania, nr. 4990/98, § 41 42, CEDO 2000 X), precum și cu privire la respectarea acestuia în cadrul conferințelor de presă date de investigatori ( Butkevičius c. Lituania, nr. 48297/99, § 50 52, CEDO 2002 II (extracturi), Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 127, 28 noiembrie 2002, Y.B. și altele, Turcia, nr. 48173/99 și 48319/99, § 50, 28 octombrie 2004 28.

În prezenta cauză, presupunând chiar că recurentul a epuizat căile de atac interne și-a depus cererea în termen de șase luni, Curtea constată că, în pofida anumitor termeni utilizați în declarația de presă astfel de persoane care își desfășoară activitatea în cadrul organizației ilegale sau a fost constatat că membrii organizației au organizat și au participat Nu s-a prezentat numele reclamantului, iar presa nu a făcut nicio mențiune care să permită identificarea acestuia (a se vedea, a contrario Y.B. și alte c. Turcia , citată anterior, punctul 50). În plus, persoana interesată nu a demonstrat că Curtea de Securitate a statului l-a condamnat sub influența prejudecăților care decurg din comunicatul de presă. Hotărârea de condamnare se bazează pe faptele stabilite de Curtea de Securitate a statului, și anume actele de vandalism, participarea la o manifestare ilegală și implicarea în jetul de dispozitive explozive.

Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit, deși, în scrisoarea care le-a fost adresată la 6 iunie 2006, atenția lor a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul de procedură al Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu este necesară acordarea unei indemnizații în acest sens.

Cu toate acestea, pentru Curte, atunci când un particular, ca în speță, a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și imparțialitate impuse de convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (a se vedea Öcalan c. Turcia, [GC], n 46221/99, § 210 in fine CEDO 2005 ...). PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile trase din art. 6 alineatul (1) din convenție și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului Ankara A declarat nu este necesar să se examineze pe fond celălalt motiv întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 decembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 52746/99) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Ali Güler et Onur Çalıșkan (« les requérants »), ont saisi la Cour le 17 septembre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, dont le premier a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés par M e İ.G. Kireçkaya, avocate à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 6 février 2003, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Le 1 er juin 2006, se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 11 juin 1997, M. Güler fut arrêté par la police et placé en garde à vue. Il lui était reproché d'appartenir à une organisation illégale, à savoir la 4 e organisation de la construction de la gauche bolchevique trotskiste ( Bolșevik Troçkist 4. Sol İnșa Örgütü ).

Le 16 juin 1997, une conférence de presse fut organisée dans le bâtiment de la direction de la sûreté d'Ankara afin d'informer la presse de l'interpellation de membres de l'organisation en question. M. Güler ainsi que quinze autres personnes y furent présentées. Une déclaration de presse signée par la préfecture d'Ankara fut également distribuée. Celle-ci se traduit comme suit : « Déclaration de presse (...) sur la base de renseignements indiquant que des militants de l'organisation illégale 4. Sol (Bolșevik Troçkist) İnșa Örgütü (...) préparaient des actes armés, une opération a été lancée le 11 juin 1997 sous la coordination de la direction de la sûreté, à l'issue de laquelle (...) seize personnes, dont le responsable de l'organisation à Ankara, ont été interpellées (...) Au cours des perquisitions effectuées aux domiciles et dans les bureaux des membres de l'organisation, ont été trouvés : – deux revolvers de calibre 7.65 et leurs cartouches, – un fusil à pompe, – des sprays et peintures synthétiques destinés à l'inscription sur les murs, – plusieurs revues et déclarations de l'organisation illégale, – des matériaux chimiques destinés à la fabrication d'explosifs. Il a été constaté que les membres de l'organisation avaient organisé et participé : – en décembre 1995, à différentes dates et dans différents lieux, à des inscriptions sur les murs dans le district de Mamak, – en juin 1996, à une réunion illégale dans le quartier de Șirintepe durant laquelle une pancarte portant la signature de 4. Sol a été brandie et un cocktail Molotov lancé, – en décembre 1996, à différentes dates, à l'inscription de graffitis portant la signature de 4. Sol sur des murs de maisons dans les quartiers de Șahintepe et Fahri Korutürk, – en mars 1997, à l'inscription de graffitis portant la signature de 4. Sol sur quatre automobiles et sur des murs de maisons dans quatre différentes rues. Au total, ont été constatés quinze actes de graffitis, un [jet] de [cocktail de] Molotov et trois actes liés à des pancartes. Les accusés, ainsi que des documents d'investigation, seront transmis au parquet près la cour de sûreté de l'Etat. »

Le 27 septembre 1997, M. Çalıșkan fut également arrêté. Il lui était reproché d'entretenir des relations avec les membres de l'organisation en cause.

Par des actes d'accusation déposés les 23 juillet et 17 octobre 1997, le procureur près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara mit les requérants en accusation du chef d'appartenance à l'organisation illégale et d'avoir mené des activités illégales au nom de celle-ci, infractions réprimées par les articles 168 du code pénal et 7 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Dans la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat, les requérants plaidèrent non coupables et nièrent toutes les accusations portées contre eux.

