ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5165/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 4380/99/2007 reclamantul M.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Iași prin Primar, SC V. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea dispoziției nr. 862 din 14 mai 2007, prin care s-a respins cererea sa de restituire în natură a imobilului situat în Iași, strada S.A. Ulterior, constatându-se că pentru suprafața de teren în litigiu s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC S. SA Iași, s-a invocat excepția de nelegalitate a acestui certificat.

În motivarea excepției de nelegalitate a certificatului din anul 1995, invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul a susținut că terenul în litigiu a fost proprietatea antecesorilor săi, iar trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu, SC S. SA deținând fără nici un drept acest teren. S-a mai susținut că atâta timp cât SC S. SA este beneficiara unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ea nu putea înstrăina acest imobil către SC V. SA. Prin întâmpinare, pârâta SC S. SA Iași a arătat că imobilul în suprafață de 7.159 m.p., situat în Iași, strada S.A. este deținut în proprietate cu just titlu, întrucât societatea a devenit societate cu capital privat prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni al statului de către acționarul majoritar SC R. București.

Ca atare, restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, iar excepția de nelegalitate nu mai prezintă relevanță în cauză. Prin încheierea pronunțată la data de 21 aprilie 2008 Tribunalul Iași a înaintat dosarul Curții de Apel Iași pentru soluționarea excepției de nelegalitate invocată de reclamant, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 452/45/2008. Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 107/CA din 3 mai 2010, a respins excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995, invocată de către reclamantul M.S. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că verificarea legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu la o situație de fapt apreciată ca fiind de natură să afecteze legalitatea actului.

Or, autorul excepției a susținut doar că certificatul din anul 1995 este un act nelegal emis la „adăpostul Legii nr. 15/1990” și cu „încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001”, fără a arăta ce dispoziții legale au fost încălcate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul susține, în esență, că titlul de proprietate este emis cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, precum și a criteriilor din 28 februarie 1992 ale Ministerului Finanțelor. Se mai susține faptul că certificatul de atestare s-a emis pentru un teren care cuprinde o suprafață de 7.070 m.p., situat la adresa SC S. SA, teren aferent construcțiilor care au fost și sunt proprietatea sa, în calitate de moștenitor al acționarilor societății SC C. SA.

Se susține, totodată, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate. Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței recurate că reclamantul nu a reușit să susțină, prin nici un argument, temeiul excepției invocate, aspectele aduse în discuție de către autorul excepției de nelegalitate vizând fără echivoc fondul pricinii, care face obiectul acțiunii civile introduse pe rolul Tribunalului Iași. În practica judecătorească s-a reținut în mod corect că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privitoare la excepția de nelegalitate care poate fi cercetată „oricând” în cadrul unui proces, sunt de natură a înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin atingerea adusă principiului securității raporturilor juridice. Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 erau aplicabile principiile generale de drept recunoscute de practica judiciară, reclamantul având posibilitatea de a solicita anularea actului administrativ conform prevederilor legale în vigoare la data emiterii acestuia, respectiv Legea nr. 29/1990.

Prevederile Legii nr. 554/2004 pot fi aplicate numai actelor administrative unilaterale individuale emise după această dată, ori reclamantul a invocat nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ce a fost emis la data de 10 august 1995. Prin Deciziile nr. 404 din 10 aprilie 2008, nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și ale art. II alin. (2) și art. III din Legea nr. 262/2007.

După pronunțarea acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin deciziile pronunțate, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată și în realizarea rolului ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător convențional și comunitar, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența C.E.D.O. și a Curții de Justiție de la Luxemburg, a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Cu privire la invocarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare și a art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, ca temeiuri de drept ale excepției de nelegalitate invocate împotriva unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, instanța supremă a decis că: „judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (C.E.D.O., hotărârea din 26 aprilie 2007 – M. Of. nr. 830/05.12.2007). Curtea de Justiție de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar, a reținut și ea că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul comunității să fie pe deplin luat în considerare” (hotărârea din 13 martie 2008). Raportându-se așadar la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O.

(blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (C.E.D.O.

hotărârea din 6 decembrie 2007). Jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg este constantă și unitară în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, în sensul că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (hotărârea din 30 ianuarie 1997, hotărârea din 15 februarie 2001, hotărârea din 23 februarie 2006, etc.).

Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența C.E.D.O. și a Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura în speță aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și a art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate M. Of.

8 nr. 0101/1995, act emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”, Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant la plata către SC S. SA, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.S. împotriva sentinței civile nr. 107/CA din 3 mai 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la cheltuieli de judecată către intimata SC S. SA, în cuantum de 1.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2010.