ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3282/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 658 din 15 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC V.B. SRL și în consecință, s-a dispus recunoașterea hotărârii pronunțate la 18 martie 2008 în Dosarul nr. 20-2049/2008 de Judecătoria Economică de Circumscripție a Municipiului Chișinău, Republica Moldova. În motivarea sentinței, s-a apreciat că sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute de art. 51 lit. a) și e) din Legea nr. 177/1997. Astfel, hotărârea pronunțată în Republica Moldova, prin care s-a dispus obligarea pârâtei SC V.B.

SRL la plata sumelor de: 33.999,09 dolari SUA debit principal, 76.84,5 dolari SUA dobânzi de întârziere, 6.250 RON cheltuieli pentru acordarea asistenței juridice și 14.076,46 RON taxe de stat, este definitivă din 24 decembrie 2008 și posibil a fi executată, la dosar atașându-se copii de pe dovezile de comunicare, din care rezultă că pârâta a fost încunoștiințată cu privire la proces. Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 102 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale cu consecința schimbării în tot a sentinței și a respingerii cererii ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că, în aplicarea art. 51 din Legea nr. 177/1997 privind cerințele ce trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de recunoaștere, pe teritoriul României, a efectelor unei hotărâri judecătorești pronunțate pe teritoriul Republica Moldova, art. 52 din același act normativ prevede că cererea de recunoaștere și încuviințare a executării trebuie să fie însoțită, pe lângă adeverință din care să rezulte că hotărârea a rămas definitivă și este susceptibilă de executare, actele originale sau copii certificate de pe aceasta din care să rezulte că persoanei obligate prin hotărâre, care nu a luat parte la proces, i s-a înmânat, cel puțin o dată, la timp și în forma cuvenită citația.

Or, în cauză, înscrisurile depuse la dosar, constând în copii xerox de pe documente de transmitere a corespondenței, cu dovezi de livrare emanând de la societatea M. SRL Chișinău, Republica Moldova, nu fac dovada înmânării citației către apelantă nici măcar la un singur termen de judecată, în forma cuvenită. Astfel, actele depuse nu constituie citația, care ar fi trebuit depusă în original sau în formă certificată. Mai mult, copiile depuse de pe actele de transmitere a corespondenței nu atestă ce anume s-a comunicat intimatei, nu se indică dacă documentele transmise au legătură cu dosarul în care s-a judecat cauza la Curtea de Apel Economică, prin indicarea numărului de dosar.

În aceste condiții, în mod greșit a apreciat prima instanță că pârâta a fost încunoștiințată cu privire la proces, atât timp cât dovezile depuse nu constituie acte originale sau copii certificate de pe citații sau dovezi de comunicare a acestora efectuate conform prevederilor art. 17 și 18 din Legea nr. 177/1997, a conchis instanța de apel. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în esență, că înscrisurile depuse la dosar confirmă că intimata a fost legal înștiințată despre dată, oră și locul examinării cauzei în instanțele de judecată din Republica Moldova.

Astfel, s-a dovedit că atât Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău, cât și Curtea de Apel Economică, în rejudecare după casare, au expediat pârâtei, prin poștă rapidă, încheierile instanțelor despre data, ora și locul examinării cauzei, ce au fost înmânate pârâtei, iar aceasta a atacat, de fiecare dată, hotărârile instanțelor din Republica Moldova, ceea ce confirmă faptul că pârâta a fost legal citată. Totodată, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, motivată de imposibilitatea obiectivă de depunere a recursului la instanța competentă. S-a arătat, astfel, că reclamantei i-a fost comunicată decizia de apel recurată în cauză la data de 11 decembrie 2009, formulând cererea de recurs la data de 18 decembrie 2009, așadar în termenul legal, pe care a depus-o, însă, la Ministerul Justiției din Republica Moldova, pentru a fi înaintată autorităților românești.

Reclamanta a arătat că procedase la fel în cazul depunerii cererii de recunoaștere în România a efectelor hotărârii pronunțate de Judecătoria Chișinău, ce constituie obiectul prezentei cauze, la acel moment, Ministerul Justiției din România înaintând cererea instanței competente, respectiv Tribunalul Bacău. De această dată, Ministerul Justiției din România a returnat Ministerului Justiției din Republica Moldova, la data de 3 februarie 2010, recursul declarat, cu motivarea că cererea de recurs trebuia depusă direct la Curtea de Apel Bacău, iar acest minister, la rândul său, l-a returnat reclamantei, la data de 12 martie 2010, care a expediat cererea direct către Curtea de Apel Bacău. Recurenta a atașat cererii înscrisuri doveditoare ale celor susținute.

