ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2193/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2193/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 2

octombrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamantul N.M.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.C.I.Ț.

următoarele:

- constatarea nulității absolute a

Hotărârii nr. 1 a adunării generale extraordinare a acționarilor B.C.I.Ț. din

data de 04 septembrie 1993, referitoare la "reglementarea dreptului de vot

a acționarilor băncii", pentru fraudarea dispozițiilor legale și urmărirea

unui scop ilicit;

- constatarea nulității absolute a

art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ț. SA și a art. 7 alin. (2) din contractul

de societate al B.C.I.Ț. SA

- constatarea nulității absolute a

Hotărârii nr. 2 a adunării generale extraordinare a acționarilor B.C.I.Ț. SA,

din data de 09 aprilie 1993, referitoare la "majorarea specială a

capitalului băncii", pentru fraudarea dispozițiilor legale și urmărirea

unui scop ilicit;

- radierea menționării Hotărârilor

nr. 1 și 2 ale adunării generale extraordinare a acționarilor B.C.I.Ț. SA din

data de 09 aprilie 1993 de la Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul

București.

În motivare, reclamantul a arătat că

este acționar al băncii încă de la înființarea acesteia în anul 1991 prin

subscrierea unei sume în lei reprezentând contravaloarea a 5 acțiuni de câte

35.000 lei fiecare.

Potrivit reclamantului la data

ținerii adunării generale a acționarilor și adoptării hotărârilor ce fac

obiectul prezentei acțiuni în constatarea nulității, actele constitutive ale

societății conțineau grave încălcări ale dispozițiilor legale în vigoare

constând în existența de acțiuni emise de societate cu valori nominale diferite

respectiv acțiuni cu o valoare nominală de 35.000 lei fiecare și acțiuni cu o

valoare nominală de 1000 dolari USA fiecare.

Susține reclamantul că deși B.I.Ț. a

fost constituită în regimul Decretului-lege nr. 96/1990 care permitea

posibilitatea exprimării capitalului social în valută și în lei, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 35/1991, banca era datoare să își modifice actele

constitutive respectiv art. 6 din statut.

Că în acest cadru nelegal au fost

adoptate Hotărârea nr. 1 și 2 din data de 9 aprilie 1993.

Hotărârea nr. 1 adoptată de Adunarea

Generală Extraordinară a Acționarilor B.C.I.Ț. din data de 09 aprilie 1993 este

lovită de nulitate absolută, deoarece încalcă dispoziții imperative ale Legii

societăților comerciale și ale Legii contabilității. Astfel, se fraudează

dispozițiile art. 63 din Legea nr. 31/1990 care consacră principiul egalității

în drepturi a acționarilor, prin alocarea discriminatorie de acțiuni gratuite

doar către anumiți acționari și se întemeiază pe o cauză ilicită.

Potrivit reclamantului, Hotărârea

nr. 2 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor B.C.I.Ț. SA din data de

09 aprilie 1993 este lovită de nulitate absolută deoarece au fost fraudate

dispozițiile art. 63 și art. 161 din Legea nr. 31/1990 în vechea formulare,

prin participarea acționarului I.Ț. la majorarea capitalului băncii prin

achiziționarea a 20.000 de acțiuni noi și prin participarea B.E.R.D. la

majorarea capitalului social, prin dobândirea unui procent de 20% din capitalul

social, prin subscrierea unui număr de 32.000 de noi acțiuni, în dolari, cu o

valoare de 250 dolari SUA fiecare.

