ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

civile de față constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la 20 noiembrie 2008,

reclamanții B.C. și I.C.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului-teren în

suprafață de 362,78 mp. situat în București, str. Udricani sectorul 3 în

suprafață de 362,78 mp, preluat de către Stat în anul 1950 în mod abuziv prin

expropriere.

În motivarea

cererii, reclamanții au arătat că imobilul revendicat a aparținut părinților

lor, G.C. și I.C., fiind dobândit de aceștia în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 15

octombrie 1932.

Reclamanții

au arătat că sunt unicii moștenitori ai părinților decedați și că, potrivit

dispozițiilor legale care reglementează succesiunea, în prezent sunt

proprietarii de drept ai imobilului revendicat, fără a avea însă, de facto,

posesia acestuia. Au mai arătat că, întrucât Statul Român a preluat imobilul

revendicat cu încălcarea Constituției din 1948, art. 481 C. civ. și a

dispozițiilor tratatelor internaționale privitoare la proprietate la care

România era parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului, acesta

nu a devenit niciodată proprietar, iar în baza principiului

imprescriptibilității extinctive a dreptului de proprietate, în calitate de

proprietari neposesori, aceștia se consideră îndreptățiți să revendice

imobilul.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

Prin

sentința civilă nr. 2008 din 23 februarie 2009, Judecătoria Sectorului 3

București

a admis

excepția de necompetență invocată de reclamanți și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Investit

cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin

sentința nr. 789 din 29 aprilie 2011,

a

respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii și, ca neîntemeiată,

acțiunea.

Pentru

a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că nici prin Legea nr. 10/2001

și nici prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii nu se consideră că

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar fi inadmisibilă.

Pe de

altă parte, tribunalul având în vedere că, potrivit art. 21 din Constituția

României, nu se poate limita în vreun fel accesul liber la justiție și că orice

persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților

și interesului său legitim, nu a considerat inadmisibilă acțiunea reclamanților

formulată pe calea dreptului comun,

însă, la soluționarea

cauzei, a ținut cont de dispozițiile art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998 și de

Decizia Î.C.C.J. nr. 33/2008 și a analizat în ce măsură acțiunea reclamanților

a respectat dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Pe

fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul situat în București, str.

Cluceru Udricani (fostă Udricani, sector 3) a fost dobândit de către G.C. și I.C.

prin act autentic de vânzare-cumpărare încheiat la 15 octombrie 1932 și

înregistrat în cartea funciară a Tribunalului Ilfov, secția notariat, prin

procesul-verbal din 15 octombrie 1932.

A mai

constatat că imobilul revendicat a fost preluat de către stat în anul 1950 prin

expropriere fără a se specifica actul normativ așa cum rezultă din adresa

comunicată de D.I.T.L. Sector 3 din 07 august 2009 și că, potrivit susținerilor

reclamanților, aceștia ar fi moștenitorii foștilor proprietari.

Din

expertiza efectuată în cauză în vederea identificării terenului, prima instanță

a constatat că acesta este liber de construcții, nefiind afectat de utilități

publice, astfel că poate fi restituit în natură.

Fiind

vorba despre un imobil preluat abuziv de către stat, situația juridică a

acestuia este reglementată de Legea nr. 10/2001 care, prin dispozițiile art. 21

(actual art. 22), prevede că foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor

notifica în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii persoana

juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii

prin echivalent.

Art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că nerespectarea

termenului de formulare a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Legea nr.

10/2001, lege specială în materia acordării măsurilor reparatorii pentru

preluarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile

care asigură persoanelor îndreptățite și posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile sau dispozițiile emise în cadrul acestei

proceduri.

În concluzie,

tribunalul a reținut că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de

la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită

de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 10/ A din 16 ianuarie

2012,

a respins ca

nefondat apelul.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul

a reținut că situația juridică a terenului în litigiu este reglementată de

Legea nr. 10/2001, care în art. 21 (actual art. 22) prevede că foștii

proprietari sau moștenitorii acestora vor formula notificare în termenul legal

ce va fi adresată persoanei juridice deținătoare, solicitând restituirea în

natură sau măsuri reparatorii în echivalent; art. 21 alin. (5) în forma

inițială a legii speciale prevedea sancțiunea pierderii dreptului de a solicita

injustiție măsuri reparatorii, în cazul nerespectării termenului legal.

Instanța

de apel a mai reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar în

raport cu dreptul comun - dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., invocate de

reclamanți în acțiunea introductivă de instanță.

