ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 125/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 125/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 276 din 25 martie 2010, Tribunalul

Cluj a admis acțiunea formulată de reclamantul G.I.I., împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a obligat

pârâtul să achite reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de

243.900 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea politică aplicată reclamantului prin sentința nr. 181/1950,

pronunțată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj; a obligat

pârâtul să achite reclamantului suma de 952 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că prin sentința nr. 181 din 22 martie 1950 pronunțată în Dosarul

nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj reclamantul G.I. a fost condamnat la

8 ani temniță grea, 6 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru crima

de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen.

Din biletul de eliberare din 12 mai 1956

a Formațiunii nr. 0622 Aiud rezultă că reclamantul a executat efectiv pedeapsa

în perioada 23 august 1949 - 12 mai 1956.

Din declarațiile martorilor Ș.G. și U.A.

a rezultat că reclamantul a fost închis în penitenciarele din Pitești, Gherla

și Aiud. La penitenciarul Pitești a fost victima fenomenului Pitești, în cadrul

căruia deținuții erau bătuți și terorizați de alți deținuți conduși de Ț.,

condițiile de detenție fiind greu de imaginat pentru o persoană normală. În

toamna anului 1951 reclamantul a ajuns la Penitenciarul Gherla, unde a lucrat la fabrică și s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar in anul 1955 a fost mutat la Penitenciarul Aiud.

După eliberare reclamantul a lucrat

ca magaziner și apoi funcționar, fără să poată profesa în domeniul pentru care

a făcut facultatea, fiind în continuare urmărit de securitate.

Reclamantul a depus la dosar copii

ale diplomei de licență, ale tabelului privind notele obținute și ale mai

multor adrese emise de Facultatea de Științe Juridice din cadrul Universității

Babeș-Bolyai și de Ministerul Învățământului, din care rezultă că după

eliberare reclamantul a urmat cursurile la secția fără frecvență în perioada

1956-1959, după care a fost exmatriculat, întrucât avea „o situație

necorespunzătoare”, fiind reînmatriculat în anul 1966/1967.

De asemenea, a depus copia cărții de

muncă din care reiese că după eliberare a lucrat ca strungar, magaziner,

merceolog, contabil, șef serviciu aprovizionare, economist.

Din actele comunicate de CNSAS

rezultă că reclamantul a fost urmărit permanent de securitate până în anul

1989.

Prin hotărârea nr. 156 din 10 august

1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 s-a

stabilit că perioada de detenție a reclamantului, de 6 ani, 8 luni și 9 zile,

reprezintă 10 ani vechime în muncă și s-a acordat reclamantului o indemnizație

lunară de 1.333 lei.

În lumina dispozițiilor art. 1 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 221/2009 și art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege

instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului

moral suferit prin condamnarea politică suferită.

Instanța de fond a reținut că prin

condamnarea politică suferită reclamantului i s-a produs un prejudiciu deosebit

de grav, consecințele condamnării vizând sănătatea sa fizică și psihică, precum

și situația familială, profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind

schimbat în mod esențial la vârsta de 20 ani datorită condamnării și a apreciat

că suma solicitată cu titlu de daune morale, de 243.900 euro, reprezintă o

reparație echitabilă pentru suferințele produse acestuia ca urmare a

condamnării sale politice, raportat la toate elementele stării de fapt

rezultate din probatoriile administrate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând

că la cuantificarea daunelor morale au avut preponderență aprecierile

subiective, imposibil de controlat judiciar, ajungându-se la supraevaluarea

prejudiciului.

Pârâtul a mai arătat că instanța de

fond și-a întemeiat hotărârea, în cea mai mare parte, pe prezumții, reținute cu

nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ., iar regulile de evaluare a

prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală,

pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin sentința

criticată.

S-a criticat totodată faptul că

instanța nu a ținut cont de măsurile reparatorii acordate reclamantului în baza

altor acte normative

:

Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin decizia civilă nr. 55/ A din 21

ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă,de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul pârâtului, reținând

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, situație ce are drept consecință lipsirea de fundament

juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe textul legal arătat, care, astfel,

și-a încetat efectele juridice.

În lipsa existenței temeiului legal

ce instituia dreptul persoanelor îndreptățite la despăgubiri morale, rezultă că

o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., iar

reclamantul de deține un „bun” sau o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, pentru ca solicitările sale să fie

soluționate din perspectiva acestor reglementări.