Majorarea capitalului social decisă

prin A.G.A. nr. 2 este lovită de nulitate absolută întrucât s-a întemeiat pe o

cauză ilicită fiind adoptată și cu încălcarea prevederilor art. 77 din Legea

nr. 31/1990 din varianta inițială.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat

excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capetele

de cerere referitoare la constatarea nulității absolute a Hotărârilor A.G.E.A

nr. 1 și 2 din 09 aprilie 1993, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului N.M.P., în ceea ce privește capătul de cerere referitor la

constatarea nulității absolute a art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ț., iar pe

fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința comercială nr. 849 din

21 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce

privește constatarea nulității absolute a Hotărârii A.G.E.A. nr. 1 și 2 din 09

aprilie 1993 și în consecință a fost respins petitul 1 și 3 din cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul N.M.P., în contradictoriu cu

pârâta B.C.I.Ț., constatându-se intervenirea prescripției dreptului material la

acțiune. A fost respinsă excepția lipsei de interes în ceea ce privește

constatarea nulității absolute a art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ț. și a

fost respins petitul 2 al cererii de chemare în judecată ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

La data de 09 aprilie 1993 a avut

loc o Adunare Generală Extraordinară a Acționarilor B.C.I.Ț. SA având pe

ordinea de zi: reglementarea dreptului de vot a acționarilor băncii în

conformitate cu structura acționariatului și prevederile legale românești;

majorarea specială a capitalului social al băncii conform prevederilor H.G. nr.

1059 din 3 octombrie 1990 și a documentelor de constituire a băncii și prin

participarea B.E.R.D. Londra, adoptându-se hotărârile nr. 1 și 2 ale A.G.E.A.

contestate.

Referitor la excepția prescripției

dreptului material la acțiune a capetelor de cerere nr. 1 și 3 din cererea de

chemare în judecată - constatarea nulității absolute a Hotărârilor A.G.E.A. nr.

1 și 2 din 09 aprilie 1993 -, potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

în vigoare la momentul adoptării acestora, legiuitorul a stabilit că hotărârile

adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în

justiție în termen de 15 zile de la data publicării hotărârii în Monitorul

Oficial al României, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la

adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta

în procesul-verbal al ședinței.

Prima instanță a considerat că, la

acel moment legiuitorul a urmărit să stabilească o limită dincolo de care

acționarii să nu mai poată contesta hotărârea, în economia dispozițiilor art.

90 din Legea nr. 31/1990 neexistând o diferențiere între cauzele de nulitate

absolută și cele de nulitate relativă, în sensul că nu se distingea între

hotărârile care încălcau norme de ordine publică și cele care încălcau norme

supletive. Pe de altă parte, a apreciat că regimul nulității hotărârilor

adunări generale derogau în întregime de la regimul de drept comun al nulității

actelor juridice, întrucât hotărârile nu erau acte de drept comun, având la

bază acordul de voință al tuturor părților contractante, ci acte deosebite, a

căror naștere se bazează pe principiul majoritar, astfel încât în situația în

care orice acționar putea invoca nulitatea oricând, principiul voinței

majoritare devenea iluzoriu. Existența unui regim unitar al acțiunilor punea societatea

la adăpost de eventualele acțiuni tardive care îi puteau tulbura activitatea,

motiv pentru care nu se aplică dispozițiile comune privind prescripția

extinctivă reglementată de Decretul nr. 167/1958. În reglementarea actuală se

precizează expres că în cazul în care se invocă motive de nulitate absolută,

dreptul la acțiune este imprescriptibil - art. 132 alin. (3) din Legea nr.

31/1990.

În ceea ce privește susținerea

privind nepublicarea hotărârilor A.G.A. în Monitorul Oficial, tribunalul a

reținut că în M. Of. nr. 805/31.03.1995 a fost publicat actul adițional

întocmit ca urmare a adoptării hotărârilor contestate. De asemenea, s-a arătat

că, potrivit art. 89 din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la momentul

anului 1993, pentru a fi opozabile terților, hotărârile trebuiau depuse în

termen de 15 zile la registrul comerțului pentru a fi menționate în extras în

registru și publicate în Monitorul Oficial; în cazul în care hotărârile

implicau și modificarea actului constitutiv, se putea publica numai actul

adițional cuprinzând textul integral al clauzelor modificate. Având în vedere

că hotărârile a căror nulitate s-a solicitat duceau la modificarea actului

constitutiv al societății, tribunalul a apreciat că în mod corect termenul de

15 zile urmează a fi calculat de la data publicării actului adițional, iar

publicarea unei hotărâri în Monitorul Oficial și înregistrarea acesteia au ca

efect opozabilitatea față de terți, față de acționarii prezenți, hotărârea

producându-și efectele chiar de la data aprobării.