Acțiunea

în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie

analizată de fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de

comparare a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

Instanța

de apel a înlăturat critica reclamanților în sensul că se poate opta între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptului comun în materia revendicării,

argumentând că acest fapt ar conduce la încălcarea principiului specialia

generalibus derogant și ar presupune o judecare formală a cauzei în care

instanța să dea preferință titlului mai vechi, ignorând efectele create de

aplicarea legii speciale.

Totodată,

a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că

exigențele art. l din Protocolul adițional nr. l și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectat în toate cauzele având ca obiect revendicarea

imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001.

Obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege

specială față de Codul civil care constituie dreptul comun în materia acțiunii

în revendicare. In aplicarea principiului specialia generalibus derogant instanța

a avut în vedere principiile dreptului tranzitoriu care reglementează concursul

între aplicarea normei speciale și a normei generale având același domeniu de

aplicare. Curtea a constatat că în mod corect instanța fondului a aplicat legea

specială care este de imediată aplicare, aplicare obligatorie indiferent de

rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr.

10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator subordonându-1

totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Apelanții

nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare a imobilului în litigiu,

singurele excepții fiind reprezentate de persoanele exceptate în mod expres de

la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut uzita această procedură în termenele legale.

Instanța

de apel nu a primit nici criticile legate de aplicarea în cauză a Convenției

Europene a Drepturilor Omului, reținând că art. 6 din Convenție garantează

fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță

judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale, însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest

drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele

dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În

același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă

trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor

de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal

chiar în substanța sa.

Legea nr.

10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul

la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/ dispoziției emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă

o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială, pentru

valorificarea dreptului pretins, este una efectivă.

Conchizând,

instanța de apel a reținut că, prin imposibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce

atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată

garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate

sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică prin două motive.

În

primul motiv, recurenții reclamanți susțin că decizia instanței de apel nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau

străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Înalta Curte

apreciază însă că în dezvoltarea acestui motiv recurenții reclamanți formulează

critici care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9, iar nu ale art. 304

pct. 7, criticile urmând a fi analizate în conformitate cu această recalificare

realizată de instanță.

În

dezvoltarea motivului de recurs susținut prin invocarea art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., reclamanții au arătat că decizia recurată este nelegală întrucât

instanța de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001,

deși și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, respectiv, art. 480

C. civ. Au susținut că, întrucât în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nicio

interdicție expresă sau implicită cu privire la exercitarea unei acțiuni în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, a aprecia Legea nr. 10/2001 drept

criteriu în analiza titlurilor de proprietate înseamnă a se adăuga la lege,

ceea ce nu este permis.

Faptul

că potențialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigențelor

procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile

reparatorii reglementate de această lege, nu împiedică posibilitatea intentării

unei acțiuni în revendicare de drept comun. Se mai arată că în analiza

comparativă a titlurilor de proprietate, instanța de apel a reținut în mod

eronat criteriul Legii nr. 10/2001, precum și inaplicabilitatea art. 480 C.

civ., fără a se pronunța asupra criteriilor de preferință consacrate și

acceptate unanim de doctrină și jurisprudență, respectiv vechimea și

proveniența titlurilor de proprietate opuse de părți. Instanța de apel a

reținut că voința legiuitorului ar fi fost în sensul menținerii situației

juridice create valabil în aplicarea legii și faptul că Legea 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun. Se mai arată de

către recurenți că aceste argumente ar constitui, în opinia instanței de apel,

un criteriu de preferință superior vechimii și transmisiunii legale a titlului

lor de proprietate, însă, având în vedere modalitatea prin care bunul

revendicat a intrat în patrimoniul statului, respectiv prin deposedare abuzivă,

aceste argumente nu pot fi primite. Recurenții afirmă că sunt proprietarii unui

bun și că această calitate deținută la data preluării imobilului de către

Statul Român nu a fost pierdută niciodată, întrucât, conform art. 2 din Legea 10/2001:

„persoanele a căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietari avută la data preluării”.

Totodată,

consideră că, în raport de jurisprudența CEDO, la compararea titlurilor,

instanța de apel trebuia să aibă în vedere noțiunea de bun/speranță legitimă,

precum și principiul securității raporturilor juridice.

Au mai

susținut că deși art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede

că nedepunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii sau prin echivalent, această prevedere legală nu poate avea

altă semnificație decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de

către persoana îndreptățită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor

acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție, cum este și cea în

revendicare.

