ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5165/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 4380/99/2007 reclamantul M.S. a chemat în judecată

pe pârâții Municipiul Iași prin Primar, SC V. SA și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând anularea dispoziției nr. 862 din 14 mai 2007, prin

care s-a respins cererea sa de restituire în natură a imobilului situat în Iași,

strada S.A.

Ulterior, constatându-se

că pentru suprafața de teren în litigiu s-a eliberat certificat de atestare a dreptului

de proprietate în favoarea SC S. SA Iași, s-a invocat excepția de nelegalitate a

acestui certificat.

În motivarea excepției

de nelegalitate a certificatului din anul 1995, invocată în temeiul art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul a susținut că terenul în litigiu a

fost proprietatea antecesorilor săi, iar trecerea în proprietatea statului s-a făcut

fără titlu, SC S. SA deținând fără nici un drept acest teren.

S-a mai susținut că atâta

timp cât SC S. SA este beneficiara unui certificat de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor, ea nu putea înstrăina acest imobil către SC V. SA.

Prin întâmpinare, pârâta

SC S. SA Iași a arătat că imobilul în suprafață de 7.159 m.p., situat în Iași,

strada S.A. este deținut în proprietate cu just titlu, întrucât societatea a devenit

societate cu capital privat prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni al statului

de către acționarul majoritar SC R. București. Ca atare, restituirea în natură a

imobilului nu mai este posibilă, iar excepția de nelegalitate nu mai prezintă relevanță

în cauză.

Prin încheierea pronunțată

la data de 21 aprilie 2008 Tribunalul Iași a înaintat dosarul Curții de Apel Iași

pentru soluționarea excepției de nelegalitate invocată de reclamant, cauza fiind

înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal,

sub nr. 452/45/2008.

Curtea de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 107/CA din 3 mai 2010,

a respins excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

din 10 august 1995, invocată de către reclamantul M.S.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut în esență că verificarea legalității certificatului de

atestare a dreptului de proprietate presupune cenzurarea acestuia prin raportare

la dispozițiile legii, iar nu la o situație de fapt apreciată ca fiind de natură

să afecteze legalitatea actului.

Or, autorul excepției

a susținut doar că certificatul din anul 1995 este un act nelegal emis la „adăpostul

Legii nr. 15/1990” și cu „încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001”, fără a arăta

ce dispoziții legale au fost încălcate.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul susține, în

esență, că titlul de proprietate este emis cu încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, precum și a criteriilor din 28 februarie 1992

ale Ministerului Finanțelor.

Se mai susține faptul

că certificatul de atestare s-a emis pentru un teren care cuprinde o suprafață de

7.070 m.p., situat la adresa SC S. SA, teren aferent construcțiilor care au fost

și sunt proprietatea sa, în calitate de moștenitor al acționarilor societății SC

C. SA.

Se susține, totodată,

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) și art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte, analizând

actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu,

în baza art. 304

1

C. proc. civ., constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele în continuare arătate.

Instanța de fond a reținut

în considerentele sentinței recurate că reclamantul nu a reușit să susțină, prin

nici un argument, temeiul excepției invocate, aspectele aduse în discuție de către

autorul excepției de nelegalitate vizând fără echivoc fondul pricinii, care face

obiectul acțiunii civile introduse pe rolul Tribunalului Iași.

În practica judecătorească

s-a reținut în mod corect că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

privitoare la excepția de nelegalitate care poate fi cercetată „oricând” în cadrul

unui proces, sunt de natură a înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat

de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin atingerea

adusă principiului securității raporturilor juridice.

Până la data intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004 erau aplicabile principiile generale de drept recunoscute

de practica judiciară, reclamantul având posibilitatea de a solicita anularea actului

administrativ conform prevederilor legale în vigoare la data emiterii acestuia,

respectiv Legea nr. 29/1990.

Prevederile Legii nr.

554/2004 pot fi aplicate numai actelor administrative unilaterale individuale emise

după această dată, ori reclamantul a invocat nelegalitatea certificatului de atestare

a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ce a fost emis la data de 10

august 1995.

Prin Deciziile nr. 404

din 10 aprilie 2008, nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008,

Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și ale art. II alin. (2) și art.

III din Legea nr. 262/2007.

După pronunțarea acestor

decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, prin deciziile pronunțate, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148

alin. (2) din Constituție, republicată și în realizarea rolului ce revine judecătorului

național în calitate de prim judecător convențional și comunitar, prin raportare

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Carta Drepturilor Fundamentale

a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența C.E.D.O. și a Curții de Justiție

de la Luxemburg, a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire

la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Cu privire la invocarea

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare și a art. II

alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, ca temeiuri de drept ale excepției

de nelegalitate invocate împotriva unui act administrativ unilateral cu caracter

individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, instanța supremă

a decis că: „judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte,

în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala

prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului), iar

pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu

privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările

și jurisprudența comunitară.

În acest sens, judecătorul

național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența

față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie

să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (C.E.D.O., hotărârea din 26 aprilie

2007 – M. Of. nr. 830/05.12.2007).

Curtea de Justiție de

la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de

prim judecător comunitar, a reținut și ea că „este de competența instanței naționale

să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând,

în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul

administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare

principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime

în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și

al autorităților administrative, cu condiția ca interesul comunității să fie pe

deplin luat în considerare” (hotărârea din 13 martie 2008).

Raportându-se așadar la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O. (blocul de convenționalitate),

precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la

Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispozițiile din Legea contenciosului administrativ,

cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în

timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative

unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale

convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor

fundamentale ale omului.

În măsura în care permit

cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea

contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil, consacrat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica C.E.D.O.,

precum și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma

atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea

convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept”

(C.E.D.O. hotărârea din 6 decembrie 2007).

Jurisprudența Curții de

Justiție de la Luxemburg este constantă și unitară în ceea ce privește posibilitatea

de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare,

în sensul că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva

unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni,

trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv

și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici

chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (hotărârea din 30 ianuarie

1997, hotărârea din 15 februarie 2001, hotărârea din 23 februarie 2006, etc.).

Ca o consecință a celor

expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată,

prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența

C.E.D.O. și a Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte de Casație și Justiție

va înlătura în speță aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și a art. II alin. (2) teza

finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter

individual, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate M. Of.

8 nr. 0101/1995, act emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat

în cauză ca nefondat.

Totodată, în temeiul

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia „partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”, Înalta Curte va

obliga recurentul-reclamant la plata către SC S. SA, a cheltuielilor de judecată

în cuantum de 1.000 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.S. împotriva sentinței civile nr. 107/CA din 3 mai 2010 a Curții de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la cheltuieli

de judecată către intimata SC S. SA, în cuantum de 1.000 RON, cu aplicarea art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2010.