Excepția lipsei de interes invocată

de pârâtă în ceea ce privește capătul 2 al cererii de chemare în judecată a

fost considerată ca neîntemeiată. S-a arătat că nulitatea este sancțiunea de

drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice

edictate pentru încheierea sa valabilă. Deși pârâta a susținut că solicitarea

de constatare a nulității unui act juridic care nu mai este în ființă, încetând

a produce efecte juridice, este lipsită de interes, instanța a apreciat că interesul

reclamantului este evidențiat de cele trei principii ale nulității:

retroactivitatea efectelor nulității, în sensul că efectele nulității se produc

din momentul încheierii actului juridic; repunerea părților în situația

anterioară; anularea atât a actului juridic inițial, cât și a actului juridic

subsecvent. Astfel, art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ț. - referitor la

dreptul special de preferință acordat la constituire acționarului fondator I.Ț.

a produs efecte juridice până la momentul fuziunii prin absorbție dintre

B.C.I.Ț. SA și H.V.B.B. - hotărârea fiind publicată în M. Of. nr.

718/22.08.2006, reclamantul afirmând că aceasta creează o situație juridică

vătămătoare pentru acționarii minoritari, situație care se manifestă și în

prezent.

A fost analizat fondul litigiului cu

privire la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat

constatarea nulității absolute a art. 7 alin. (2) din Statut și din Contractul

de societate al B.C.I.Ț., întrucât se încălcau prin această clauză art. 161 și

art. 163 din vechea formă a Legii nr. 31/1990, fiind vorba despre o condiție

pur potestativă care atrage nulitatea absolută a obligației, despre o cauză

ilicită și despre fraudarea drepturilor celorlalți acționari.

Art. 7 alin. (2) din Statut și Contractul

de societate prevedea că domnul I.Ț. și grupul său de firme, din țară și

străinătate, ca principali fondatori ai băncii, au dreptul de preferință la

subscrierea de noi acțiuni emise pentru majorarea capitalului până la limita

opțiunii sale inițiale, prevăzute în documentele de înființare a băncii, de 51%

din totalul capitalului social al băncii subscris în lei și dolari SUA. În

cazul în care aceștia nu doresc să-și exercite dreptul de preferință menționat

mai sus, noile acțiuni vor putea fi subscrise fie de ceilalți acționari, fie de

alte persoane, fizice sau juridice, din țară și/sau străinătate, așa cum va

hotărî adunarea generală a acționarilor băncii.

Art. 161 din vechea formulare a

Legii nr. 31/1990 (actual art. 216) statua că acțiunile emise pentru mărirea

capitalului urmau a fi oferite spre subscriere în primul rând celorlalți

acționari, în proporție cu numărul de acțiuni pe care le posedă și cu obligația

ca aceștia să-și exercite dreptul de preferință în termenul hotărât de adunarea

generală, dacă în contract sau statut nu se prevede altfel. După expirarea

termenului, acțiunile puteau fi subscrise de public, iar art. 63 (actual 94)

preciza că acțiunile trebuie să fie de o valoare egală și că acțiunile acordă

posesorilor drepturi egale.

Prima instanță a considerat că

încălcarea acestor dispoziții legale este sancționată cu nulitatea relativă, nu

absolută, un argument în acest sens fiind și precizarea actuală făcută de

legiuitor prin dispozițiile art. 216 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată:

"orice majorare a capitalului social efectuată cu încălcarea acestor

dispoziții este anulabilă".

Cu privire la nulitatea obligației

contractate sub condiție pur potestativă, s-a apreciat că dispozițiile art.

1010 C. civ. prevăd că obligația este nulă când s-a contractat sub condiție

potestativă din partea acelui care se obligă, condiția potestativă fiind aceea

care face să depindă perfectarea convenției de un eveniment, pe care una sau

alta din părțile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l

împiedice. S-a constatat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1010 C. civ.,

nefiind vorba despre o obligație pur potestativă din partea celui care se

obligă.