De

asemenea, recurenții mai susțin că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este

admisibilă, întrucât efectele deposedării unui proprietar de bunul ce

constituie obiectul dreptului său de proprietate, constau în pierderea doar a

unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de

proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres și prin

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Acest

text care reproduce, în cuprinsul legii speciale, dispozițiile din dreptul

comun, conținute de art. 480 C. civ., dă vocație titularului dreptului de

proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau

judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept într-o manieră pe care o

consideră adecvată finalității urmărite. A aprecia în sensul respingerii

acțiunii, așa cum greșit a dispus instanța de apel, pe motiv că partea nu a

urmat o procedură prealabilă la care legea nu obligă, atâta vreme cât nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile speciale

vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție

prevăzut de art. 21 din Constituția României.

Analizând

criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele care urmează.

Așa cum

s-a reținut prin hotărârea recurată, instanța a fost sesizată de către reclamanți

cu acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., la data

de 20 noiembrie 2008, fiind invocat dreptul lor de proprietate asupra

imobilului situat la adresa indicată, preluat abuziv, aflat la această dată în

posesia pârâtului.

Anterior

solicitării de restituire reclamanții nu au mai formulat nicio altă acțiune și

nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001,

iar în raport de această împrejurare în mod corect instanța de apel a apreciat

că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii

trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant - care

guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe

deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de

reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în

materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în

materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989).

Problema

concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată prin Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,

în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept -

recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea

în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun

demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun

instituită prin art. 480 C. civ.

Sub

acest aspect, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, s-a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere de soluții legislative și

că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot

opta între dreptul comun și legea specială, decât în situația tranzitorie în

care, la data apariției legii, exista deja pe rolul instanței de judecată

cerere în revendicare potrivit dreptului comun, sens în care prevede art. art. 46

alin. (1) din acest act normativ, republicat.

S-a

arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a

jurisprudenței instanței supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor

de posibil conflict în timp al aplicării legilor - și că în acest sens este și

decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, referitoare la concursul dintre art. 35 din

Legea nr. 33/1994 și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum

acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat

din patrimoniul autorilor săi - și care se află sub incidența dispozițiilor art.

2 din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în 2008, deci după intrarea în

vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu poate avea loc

decât în temeiul legii speciale care stabilește condițiile în care pot fi

restituite în natură persoanelor îndreptățite imobilele preluate de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; prioritatea legii speciale

presupune că nu se poate face abstracție de existența sa, astfel că nu este

posibilă aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe

cale doctrinară și jurisprudențială în explicitarea prevederilor art. 480 C.

civ.

Deși

este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind admisibilă în principiu ca

mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de

proprietate în opoziție cu un alt terț decât statul), nu se poate susține cu

real temei că se încalcă accesul la justiție prin exclusivitatea incidenței

legii speciale, întrucât acesta este pe deplin asigurat în contextul Legii nr.

10/2001: art. 26 alin. (3), Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii etc.

De

altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice

acțiune în revendicare este admisibilă ar echivala cu o interpretare eronată a

principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții

Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor

limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Pe de

altă parte trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru

imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația

în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, „recunoscut

anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenție”.

Prin

urmare, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de

proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și

fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut

anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO sau dacă

nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta; pe de

altă parte, trebuie avut în vedere și că dispozițiile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 au fost abrogate prin prevederile Legii nr. 1/2009, astfel că

este fără obiect susținerea acestei apărări a recurenților prin invocarea

acestei norme.

Noțiunea

de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de

anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă

a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri,

neexecutate, etc. - iar în raport de aceste elemente se constată că instanța de

apel în mod corect a apreciat că reclamanții nu se pot prevala de un „bun” în

contextul arătat și că acțiunea în revendicare formulată este fondată prin

simpla invocare a titlului antecesorilor lor.

În egală

măsură, reclamanții nu au nici „o speranță legitimă” în legătură cu

recunoașterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii

pronunțată de Secțiile Unite ale Î.C.C.J. s-au stabilit situațiile în care,

după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor

naționale, iar CEDO a constatat - anterior dezlegării date prin hotărârea

menționată - că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și

constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunilor în

revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c.

României, 2005).

În

cuprinsul aceleiași decizii, instanța europeană a statuat că simpla pretenție

de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează

cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând

protejarea drepturilor „concrete și efective”.

