ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 24/2013

Asupra

contestației în anulare de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1920 din

6 iunie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 8876/101/2009, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul D.T. împotriva deciziei penale nr. 23 din 1 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

S-a dedus din

pedeapsa aplicată recurentului inculpat, perioada executată de la 29 martie

2007 la 4 octombrie 2007 și de la 30 septembrie 2011 la 6 iunie 2012.

A fost obligat

recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul

desemnat din oficiu, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare contestatorul D.T., aceasta fiind înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 15 iunie

2012.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen.

Examinând contestația

în anulare formulată de contestatorul D.T., sub aspectul admisibilității în principiu,

Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor

urma.

Contestația în

anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori

de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele

de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.

Natura juridică

a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației

în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși

instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a

dat hotărârea și de a o infirma eventual.

În conformitate

cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a

contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor

privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală,

arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi

în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la

dosarul cauzei.

Art. 386 C. proc.

pen. prevede cazurile în care se poate face contestație în anulare, însă numai împotriva

hotărârilor penale definitive, contestația în anulare putând fi exercitată doar

în cazurile și în condițiile prevăzute expres și limitativ de lege.

Prin urmare, examinarea

temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilității

în principiu.

Potrivit dispozițiilor

art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura

de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a

fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța

de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f-i

1

, cu privire la care existau

probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri diferite pentru aceeași faptă;

e) când la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent

nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. 1

1

ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Așadar, legiuitorul

a prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată

prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această

cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura

efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive.

În prezenta cauză,

se constată că a fost promovată contestația în anulare invocându-se dispozițiile

art. 386 lit. c) C. proc. pen. Pe această cale, s-a solicitat admiterea în principiu

a contestației, prin constatarea existenței unei cauze de nepedepsire a inculpatului

și desființarea hotărârii atacate.

În susținerea

orală a contestației în anulare, s-a arătat că din modul în care a fost soluționată

cauza nu rezultă în mod neechivoc că sentința pronunțată de autoritățile judiciare

spaniole ar fi fost examinată de către instanța de recurs.

Înalta Curte reține,

însă, că din datele existente la dosar nu rezultă dovezi în sprijinul cazului pe

care se fundamentează calea extraordinară de atac exercitată, respectiv cel reglementat

de dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen.

Astfel, se constată

că instanța de recurs a examinat critica formulată de inculpatul D.T., circumscrisă

cazului de casare prevăzut de art. 335

9

pct. 15 C. proc. pen., în sensul

de a se constatata existența autorității de lucru judecat, motivat de faptul că,

pentru infracțiunile deduse judecății, inculpatul a fost condamnat definitiv de

instanțele spaniole, însă, pe baza înscrisurilor depuse la dosar - printre care

și sentința nr. 114/11 din 31 martie 2011 pronunțată de autoritățile judiciare spaniole

- a reținut că între cauza soluționată prin această hotărâre și cauza ce face obiectul

recursului nu există identitate de persoane și de obiect, nefiind îndeplinite condițiile

legale pentru a concluziona că inculpatul a fost condamnat de două ori pentru aceeași

faptă.

Astfel fiind,

contestația în anulare formulată de conte statorul D.T. apare ca fiind inadmisibilă,

față de împrejurarea că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele care condiționează

admiterea în principiu a acesteia.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată

de conte statorul D.T. împotriva deciziei penale nr. 1920 din 6 iunie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 8876/101/2009.

în temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

În ceea ce privește

cererea formulată de contestatorul D.T., de suspendare a executării hotărârii a

cărei anulare se solicită, se constată că aceasta nu a mai fost susținută de apărătorul

ales al contestatorului în cadrul concluziilor formulate în fața Înaltei Curți,

iar pe de altă parte, aceasta nici nu mai putea fi supusă analizei instanței, în

contextul în care contestația în anulare este privită ca fiind inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul D.T. împotriva deciziei penale

nr. 1920 din 6 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 8876/101/2009.

Obligă contestatorul la plata sumei

de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

7 ianuarie 2013.