Față de aceste argumente s-a

constatat că petitul 2 al cererii de chemare în judecată este neîntemeiat.

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale active, invocată de pârâtă prin întâmpinare, motivat de

faptul că în procesul-verbal al A.G.E.A. din data de 09 aprilie 1993, deși

exista un procent de 0,41% de voturi contra, nu erau precizați titularii

votului contra, s-a arătat că, prin încheierea de ședință din data de 12

noiembrie 2007, față de probele administrate - proba testimonială și înscrisuri

s-a făcut dovada calității procesuale active, astfel că s-a luat act că s-a

renunțat pe această excepție.

Împotriva Sentinței comerciale nr.

849 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a declarat apel reclamantul N.M.P..

În interesul apelantului N.M.P. au

formulat în apel, cereri de intervenție accesorii următorii intervenienți:

M.A., L.G., S.M., S.D., M.E., (...).

În temeiul dispozițiilor art. 49

alin. (1) și (3) și art. 52 C. proc. civ., instanța a admis în principiu

cererile de intervenție accesorie în interesul apelantului.

La termenul de judecată din data de

08 septembrie 2008 intimata SC U.Ț.B. SA a formulat cerere de aderare la apelul

declarat de apelantul N.M.P., cerere prin care a solicitat admiterea apelului

incident și modificarea în parte a sentinței comerciale atacate în sensul

admiterii excepției lipsei de interes cu privire la capătul 2 de cerere, cu

consecința respingerii acestui capăt de cerere ca lipsit de interes.

Analizând apelul principal prin

prisma motivelor de apel expuse, cererile de intervenție accesorie în interesul

apelantului principal și cererea de aderare la apel, instanța de apel a reținut

următoarele:

În ceea ce privește primul motiv de

apel referitor la interpretarea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 31/1990 în

redactarea în vigoare la data adoptării hotărârilor A.G.A. a căror nulitate se

solicită a se constata, instanța a reținut că termenul instituit de alin. (2)

al acestui text legal este un termen de prescripție special, nefăcându-se

distincție între cauzele de nulitate relativă sau absolută care pot fi invocate

pe calea acțiunii având ca obiect anularea hotărârii adunării generale a

acționarilor societății comerciale.

Referitor la legea aplicabilă cu

privire la prescripția extinctivă a acțiunilor având ca obiect anularea

hotărârilor adunării generale a acționarilor, nu poate fi reținută susținerea

apelantului în sensul că se aplică prevederile legale de drept comun, potrivit

căruia, numai invocarea cauzelor de nulitate relativă este supusă prescripției

extinctive, invocarea cauzelor de nulitate absolută fiind imprescriptibilă

extinctiv.

S-a mai reținut că în domeniul

anulării hotărârilor adunării generale a acționarilor societății comerciale se

aplică prevederile legii speciale a societăților comerciale, respectiv art. 90

din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la data adoptării hotărârii atacate

și că atât acțiunile având ca obiect anularea hotărârii adunării generale a

acționarilor întemeiate pe cauze de nulitate relativă cât și cele întemeiate pe

cauze de nulitate absolută au același regim juridic în sensul că sunt supuse

prescripției extinctive în cadrul termenului special de prescripție de 15 zile

de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României.

Cu privire la cel de-al doilea motiv

de apel, art. 90 alin. ultim din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare în anul

1993, a fost modificat prin O.U.G. nr. 32/1997, devenind art. 89 alin. (4), și

având următorul conținut: "pentru a fi opozabile terților, hotărârile

adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului

comerțului, pentru a fi menționate în registru și publicate în Monitorul

Oficial al României. În cazul în care aceste hotărâri implică modificarea

actului constitutiv, se va putea publica numai actul adițional cuprinzând

textul integral al clauzelor modificate".

