ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2447/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta SC T. SRL Călan - în faliment, reprezentată de Cabinet Individual de Insolvență G.M.M., în calitate de lichidator judiciar, a chemat în judecată pe pârâta SC N.E. SRL Călan solicitând, ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună rezilierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 06 decembrie 2006 de către BNP F.L. privind imobilul situat în Călan, județul Hunedoara, pentru neplata prețului, și restabilirea situației anterioare de carte funciară în sensul intabulării acestui bun pe societatea reclamantă.

Tribunalul Hunedoara, prin sentința comercială nr. 749/CA/2011 din 10 martie 2011, a admis acțiunea reclamantei SC T. SRL Călan - în faliment, prin Cabinet Individual de Insolvență G.M.M., și a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în localitatea Călan, județul Hunedoara, încheiat cu pârâta SC N.E. SRL Călan - în faliment, cu restabilirea situației de carte funciară. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarial F.L. din Hunedoara prin încheierea de autentificare din 06 decembrie 2006, reclamanta SC T. SRL Călan a vândut pârâtei SC N.E.

SRL Călan întregul drept de proprietate asupra imobilului situat în Călan, județul Hunedoara, compus din hală, atelier, modelărie, uscătorie – depozit în suprafață de 5.185 m.p., pentru suma de 100.000 euro, ce urma să fie achitată în termen de 3 ani, după cum urmează: începând cu luna iulie 2007, 6.000 euro, iar diferența de 94.000 euro, în 24 de rate egale. La data de 21 decembrie 2006, contractul de vânzare-cumpărare a fost prezentat Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Hunedoara, fiind intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate cu titlu de drept de cumpărare în favoarea pârâtei SC N.E. SRL Călan. Din bilanțul prescurtat al reclamantei s-a reținut că aceasta nu a încasat nicio rată din prețul convenit cu pârâta, astfel încât s-a apreciat ca fiind întemeiată cererea acesteia de reziliere a contractului.

Apelul declarat de pârâta SC N.E. SRL împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, prin decizia comercială nr. 58/2011 din 17 iunie 2011. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a constatat, cu privire la cererea de casare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare pe motivul introducerii în cauză a SC D.M.A. IFN SA, în calitate de creditor ipotecar al imobilului în discuție, adus drept garanție de pârâtă pentru garantarea împrumutului, că această cerere excede principiului disponibilității părților în procesul civil, potrivit cu care părțile sunt singurele chemate să stabilească cadrul procesual în formele prevăzute de lege, prin cererea principală sau pe cale incidentală (art. 41-66 C. proc.

civ.), instanța neavând o abilitate legală în acest sens. Așa fiind, instanța de apel a respins ca neîntemeiată solicitarea apelantei, de trimitere a cauzei spre rejudecare. Cât privește motivele invocate în cererea de modificare a hotărârii în sensul respingerii cererii de reziliere, instanța de apel a constatat că, de vreme ce instanța s-a pronunțat exact cu privire la „cererea de reziliere” a contractului formulată de reclamantă, dispunând în acest fel tocmai „rezilierea” acestuia, nu poate fi vorba despre o soluție „ultra petita”. S-a apreciat că desființarea retroactivă a contractului nu creează obligativitatea pentru judecător de a se pronunța asupra consecințelor rezilierii decât în limita unor cereri adresate instanței în acest sens.

Pârâta apelantă nu a formulat astfel de cereri cu privire la avansul plătit, spre deosebire, de exemplu, de reclamantă, care a formulat o cerere în sensul restabilirii situației de carte funciară asupra căreia instanța tocmai de aceea, s-a pronunțat. Instanța de apel a apreciat că textul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 este inadecvat invocat în cauză, întrucât acesta nu interzice rezoluțiunea/rezilierea contractelor pentru neplata prețului, așa cum se susține, ci se referă la eventuale clauze inserate în contracte prin care s-ar prevedea desființarea contractelor (iar nu rezilierea/rezoluțiunea) pentru motivul deschiderii procedurii insolvenței, considerate nule, ceea ce nu este cazul în speță.

Cât privește plata diferenței de preț, eșalonat pe perioada de 24 de luni și care a expirat, într-adevăr la 24 februarie 2009, s-a constatat că pârâta a plătit o parte minimală din preț, de mai puțin de 10%, astfel că, în mod întemeiat, prima instanță a dispus rezilierea contractului, plata prețului constituind obligația principală a cumpărătorului într-un contract de vânzare-cumpărare, constituind totodată și cauza contractului. Pentru a înlătura sancțiunea rezilierii, pârâta apelantă era datoare să facă dovada plății diferenței de preț, fiind fără relevanță actele contabile ale reclamantei, care, în mod firesc, în lipsa plății pârâtei, nu a putut înregistra plata în contabilitate. Împotriva acestei decizii pârâta SC N.E.

SRL - în faliment, prin lichidator judiciar A.Q.C., Filiala Hunedoara, a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor invocate, recurenta a susținut, în esență, că acțiunea formulată de reclamantă se impunea respinsă ca inadmisibilă având în vedere că cadrul legal în care reclamanta ar fi putut solicita desființarea contractului de vânzare-cumpărare este stabilit prin art. 80 din Legea nr. 85/2006. Astfel, susține recurenta, situațiile condițiile și procedura în care contractele pot fi desființate în cadrul procedurii insolvenței sunt stabilite clar de Legea nr. 85/2006, ori reclamanta nu se încadrează în niciuna din aceste situații și, mai mult, cererea a fost întemeiată pe C. civ.

