ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4964/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2838 din 25

octombrie 2010, Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea reclamantului T.C. la

judecata în contradictoriu cu pârâtul C.D. și a respins cererea de chemare în

judecată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere că reclamanții și-au fondat acțiunea pe

prevederile art. 504 C. proc. pen. urmărind obținerea de daune morale și

materiale pentru arestarea nelegală intervenită la 04 aprilie 1994, conform

celor reținute prin încheierea de ședință nr. 73/PI din 19 ianuarie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 249/59/2009 al secției comerciale și de contencios

administrativ a Tribunalului Timiș. În consecință, instanța a respins, ca

tardiv formulată acțiunea reclamanților împotriva Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, întrucât arestarea lor, intervenită în baza

mandatelor de arestare preventivă nr. Y din 04 aprilie 1994 al Parchetului de

pe lângă Tribunalul Timiș, pentru T.C., și nr. X din 04 aprilie 1994, pentru

T.P., acuzați de săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 254

alin. (2) C. pen., s-a finalizat prin infirmarea rechizitoriului adoptat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 14/P/1994,

scoaterea de sub urmărire penală a celor doi inculpați și sancționarea acestora

cu câte 25.000 RON amendă administrativă, conform ordonanței de infirmare a

rechizitoriului nr. 1273/379/1995 pronunțată de secția de urmărire penală și

criminalistică a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

dreptul la acțiune al reclamanților fiind prescris, potrivit art. 506 alin. (2)

C. proc. pen. ("acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la

data rămânerii definitive după caz, a hotărârilor instanțelor de judecată sau a

ordonanțelor procurorului").

Pe de altă parte,

potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen. în vigoare la data emiterii

mandatelor de arestare preventivă, acțiunea în repararea pagubei putea fi

pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare

sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, termenele fiind

depășite cu mult de către reclamanți.

Cum, potrivit art.

505 alin. (3) C. proc. pen., pentru obținerea reparației pagubei, persoana

îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție

domiciliază, chemând în judecată statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor,

acțiunea acestora apare ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă, în ceea ce-i privește pe pârâții S.V.V. și D.N.A.

Serviciul Teritorial Timișoara, respectiv acțiunea reclamantului P.V. împotriva

pârâtului C.D., instanța luând act de renunțarea reclamantului T.C. la

judecarea acțiunii împotriva pârâtului C.D. în baza art. 246 C. proc. civ.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții T.C. și T.P., iar prin Decizia civilă nr.

889 din 18 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a respins apelul reclamanților

reținându-se următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 249/59/2009 la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la

despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin refuzul de a răspunde în scris

la o petiție, respectiv la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin arestarea

lor.

Competența de

soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiș, ca instanță

de contencios administrativ, instanța reținând incidența disp. art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme "autoritățile publice chemate în

judecată sunt de nivel județean" (Dosar nr. 249/59/2009).

Rezultă că pricina a

fost trimisă la secția de contencios administrativ a tribunalului exclusiv

datorită nivelului ierarhic la care se află instituția pârâtă.

În aceste condiții,

instanța de contencios, în baza art. 129 C. proc. civ. rap. la art. 84 C. proc.

civ., a apreciat că, întrucât pretențiile reclamanților decurg din împrejurarea

arestării lor, incidente sunt dispozițiile art. 504 C. proc. pen., iar

competența de soluționare a cauzei revine secției civile a tribunalului,

conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.

Această încheiere nu

a fost atacată de reclamanți, astfel că instanța civilă a procedat la

soluționarea cererii de chemare în judecată, fără ca obiectul cererii de

chemare în judecată să fie denaturat, cum susțin apelanții.

Este de observat că

reclamanții înșiși arată că informațiile pe care le-au solicitat au fost

primite la 7 martie 2008 - deci anterior înregistrării prezentei cereri de

chemare în judecată - ca urmare a cererii înregistrate sub nr. 461/59/2007 la

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Astfel învestită,

prima instanță a reținut în mod corect că, față de disp. art. 504 și urm. C.

proc. pen., cererea în despăgubiri este prescrisă.

Având în vedere

excepția invocată și disp. art. 167 alin. (1) C. proc. civ., sunt neîntemeiate criticile

vizând necitarea la interogatoriu a pârâților persoane fizice.

Susținerile

referitoare la necitarea reclamanților nu sunt întemeiate, având în vedere că

aceștia au fost citați pe parcursul procesului, la termenul de judecată din 18

octombrie 2010 reclamantul T.P. având termen în cunoștință, iar reclamantul

T.C. fiind prezent la dezbateri (dosar fond).

Susținerile

reclamanților referitoare la discriminarea lor în raport cu pârâții sunt, de

asemenea, neîntemeiate, din conținutul dosarului nerezultând o atare

împrejurare.

Instanța de apel a

mai reținut că nici criticile vizând limitarea accesului la justiție nu se

constituie în temeiuri de anulare sau schimbare a sentinței, având în vedere că

reclamanții au avut posibilitatea să formuleze cereri și să depună înscrisuri

în susținerea pretențiilor lor și că stabilirea unui termen în interiorul

căruia aceste pretenții pot fi admise în fața instanței nu reprezintă o

îngrădire a liberului acces la justiție.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții T.C. și T.P.

Astfel deși

reclamanții au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C.

proc. civ., nu au arătat în ce constau criticile aduse hotărârii instanței de

apel, limitându-se la redarea istoricului cauzei și a succesiunii de fapte ce

i-au determinat în promovarea acțiunii.

Astfel față de

această situație în cauză este incidentă excepția nulității recursului.

Față de această

excepție, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea

nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. încadrarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Neîncadrarea

motivelor de casare sau modificare prevăzute de art. 334 C. proc. civ., sau

imposibilitatea încadrării din oficiu a criticilor formulate într-unul din

cazurile expres și limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea căii de atac

a recursului, atrage sancțiunea nulității cererii de recurs.

Din perspectiva celor

expuse, este de reținut că recurenții nu numai că nu s-au conformat exigențelor

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., dar nici nu au formulat

critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare

sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel în cuprinsul

cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise ale

deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus

indicarea punctuală de către recurenți a motivelor de nelegalitate prin

raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță

în fundamentarea acesteia.

Modalitatea de

motivare a recursului adoptată de recurenți constă practic în redarea

istoricului, a obiectului cauzei, fără a arăta în concret în ce constă greșeala

efectivă a instanței de apel.

Or, succesiunea de

fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din

punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu

vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori

casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita

controlul judiciar în recurs.

Având în vedere că

recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar criticile formulate de recurenți nu se circumscriu acestui cadru

legal, urmează a se constata nulitatea recursului conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții T.C. și T.P. împotriva Deciziei civile nr. 889A din 18

mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat

de GGC - CT