S-a reținut că potrivit textului de

lege enunțat, în cazul în care hotărârea Adunării generale a acționarilor

implică modificarea actului constitutiv, în Monitorul Oficial se va face

publicarea numai a actului adițional modificator, nu și a hotărârii A.G.A. În

cazul publicării actului adițional modificator al actelor constitutive,

termenul de prescripție de 15 zile curge de la data publicării acestuia în

Monitorul Oficial, în cauză termenul de prescripție curgând de la data de 31

martie 1995 și fiind împlinit la data formulării acțiunii, 02 octombrie 2006.

Referitor la susținerea apelantului

în sensul că din analiza actului adițional publicat în 31 martie 1993 în

Monitorul Oficial nu pot fi distinse toate efectele prin Hotărârea A.G.E.A. din

09 aprilie 1993, chiar dispozițiile art. 89 alin. (4) din Legea nr. 31/1990,

astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 32/1997, prevăd că în cazul în

care hotărârea A.G.A. implică modificarea actului constitutiv, se va putea

publica numai actul adițional cuprinzând "textul integral al clauzelor

modificate". Rezultă că nu se publică întreaga hotărâre A.G.A., ci numai

textul clauzelor astfel cum au fost modificate prin hotărâre.

Referitor la cel de-al treilea motiv

de apel, s-a constatat că art. 63 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la

data adoptării hotărârii A.G.A. atacată, dispunea că "acțiunile trebuie să

fie de o egală valoare; ele acordă posesorilor drepturi egale". Acest text

de lege are caracter dispozitiv, consacrând ca regulă principiul egalității de

valoare a acțiunilor și al egalității de drepturi pe care aceste acțiuni le

conferă acționarilor. De la acest principiu pot exista excepții, în acest sens

fiind dispozițiile art. 62 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990 care prevăd

că acțiunile trebuie să cuprindă și "avantajele acordate

fondatorilor".

De la regula dreptului de preferință

al acționarilor pentru subscrierea de noi acțiuni proporțional cu numărul

acțiunilor pe care le posedă, prin contractul de societate și statut se pot

prevedea și excepții în sensul acordării unora dintre acționari, de obicei

acționarilor fondatori, a unor avantaje referitoare la dreptul de preferință cu

privire la subscrierea de noi acțiuni.

În cauză, avantajul acordat

fondatorilor și prevăzut de art. 7 alin. (2) din Contractul de societate și Statutul

B.C.I.Ț. SA constă în dreptul de preferință la subscrierea de noi acțiuni emise

pentru majorarea capitalului social, drept acordat domnului I.Ț. și grupului

său de firme, ca membrii fondatori ai băncii.

S-a reținut în acest sens că dreptul

de preferință acordat prin art. 7 alin. (2) din Contractul de societate și

Statut nu încalcă dispozițiile art. 63 și art. 161 din Legea nr. 31/1990 în

vechea reglementare, deoarece textele de lege, având caracter dispozitiv, dau

posibilitatea ca prin contract sau statut să se deroge de la prevederea legală.

În speță, s-a derogat prin articolul

din Contractul de societate și Statut prin acordarea dreptului de preferință la

subscrierea de noi acțiuni în primul rând fondatorilor băncii și fiind vorba

despre un drept de preferință la subscrierea de acțiuni acordat fondatorilor

băncii, aceștia pot uza de el sau pot renunța la beneficiul referitor la

subscrierea prioritară de noi acțiuni.

S-a reținut că nu este vorba în

cauză despre nulitatea condiției pur potestative, conform art. 1010 C. civ.,

deoarece condiția pur potestativă privește o obligație și nu un drept la care

titularul poate renunța.

Excepția lipsei de interes a

apelantului-reclamant în formularea capătului 2 al acțiunii, excepție reiterată

prin apelul incident introdus de U.Ț.B. SA, s-a respins ca neîntemeiată, având

în vedere că reclamantul justifică un interes în formularea capătului doi al

acțiunii privind constatarea nulității absolute a art. 7 alin. (2) din

Contractul de societate și Statutul Băncii, întrucât a susținut că aceste

prevederi statutare îi încalcă dreptul său legal de preferință la subscrierea

de noi acțiuni, în calitate de acționar al Băncii.