Par un arrêt du 8 juillet 1998, la cour de sûreté de l'Etat reconnut les requérants coupables des divers chefs d'accusation portés à leur encontre.

Elle condamna M. Güler à une peine d'emprisonnement de cinq ans et à une amende de 7 800 000 000 livres turques (TRL) [environ 29 176 dollars américains (USD)] et M. Çalıșkan, à une peine d'emprisonnement de trois ans et à une amende de 3 900 000 000 TRL [environ 14 588 USD]. Elle conclut notamment que les requérants s'étaient livrés à des actes de vandalisme consistant en l'inscription de graffitis sur des murs et des automobiles. Leur participation à une manifestation illégale et leur implication dans le jet d'engins explosifs (« cocktails Molotov ») furent établies. La cour refusa d'appliquer d'office l'article 59 du code pénal concernant les circonstances atténuantes.

Par un arrêt du 9 mars 1999, prononcé le 17 mars 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué, considérant qu'il était conforme à la loi et rendu sans méconnaissance des règles procédurales. II.

Les requérants invoquent l'article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...), par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir le 8 juillet 1998. Or, la requête a été introduite le 17 septembre 1999.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire Özdemir c. Turquie (arrêt précité, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment Çıraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que cette partie de la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en effet qu'elle ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir , précité, §§ 35 ‑ 36).

Elle a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour d'infractions contre la « sûreté » de l'Etat, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction ( Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1. 2. Sur l'équité de la procédure devant la Cour de cassation

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner au fond le présent grief (voir, entre autres, Çıraklar , précité, §§ 44 ‑ 45 ; pour ce qui est du défaut de motivation, voir, mutatis mutandis , Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 65, 8 juillet 1999). II.

Le Gouvernement soulève tout d'abord une exception de non-épuisement des voies de recours internes, sans indiquer les recours que le requérant aurait dû exercer. Il fait observer par ailleurs que l'intéressé aurait dû introduire sa requête dans les six mois à partir du 16 juin 1997, date de la conférence de la presse, dans la mesure où il considère qu'il n'existe pas de recours effectif.

Le Gouvernement fait valoir en outre que la conférence de presse avait pour seul objectif d'informer le public sur les opérations menées contre une organisation illégale, les armes, le matériel et les documents confisqués ainsi que les enquêtes pénales en cours. Il souligne qu'au cours de la conférence, ni le nom du requérant ni d'ailleurs celui des autres accusés n'a été dévoilé et l'intéressé n'a aucunement été présenté comme un coupable. En outre, il rappelle que les informations délivrées ne lient pas le juge et que la cour de sûreté de l'Etat a condamné le requérant sur le fondement de tous les éléments de preuve du dossier sans avoir eu au préalable des préjugés.

La Cour souligne qu'elle a eu, à maintes reprises, à se prononcer au sujet du principe de la présomption d'innocence consacrée par le paragraphe 2 de l'article 6 de la Convention ( Allenet de Ribemont c. France , arrêt du 10 février 1995, série A n o 308, pp. 16 ‑ 17, §§ 35 ‑ 36, Adolf c. Autriche , arrêt du 26 mars 1982, série A n o 49, pp. 17 ‑ 19, §§ 36 ‑ 41, et Daktaras c. Lituanie , n o 42095/98, §§ 41 ‑ 42, CEDH 2000 ‑ X), ainsi que sur la question du respect de celui-ci lors de conférences de presse données par des enquêteurs ( Butkevičius c. Lituanie , n o 48297/99, §§ 50 ‑ 52, CEDH 2002 ‑ II (extraits), Lavents c. Lettonie , n o 58442/00, § 127, 28 novembre 2002, et Y.B. et autres c. Turquie , n os 48173/99 et 48319/99, §§ 46 ‑ 50, 28 octobre 2004).

Dans la présente affaire, à supposer même que le requérant ait épuisé les voies de recours internes et introduit sa requête dans le délai de six mois, la Cour observe que, malgré certains termes utilisés dans la déclaration de presse tels « militants de l'organisation illégale » ou « il a été constaté que les membres de l'organisation avaient organisé et participé », le nom du requérant n'a pas été dévoilé et la presse n'a fait aucune mention permettant de l'identifier (voir, a contrario , Y.B. et autres c. Turquie , précité, § 50). Par ailleurs, l'intéressé n'a pas démontré que la cour de sûreté de l'Etat l'a condamné sous l'influence de préjugés découlant du communiqué de presse. L'arrêt de condamnation est fondé sur les faits établis par la cour de sûreté de l'Etat, à savoir les actes de vandalismes, la participation à une manifestation illégale et l'implication dans le jet d'engins explosifs.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Les requérants n'ont présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai imparti, bien que, dans la lettre qui leur a été adressée le 6 juin 2006, leur attention fût attirée sur l'article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond.

Dans ces circonstances, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'accorder une indemnité à ce titre.

Toutefois, pour la Cour, lorsqu'un particulier, comme en l'espèce, a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d'indépendance et d'impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l'intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir Öcalan c. Turquie , [GC], n o 46221/99, § 210 in fine , CEDH 2005 ‑ ...). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du défaut d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner au fond l'autre grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président