ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 125/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 276 din 25 martie 2010, Tribunalul Cluj a admis acțiunea formulată de reclamantul G.I.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a obligat pârâtul să achite reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 243.900 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată reclamantului prin sentința nr. 181/1950, pronunțată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 952 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 181 din 22 martie 1950 pronunțată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj reclamantul G.I.

a fost condamnat la 8 ani temniță grea, 6 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. Din biletul de eliberare din 12 mai 1956 a Formațiunii nr. 0622 Aiud rezultă că reclamantul a executat efectiv pedeapsa în perioada 23 august 1949 - 12 mai 1956. Din declarațiile martorilor Ș.G. și U.A. a rezultat că reclamantul a fost închis în penitenciarele din Pitești, Gherla și Aiud. La penitenciarul Pitești a fost victima fenomenului Pitești, în cadrul căruia deținuții erau bătuți și terorizați de alți deținuți conduși de Ț., condițiile de detenție fiind greu de imaginat pentru o persoană normală. În toamna anului 1951 reclamantul a ajuns la Penitenciarul Gherla, unde a lucrat la fabrică și s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar in anul 1955 a fost mutat la Penitenciarul Aiud.

După eliberare reclamantul a lucrat ca magaziner și apoi funcționar, fără să poată profesa în domeniul pentru care a făcut facultatea, fiind în continuare urmărit de securitate. Reclamantul a depus la dosar copii ale diplomei de licență, ale tabelului privind notele obținute și ale mai multor adrese emise de Facultatea de Științe Juridice din cadrul Universității Babeș-Bolyai și de Ministerul Învățământului, din care rezultă că după eliberare reclamantul a urmat cursurile la secția fără frecvență în perioada 1956-1959, după care a fost exmatriculat, întrucât avea „o situație necorespunzătoare”, fiind reînmatriculat în anul 1966/1967. De asemenea, a depus copia cărții de muncă din care reiese că după eliberare a lucrat ca strungar, magaziner, merceolog, contabil, șef serviciu aprovizionare, economist.

Din actele comunicate de CNSAS rezultă că reclamantul a fost urmărit permanent de securitate până în anul 1989. Prin hotărârea nr. 156 din 10 august 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada de detenție a reclamantului, de 6 ani, 8 luni și 9 zile, reprezintă 10 ani vechime în muncă și s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 1.333 lei. În lumina dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 și art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică suferită.

Instanța de fond a reținut că prin condamnarea politică suferită reclamantului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecințele condamnării vizând sănătatea sa fizică și psihică, precum și situația familială, profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în mod esențial la vârsta de 20 ani datorită condamnării și a apreciat că suma solicitată cu titlu de daune morale, de 243.900 euro, reprezintă o reparație echitabilă pentru suferințele produse acestuia ca urmare a condamnării sale politice, raportat la toate elementele stării de fapt rezultate din probatoriile administrate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că la cuantificarea daunelor morale au avut preponderență aprecierile subiective, imposibil de controlat judiciar, ajungându-se la supraevaluarea prejudiciului.

Pârâtul a mai arătat că instanța de fond și-a întemeiat hotărârea, în cea mai mare parte, pe prezumții, reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ., iar regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin sentința criticată. S-a criticat totodată faptul că instanța nu a ținut cont de măsurile reparatorii acordate reclamantului în baza altor acte normative : Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin decizia civilă nr. 55/ A din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă,de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul pârâtului, reținând că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație ce are drept consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe textul legal arătat, care, astfel, și-a încetat efectele juridice. În lipsa existenței temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor îndreptățite la despăgubiri morale, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., iar reclamantul de deține un „bun” sau o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, pentru ca solicitările sale să fie soluționate din perspectiva acestor reglementări.

Instanța de apel a menținut însă obligația stabilită în sarcina pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată, reținând că, în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, Statul este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nicio măsură reclamantului ci doar Statului, care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul Glodeanu Ioan Inocențiu, arătând că în mod greșit instanța de apel a constatat incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 care a lipsit de efecte juridice textul legal care reglementa acordarea daunelor morale în situațiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Cauza putea fi soluționată prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar dreptul la despăgubiri nu își are temeiul doar în textul declarat neconstituțional, ci, în primul rând, în textele art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009. Chiar dacă instanța de apel nu mai putea să aprecieze aspectele deduse judecății din perspectiva prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, trebuia să constate că efectele condamnării politice nu s-au rezumat la prejudiciile de tip patrimonial ce au fost cauzate, pe de o parte, prin privarea de libertate, iar, pe de altă parte, ulterior, prin măsurile restrictive ce au fost consecințe ale simplei calități de condamnat politic (de ex.

calculul vechimii în muncă în perioada anterioară anului 1989, veniturile salariale neconforme pregătirii dată fiind nerecunoașterea pregătirii profesionale, etc.); că efectele pe plan moral ale condamnării politice nu au fost cu nimic înlăturate prin aceea că în textul art. 2 din lege s-a înscris sintagma „efectele acestora sunt înlăturate de drept”; că natura însăși a drepturilor nepatrimoniale încălcate prin condamnarea politică este incompatibilă cu a considera că, pe acest plan, efectele condamnării sunt înlăturate de drept. De aceea, pentru o reală înlăturare a acestor efecte era necesar ca dispoziția din art. 2 al legii de reparație să fie considerată a fi un temei suficient și al dreptului la înlăturarea efectelor suferite, sub forma concretă a unui drept la despăgubiri.

Sub aspect procedural, o dispoziție imperativă așa cum este cea din art. 2 din Legea nr. 221/2009, nu trebuie, în mod distinct, explicit și special, invocată de cel care promovează acțiunea în justiție ca mijloc de realizare a drepturilor sale, ci instanța este ținută să îi dea în mod direct eficiență (instanța de fond a și procedat, de altfel, în acest sens); În condițiile în care legea specială a reglementat doar dreptul la reparație, ceea ce înseamnă și obligația corelativă corespunzătoare, dar nu a stabilit și modul de determinare a cuantumului daunelor cuvenite, devin incidente prevederile art. 998 - 999 C. civ., care consacră în dreptul intern principiul reparației integrale a prejudiciilor, inclusiv a celor morale.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. În mod corect instanța de apel a dat eficiență deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, legalitatea acestui act de procedură fiind confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat tocmai problema de drept a efectelor celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare.

Decizia în interesul legii a fost p ublicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. -15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate. În condițiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță, analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, o asemenea soluție este contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I - a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I - a C. proc.

civ. sunt redate în teza a II - a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Nu poate fi primită nici critica recurentului referitoare la faptul că art. 1 și 2 din Legea 221/2009 ar trebui să fie considerat un temei suficient pentru confirmarea dreptului său la acordarea daunelor pentru prejudiciul moral suferit, întrucât înlăturarea de drept a efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare privesc efectele directe decurgând din condamnare, efecte în plan penal (înlăturarea acelei condamnări din cazierul judiciar al persoanei sau a efectelor altor pedepse accesorii și complementare, dacă era cazul, etc.); or, singurul temei pentru repararea prejudiciului de natură morală decurgând din condamnare era art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, normă declarată neconstituțională, astfel cum s-a arătat.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.I.I., împotriva deciziei nr. 55/ A din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă,de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.