În raport de aceste considerente,

prin Decizia nr. 74 din 16 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul

principal declarat de reclamantul N.M.P.. Prin aceeași decizie au fost respinse

cererile de intervenție accesorie în interesul apelantului principal formulate

de intervenienții: M.A., L.G., S.M.,S.D., M.E., (...).

A fost respins apelul incident

formulat de apelanta pârâtă U.Ț.B. SA, împotriva aceleiași sentințe comerciale.

Prin încheierea din 22 noiembrie

2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis cererea formulată

de intervenienții B.G., M.Ș., S.A.C., P.D.D., (...) și a dispus îndreptarea

erorii materiale strecurate în Decizia comercială nr. 74 din 16 februarie 2009

a aceleiași instanțe, în sensul includerii acestora în decizie, prin

menționarea numelor și prenumelor.

Recursul.

Motivele de recurs.

Împotriva deciziei sus-menționate,

au declarat recurs reclamantul N.M.P. și intervenienții accesorii A.A., A.P.,

A.D., (...).

Deși formulate prin cereri separate,

recurenții au dezvoltat aceleași critici, întemeiate în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza cărora au susținut, în esență, că

instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe care a admis în mod

nelegal excepția prescripției dreptului la acțiune a capetelor 1 și 3 din

cererea introductivă, întrucât acțiunea în constatarea nulității absolute a

unui act juridic este imprescriptibilă.

Argumentele recurenților subsumate

motivului de nelegalitate invocat au vizat următoarele aspecte:

Sub un prim aspect, s-a învederat

faptul că termenul de prescripție de 15 zile prevăzut de fostul art. 90 alin.

(2) din Legea societăților comerciale nr. 31/1990 nu s-a împlinit, hotărârea

A.G.E.A. a cărei nulitate absolută au solicitat a fi constatată nefiind

niciodată publicată în Monitorul Oficial al României, fiind de necontestat că

textul Hotărârii A.G.E.A. din data de 9 aprilie 1993 nu a fost publicat

niciodată în Monitorul Oficial. Obligația publicării textului hotărârilor

A.G.A. în Monitorul Oficial era stipulată în cadrul fostului art. 89 alin. (4)

din Legea nr. 31/1990.

Odată cu adoptarea O.U.G. nr.

32/1997, textul art. 89 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 a fost modificat prin

art. I pct. 31 din ordonanță și potrivit acestui text legal, pentru a fi

opozabile terților, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15

zile la Oficiul Registrului Comerțului, pentru a fi menționate în registru și

publicate în Monitorul Oficial al României, iar în cazul în care aceste

hotărâri implică modificarea actului constitutiv, se va putea publica numai actul

adițional cuprinzând textul integral al clauzelor modificate.

În ceea ce privește hotărârea

adunării generale extraordinare a acționarilor privind majorarea capitalului

social, textul art. 206 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost aceasta

modificată prin O.U.G. nr. 32/1997 prevedea, de asemenea, obligativitatea

publicării acestei hotărâri în Monitorul Oficial al României.

Au mai susținut recurenții că

analizând toate modificările în timp ale acestui text legal, obligativitatea

publicării în Monitorul Oficial a hotărârilor privind majorarea capitalului

social s-a menținut permanent din 1990 și până în prezent.

În continuare, s-a arătat că

instanța de apel a ignorat fostul art. 157 din Legea nr. 31/1990, varianta în

vigoare la momentul adoptării hotărârii A.G.E.A. din 09 aprilie 1993, având în

vedere că hotărârea Adunării Generale a Acționarilor care decidea majorarea

capitalului social trebuia publicată în mod obligatoriu în Monitorul Oficial.

Norma de drept privind

obligativitatea publicării Hotărârilor A.G.A. în Monitorul Oficial atunci când

se decidea majorarea capitalului social are caracter de normă specială,

derogatorie, față de norma de drept supletivă cu caracter general în vigoare în

perioada 1997 - 2006 care permitea, în cazul modificărilor actului constitutiv

publicarea doar a actului adițional modificator, din moment ce majorarea

capitalului social reprezintă o cauză aparte de modificare a actului

constitutiv, iar fostul art. 130 (apoi 131) alin. (4) se referea la toate

situațiile de modificare a actului constitutiv.