La termenul din data de 1 aprilie 2011, această instanță de recurs a reținut spre soluționare cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, urmând a se pronunța, în cazul respingerii cererii, asupra excepției tardivității declarării acestei căi de atac, iar în cazul admiterii sale, asupra motivelor de recurs. Examinând cererea reclamantei de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte apreciază că este întemeiată, pentru următoarele considerente: Înscrisurile atașate cererii de repunere în termen confirmă susținerile recurentei, în sensul că decizia nr. 102 din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Bacău a fost comunicată reclamantei la data de 11 decembrie 2009 (dată înscrisă pe plicul de expediere - dosar Înalta Curte de Casație și Justiție).

Reclamanta a declarat recurs la data de 18 decembrie 2009, adresând Ministerului Justiției din Republica Moldova cererea de recurs, pentru a fi înaintată autorităților competente din România (Dosar Înalta Curte de Casație și Justiție). Ministerul Justiției din România a returnat Ministerului Justiției din Republica Moldova recursul declarat, cu motivarea că cererea de recurs trebuia depusă direct la Curtea de Apel Bacău, reclamanta fiind înștiințată despre informația parvenită de la Ministerul Justiției al României la data de 12 martie 2010. Reclamanta a expediat cererea Curții de Apel Bacău la data de 24 martie 2010. În raport de această din urmă dată, care este cea a depunerii efective a cererii de recurs, se constată că termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. pentru declararea recursului era deja împlinit, încă de la 28 decembrie 2009, calculat fiind de la data comunicării deciziei recurate. Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că nu operează sancțiunea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., aceea a nulității recursului depus peste termenul legal, deoarece partea a dovedit că a fost împiedicată să respecte termenul, printr-o împrejurare mai presus de voința ei . Astfel, recurenta a înțeles să urmeze procedura prevăzută de art. 8 și 14 din Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, ratificat prin Legea nr. 177/1997, potrivit cărora transmiterea și înmânarea de acte judiciare și extrajudiciare între cele două state contractante constituie obiect al asistenței judiciare, ce se realizează prin intermediul organelor centrale ale fiecărui stat, respectiv Ministerul Justiției din România și Ministerul Justiției din Republica Moldova.

De la art. 8 există o derogare în materia recunoașterii și încuviințării executării - ce interesează prezenta cauză, prevăzută de art. 52, în sensul că cererea cu acest obiect se depune la instanța care s-a pronunțat în primă instanță în cauza respectivă, care o va transmite autorității din celălalt stat, competentă să încuviințeze executarea. Cu toate acestea, cererea de chemare în judecată din cauză, după cum rezultă din actele dosarului, a fost depusă prin procedura prevăzută de art. 8 și 14, Ministerul Justiției din România, sesizată de autoritatea echivalentă din Republica Moldova, transmițând cererea instanței judecătorești competente, respectiv Tribunalul Bacău.

În acest context, recurenta avea toate motivele să considere că și cererea de recurs poate fi depusă la instanța competentă din România în același mod, întemeindu-se cu bună-credință pe prevederile legale incidente și pe modalitatea în care fusese rezolvată anterior transmiterea cererii de chemare în judecată. Recurenta nu a putut anticipa reacția autorității române, care a apreciat că transmiterea cererii de recurs nu constituie obiect al asistenței judiciare bilaterale, cu atât mai mult cu cât derogarea din art. 52 vizează explicit doar cererea de chemare în judecată, nu și eventualele căi de atac din acea cauză, pentru care ar urma să se aplice regula din art. 14. În aceste condiții, faptul că Ministerul Justiției din România, în loc să înainteze cererea de recurs Curții de Apel Bacău ori chiar direct instanței de recurs reprezentate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în aplicarea art. 302 C. proc.

civ., a returnat-o reclamantei, prin intermediul Ministerului Justiției din Republica Moldova, constituie o împrejurare mai presus de voința recurentei, care a împiedicat-o să respecte termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., deoarece, dacă s-ar fi urmat procedura prevăzută de tratatul bilateral, s-ar fi constatat că cererea de recurs, astfel cum a fost transmisă prin procedura specială, ar fi fost depusă înlăuntrul termenului legal (formulată fiind la 18 decembrie 2009). Drept urmare, Înalta Curte constată că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 103 C. proc. civ., fiind respectat și termenul din alin. (2), pentru îndeplinirea actului de declarare a recursului, anume de 15 zile de la încetarea împiedicării.

Astfel, cererea de recurs a fost returnată reclamantei la data de 12 martie 2010, care a expediat-o Curții de Apel Bacău la data de 24 martie 2010. Față de considerentele expuse, va fi admisă cererea de repunere a recurentei - reclamante în termenul de declarare a recursului, excepția tardivității formulării căii de atac, pusă în discuție la termenul din 1 aprilie 2011, rămânând fără obiect. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază, însă, că recursul nu este fondat.