Din

cele ce preced rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma

generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept

recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1

din Protocolul I la CEDO ca fiind unul „concret și efectiv”; or, în cauză nu

s-a dovedit că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

Ca

atare, chiar dacă recurenții reclamanți și-au întemeiat cererea de chemare în

judecată pe dispozițiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau

fi ignorate, dată fiind incidența principiului specialia generalibus derogant, ca

și obligația instanței de judecată de a da o corectă calificare raportului

juridic dedus judecății (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de

altfel și prin Decizia 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii la care s-a făcut anterior referire.

Legea

specială reparatorie este de imediată și generală aplicare, întrucât aceasta

conține norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunțat are ca

rațiune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor dreptului comun (nefiind

deci necesară abrogarea lor, astfel cum susțin recurenții) atunci când în

materia de referință există o reglementare specială având același obiect, care

se aplică prioritar, ceea ce înseamnă și inexistența unui drept de opțiune al

titularului cererii de chemare în judecat; de altfel, această prioritate a

legii speciale și obligația conformării conduitei părților la dispozițiile

legii speciale a fost introdusă cu valoare normativă în corpul Legii nr. 10/2001

(art. 46 alin. 4), prin modificarea acesteia prin Legea nr. 1/2009, formă a

legii în vigoare la data pronunțării deciziei recurate.

Astfel

cum instanțele anterioare au reținut, reclamanții nu au formulat notificare în

baza legii speciale, act normativ în temeiul căruia trebuie soluționată cererea

de restituire în natură a imobilului, dată fiind aplicarea prioritară a

acesteia, principiu deja enunțat.

Pe de

altă parte, dezlegările date prin acest recurs în interesul legii cu privire la

prioritatea Convenției în concurs cu prevederile dreptului intern ca și

necesitatea subordonării soluției adoptate la principiul securității

raporturilor juridice, privește o situație premisă ce nu se verifică în speță,

anume, când acțiunea în revendicare este formulată împotriva unui terț

dobânditor de bună credință (precum chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995),

în acest caz, instanța fiind ținută a verifica, din perspectiva art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenție, dacă reclamantul nu poate, la rândul său,

să se prevaleze de existența unui „bun” în sensul Convenției.

Or, prin

prisma Convenției, respingerea cererii în revendicare pentru motivul

priorității legii speciale, nu ar putea antrena decât eventual, verificări pe

temeiul accesului la instanță (art. 6 par. 1 din Convenție).

Înalta Curte

constată însă că respingerea acțiunii formulate de reclamanți nu este

susceptibilă de a aduce atingere dreptului acestora de acces la instanță,

astfel cum este garantat de Constituție (art. 21) ca și de dispozițiile art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții de

la Strasbourg.

Legea nr.

10/2001 oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să

formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în

soluționarea notificării, contestație în fața unei instanțe independente și

imparțiale, după cum blocajul major existent la un moment dat (decurgând din

refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa în termenul legal

notificările formulate și care îi erau adresate),

a

fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, anume, Decizia 20/2007,

la care s-a tăcut anterior referire.

Drept

urmare, Înalta Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul

funcțional, constituind pentru reclamanți o cale efectivă pentru realizarea

pretențiilor lor (în condițiile în care ar fi formulat notificare), statuările

din urmă fiind tăcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot

pronunțată în Cauza Atanasiu, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Existența

Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea

europeană a statuat în jurisprudența sa, criteriile efectivității procedurii

fiind cele anterior enumerate.

Or, așa

cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenții să obțină măsuri reparatorii

pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă

a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care era posibilă în termenii legii

speciale), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22 și

erau în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și calitatea lor

de moștenitori legali ai proprietarului anterior, dar și deposedarea abuzivă a

acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ

teritorială (Municipiul București, prin primar general), ceea ce, în contextul

Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

În fine,

contrar celor susținute de recurenți, prin respingerea acțiunii în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se

aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenți în

apărările formulate în cauză, norma convențională garantând protecția unui „bun

actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime”

cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a

obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o

speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României),

situație în care înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod

eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit și instanța de

apel.

Pe de

altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi

exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin

faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein

împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001 VIII), astfel

cum reiese, de ex., și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 - par. 43.

Art. 1 Protocolul

1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală

de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției;

însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul

nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a

bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea

legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO

2004-IX) - par. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or,

cerința minimală, astfel cum instanțele de fond au constatat, era ca recurenții

reclamanți să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi

formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea

acestora din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii

(indiferent de natură lor), sancțiune de drept material, fiind pe deplin

operante, din culpa acestora.

Având

în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.B. și C.l. împotriva deciziei nr.

10/ A din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.