Instanța de apel a menținut însă obligația

stabilită în sarcina pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată,

reținând că, în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, Statul este în

culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces,

introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar

dispariția acestui temei legal nu se datorează în nicio măsură

reclamantului

ci doar Statului, care trebuie să

răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată

la fond și în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamantul Glodeanu Ioan Inocențiu, arătând că în mod greșit instanța

de apel a constatat incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010

care a lipsit de efecte juridice textul legal care reglementa acordarea

daunelor morale în situațiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Cauza putea fi soluționată prin

raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea

civilă delictuală, iar dreptul la despăgubiri nu își are temeiul doar în textul

declarat neconstituțional, ci, în primul rând, în textele art. 1 și art. 2 din

Legea nr. 221/2009.

Chiar dacă instanța de apel nu mai

putea să aprecieze aspectele deduse judecății din perspectiva prevederilor art.

5 alin. (1) lit. a) din lege, trebuia să constate că efectele condamnării

politice nu s-au rezumat la prejudiciile de tip patrimonial ce au fost cauzate,

pe de o parte, prin privarea de libertate, iar, pe de altă parte, ulterior,

prin măsurile restrictive ce au fost consecințe ale simplei calități de

condamnat politic (de ex. calculul vechimii în muncă în perioada anterioară

anului 1989, veniturile salariale neconforme pregătirii dată fiind

nerecunoașterea pregătirii profesionale, etc.); că efectele pe plan moral ale

condamnării politice nu au fost cu nimic înlăturate prin aceea că în textul art.

2 din lege s-a înscris sintagma „efectele acestora sunt înlăturate de drept”;

că natura însăși a drepturilor nepatrimoniale încălcate prin condamnarea

politică este incompatibilă cu a considera că, pe acest plan, efectele

condamnării sunt înlăturate de drept.

De aceea, pentru o reală înlăturare

a acestor efecte era necesar ca dispoziția din art. 2 al legii de reparație să

fie considerată a fi un temei suficient și al dreptului la înlăturarea

efectelor suferite, sub forma concretă a unui drept la despăgubiri.

Sub aspect procedural, o dispoziție

imperativă așa cum este cea din art. 2 din Legea nr. 221/2009, nu trebuie, în

mod distinct, explicit și special, invocată de cel care promovează acțiunea în

justiție ca mijloc de realizare a drepturilor sale, ci instanța este ținută să

îi dea în mod direct eficiență (instanța de fond a și procedat, de altfel, în

acest sens);

În condițiile în care legea specială

a reglementat doar dreptul la reparație, ceea ce înseamnă și obligația

corelativă corespunzătoare, dar nu a stabilit și modul de determinare a

cuantumului daunelor cuvenite, devin incidente prevederile art. 998 - 999 C. civ.,

care consacră în dreptul intern principiul reparației integrale a prejudiciilor,

inclusiv a celor morale.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

În mod corect instanța de apel a dat

eficiență deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de

Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă

temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, legalitatea acestui act de

procedură fiind confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în

interesul legii, prin care s-a tranșat tocmai problema de drept a efectelor

celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor

jurisdicționale aflate în curs de desfășurare.

Decizia în interesul legii a fost p

ublicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele

la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în

interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât

și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a

drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de

aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta

pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a

căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță

- sunt

sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și

generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând

(nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei

dispoziții legale exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în interesul

legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând

eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M. Of. -15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

De asemenea, în mod corect, instanța

de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C.

civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.,

criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.

În condițiile în care reclamantul a

invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat

de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca

atare în primă instanță, analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor

prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului.

Or, o asemenea soluție este contrară

dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I - a C. proc. civ., potrivit cărora „În

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are

caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării

cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de

chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui

alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către

reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la regula prevăzută în

art. 294 alin. (1) teza I - a C. proc. civ. sunt redate în teza a II - a și în alin.

(2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza

acesteia.

Fiind de strictă interpretare și

aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la

temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în

conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea

efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor,

astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Nu poate fi primită nici critica

recurentului referitoare la faptul că art. 1 și 2 din Legea 221/2009 ar trebui

să fie considerat un temei suficient pentru confirmarea dreptului său la

acordarea daunelor pentru prejudiciul moral suferit, întrucât înlăturarea de

drept a efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare privesc efectele

directe decurgând din condamnare, efecte în plan penal (înlăturarea acelei

condamnări din cazierul judiciar al persoanei sau a efectelor altor pedepse

accesorii și complementare, dacă era cazul, etc.); or, singurul temei pentru

repararea prejudiciului de natură morală decurgând din condamnare era art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege, normă declarată neconstituțională, astfel cum s-a arătat.

În aceste condiții, Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru

care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul G.I.I., împotriva deciziei nr. 55/ A din 21 ianuarie

2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă,de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 13 ianuarie 2012.