și nicidecum pe dispozițiile legii speciale. Cu privire la cererea principală, recurenta susține că având în vedere că prin sentința atacată s-a dispus „restabilirea situației de carte funciară” era necesar ca și creditoarea ipotecară SC D.M.A. IFN SA să fie introdusă în cauză, fie și pentru opozabilitatea hotărârii, considerând că atâta timp cât cadrul procesual nu a fost complet întrucât în fața instanței de fond creditoarea ipotecară nu a fost introdusă în cauză, iar cum nici instanța de apel nu a observat acest viciu se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății întrucât a omis de a diferenția între rezoluțiune și reziliere, precum și între efectele unui contract cu executare succesivă și ale unuia cu executare uno ictu.

Recurenta susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 considerând că era datoare să facă dovada plății, întrucât în orice situație sarcina probei aparține reclamantului și nu în sarcina pârâtului, apreciind totodată în mod eronat că bilanțul care reflectă evidența contabilă a intimatei la finele anului 2006, probează neîncasarea prețului de la societatea cumpărătoare în condițiile în care s-a stabilit efectuarea plăților în anii 2007 și 2008, iar din inexistența celorlalte bilanțuri rezultă o ținere neregulată a contabilității, ceea ce demonstrează că bilanțul din 2006 nu poate fi considerat ca probă pertinentă, utilă și suficientă soluționării cauzei.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea spre rejudecare pentru complinirea cadrului procesual, respectiv pentru introducerea în cauză a creditorului ipotecar SC D.M.A. IFN SA, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii introductive ca inadmisibilă sau ca nefondată. Recursul este nefondat. Critica recurentei privind stabilirea cadrului procesual al litigiului prin introducerea în cauză a creditoarei ipotecare SC D.M.A. IFN SA, este nefondată. Astfel, reclamantul și pârâtul sunt cei care au rolul hotărâtor în determinarea existenței unui proces comercial atât în ce privește declanșarea lui, cât și sub aspectul apărărilor.

De asemenea, trebuie reținut că judecata este limitată atât din punctul de vedere al obiectului cererii deduse din raporturi juridice procesuale, dar și de fundamentul pretenției dedusă judecății. Prin acțiunea introductivă reclamanta SC T. SRL Călan, prin Cabinet Individual de Insolvență G.M.M., în calitate de lichidator judiciar, a chemat în judecată pârâta SC N.E. SRL Călan solicitând rezilierea contractului de vânzare-cumpărare din 06 decembrie 2006, contract prin care reclamanta a vândut pârâtei întregul drept de proprietate asupra imobilului situat în Călan, județul Hunedoara. Se constată astfel că cadrul procesual a fost stabilit de către reclamantă iar pârâta nu a formulat nicio cerere de introducere în cauză a creditoarei ipotecare SC D.M.A.

IFN SA. De altfel, introducerea creditorului ipotecar în cauză nici nu era necesară, întrucât acesta nu era parte în contractul a cărei desființare s-a solicitat, iar ipoteca a fost instituită de pârâtă pentru un contract de credit. Se constată astfel că în speță limitele procesului au fost respectate întrucât, astfel cum a reținut instanța de apel părțile sunt singurele chemate să stabilească cadrul procesual în formele prevăzute de lege prin cererea principală sau pe cale incidentală. Critica întemeiată pe art. 304 alin. (8) C. proc. civ. este de nefondată întrucât nu s-a demonstrat că în cauză, instanța a schimbat natura și înțelesul lămurit al actului dedus judecății.

Așadar, cenzura instanței de recurs, potrivit motivului invocat, se reduce la a constata că instanța nu a denaturat actul juridic dedus judecății, ci a constatat că pârâta a plătit o parte minimală din preț, astfel că în mod corect s-a dispus rezilierea contractului, plata prețului constituind obligația principală a cumpărătorului într-un contract de vânzare-cumpărare, constituind cauza contractului. Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a omis de a diferenția între rezoluțiune și reziliere, precum și între efectele unui contract cu executare succesivă și ale unuia cu executare uno ictu nu poate fi reținută, întrucât, nu se impunea a se face o analiză a diferențelor dintre reziliere și rezoluțiune atâta timp cât instanța a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat rezilierea contractului de vânzare-cumpărare, pronunțându-se în acest sens.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., invocat de recurentă, vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii. Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 80 și art. 86 din Legea nr. 85/2006 întrucât, în opinia recurentei, situațiile, condițiile și procedura în care contractele pot fi desființate în cadrul procedurii insolvenței sunt stabilite de Legea nr. 85/2006. Potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 „în vederea creșterii la maxim a valorii averii debitorului administratorul judiciar/lichidatorul poate să mențină sau să denunțe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate.

Administratorul judiciar/lichidatorul trebuie să răspundă în termen de 30 de zile unei notificări a contractului prin care i se cere să opteze pentru menținerea ori denunțarea contractului; în lipsa unui astfel de răspuns administratorul judiciar/lichidatorul nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat”. Este de observat că instanța de apel a reținut corect că textul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 este inadecvat invocat în cauză, întrucât acesta nu interzice rezoluțiunea/rezilierea contractelor pentru neplata prețului, ci se referă la eventuale clauze inserate în contracte prin care s-ar prevedea desființarea contractelor (iar nu rezilierea/rezoluțiunea) pentru motivul deschiderii proceduri insolvenței, considerate nule, ceea ce nu este cazul în speță.

Cât privește întreaga argumentare privind sarcina probei și analiza probatoriului administrat în cauză sunt aspecte ce exced controlului de legalitate în această fază procesuală astfel încât nu vor fi reținute spre analiză. În consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC N.E. SRL, prin lichidator judiciar A.Q.C., Filiala Hunedoara, împotriva deciziei comerciale nr. 58/2011 din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2012.