Prin decizia recurată, s-a constatat, în mod corect, că nu sunt întrunite cerințele legale pentru recunoașterea și încuviințarea executării, pe teritoriul României, a efectelor hotărârii pronunțate de Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău la data de 18 martie 2008 în Dosarul nr. 2e-2049/2008, definitivă și executorie din data de 24 decembrie 2008, prin care a fost reziliat contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 2006 încheiat între părțile din prezenta cauză și s-a dispus obligarea pârâtei SC V.B. SRL la plata unor sume de bani cu titlu de debit principal, dobândă de întârziere și cheltuieli pentru acordarea asistenței juridice.

Cerința constatată a nu fi fost îndeplinită, dintre cele expres și limitativ descrise în art. 51 din Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, ratificat prin Legea nr. 177/1997, este aceea a dovedirii că „ persoanei obligate prin hotărâre, care nu a participat la proces, i s-au înmânat citația și actul de sesizare a instanței în timp util și în conformitate cu legea părții contractante pe teritoriul căreia a fost pronunțată hotărârea (…)”, dovadă care trebuie să constea în „actele originale sau copii certificate de pe acestea, din care să rezulte că persoanei obligate prin hotărâre, care nu a luat parte la proces, i s-a înmânat, cel puțin o dată, la timp și în forma cuvenită, citația”, după cum se prevede în art. 52 alin. (2) lit. b). Ceea ce reclamanta ar fi trebuit să depună la dosar, în aplicarea normelor citate, este dovada legalei citări a pârâtei pentru cel puțin un termen de judecată în vreuna dintre fazele procesuale parcurse în acea cauză, astfel cum această dovadă se regăsește în dosarul Judecătoriei Chișinău (în hotărârea acelei instanțe) și ar trebui să se regăsească în dosarul Curții de Apel Economice a Republicii Moldova (nu s-au indicat filele din dosar), în ambele hotărâri consemnându-se că pârâta a fost legal înștiințată despre ora, data și locul examinării cauzei.

Dovada de citare ar fi trebuit să constea chiar în citația sau înștiințarea întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 102 și 103 din C. proc. civ. ale Republicii Moldova, publicat la 12 iunie 2003 în M. Of. nr. 111-115, cu modificările ulterioare, ce trebuie comunicată persoanelor aflate în străinătate, cu domiciliu sau reședință cunoscută, cu respectarea dispozițiilor art. 104 alin. (2), respectiv ca scrisoare recomandată cu aviz de primire. Or, reclamanta nu a depus în cauză copii certificate, pentru conformitate cu originalul, de pe citația ori înștiințarea aflată la dosarul instanțelor din Republica Moldova sau de pe dovada de citare ori înștiințare, de asemenea, aflată la acel dosar, după cum, în mod corect, a constatat instanța de apel prin decizia recurată.

Înscrisurile pe care reclamanta a înțeles să le depună sunt reprezentate de formulare de expediere și de livrare a unor documente, întocmite de serviciul de curierat (depuse din nou în recurs, cu ștampila societății respective) , în care figurează ca expeditor Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău, respectiv Curtea de Apel Economică, precum și dovezi de livrare în România a documentelor astfel expediate, către pârâta SC V.B. SRL, ce a semnat pentru primirea lor. Aceste înscrisuri nu sunt concludente din perspectiva cerințelor prevăzute de art. 51 și 52, atât timp cât nu s-a înfățișat însăși citația ori înștiințarea existentă la dosarul instanțelor moldovenești și nici nu s-a făcut dovada respectării formei prescrise de lege, a expedierii citației prin scrisoare recomandată cu aviz de primire.

Pe de altă parte, nu rezultă conținutul documentelor expediate prin serviciul de curierat, fiind nerelevant, în aceste condiții, că figurează ca expeditor înseși instanțele care au pronunțat hotărârile din cauza respectivă, cât timp nu se cunosc înscrisurile transmise, cu consecința că dovada primirii documentelor de către pârâtă, sub semnătură, nu atestă însăși înștiințarea părții despre procesul în discuție. Se reține, de asemenea, că, prin motivele de recurs, reclamanta a arătat că pârâta ar fi fost înștiințată despre proces prin comunicarea încheierii întocmite de judecătorul raportor de la nivelul Judecătoriei, respectiv al Curții de Apel, prin care s-a decis data și ora examinării cauzei.

Reclamanta nu a dovedit, însă, atare înștiințare prin înscrisurile depuse, care ar fi trebuit să cuprindă tocmai actele din dosarele instanțelor din Republica Moldova, mai mult, nu a arătat motivul pentru care instanțele ar fi recurs la o asemenea modalitate de înștiințare, pe care C. proc. civ. nu o prevede explicit și nici că a existat dispoziția motivată a instanțelor în acest sens. Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 51 și 52 din tratatul bilateral dintre România și Republica Moldova, respingând, în mod corect, cererea de chemare în judecată. În consecință, va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de repunere a reclamantei SC S SRL în termenul de declarare a recursului. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC S SRL împotriva deciziei nr. 102 din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 aprilie 2011.