Potrivit recurenților, la data

ținerii A.G.E.A. B.C.I.Ț. din 09 aprilie 1993, era în vigoare textul legal care

impunea publicarea textului hotărârii A.G.A. în Monitorul Oficial drept

condiție preliminară imperativă pentru punerea în executare a dispozițiilor

cuprinse în respectiva Hotărâre A.G.A.; termenul de prescripție a dreptului la

acțiunea în anularea hotărârii A.G.A. începea să curgă de la data publicării

Hotărârii A.G.A. în Monitorul Oficial, în speță hotărârea nefiind publicată.

Pe de altă parte, principiul tempus

regit actum impune pentru Hotărârea A.G.E.A. din 9 aprilie 1993, aplicarea

textului fostului art. 89 alin. (4), care nu făcea vorbire de posibilitatea

publicării doar a actului constitutiv, iar introducerea în Legea nr. 31/1990 a

acestei posibilități în anul 1997 nu poate fi incidentă pentru hotărârile

A.G.E.A. adoptate anterior acestei date.

Concluzionând, recurenții susțin că

în condițiile nepublicării hotărârilor adunării generale care decideau

majorarea capitalului social, termenul de prescripție extinctivă prevăzut de

art. 90 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu a început să curgă și pe cale de

consecință acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este introdusă în

termen.

Sub un al doilea aspect, recurenții

arată că în mod netemeinic și eronat, ambele instanțe au considerat că regimul

nulității hotărârilor adunărilor generale derogă în întregime de la regimul de

drept comun al nulității actelor juridic.

Nulitatea absolută a unui act

juridic, a fost definită în doctrina modernă drept sancțiunea care se aplică în

cazul nerespectării, la încheierea actului juridic, a unor norme care ocrotesc

un interes general, în timp ce nulitatea absolută reprezintă sancțiunea care se

aplică în cazul nerespectării, la încheierea actului juridic, a unor norme care

ocrotesc un interes particular.

Motivele de nulitate absolută sunt

radical diferite de cele de nulitate relativă, diferențierea având originea în

natura interesului ocrotit, public sau particular, iar acțiunea în nulitate

absolută este imprescriptibilă, în timp ce acțiunea în nulitate relativă este

prescriptibilă extinctiv.

Dispozițiile art. 90 alin. (2) din

veche formă a Legii nr. 31/1990 făceau vorbire de posibilitatea de a ataca în

justiție, de către o anumită categorie de persoane, hotărârile adunărilor

generale, într-un termen de 15 zile de la data publicării acestora în Monitorul

Oficial. Ambele instanțe de fond au considerat că acest text reprezintă o

derogare a regimului nulităților hotărârilor A.G.A. de la regimul de drept

comun al nulităților actelor juridice.

Aplicarea aceluiași regim juridic,

datorită unor norme speciale, pentru actele lovite de nulitate absolută ca și

pentru cele sancționate cu nulitatea relativă, ar însemna ca interesul public

ocrotit prin normele care conturează nulitatea absolută să poată fi apărat în

mod diferit, respectiv cu forță redusă, în cazul incidenței acestor norme

speciale derogatorii.

Aplicarea aceluiași regim juridic

pentru nulitatea absolută ca și pentru nulitatea relativă a unor categorii de

acte juridice ar echivala cu eliminarea totală a aplicabilității instituției

nulității absolute în privința actelor juridice respective.

Acțiunile în constatarea nulității

absolute a Hotărârilor Adunărilor Generale ale Acționarilor adoptate în perioada

1990 - 2003 nu sunt supuse normelor art. 90 alin. (2) în varianta inițială a

legii societăților comerciale, ci dispozițiilor dreptului comun în conformitate

cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În viziunea ambelor instanțe,

interesul stabilității afacerilor ar avea preeminență în concurs cu ordinea

publică și bunele moravuri, o astfel de interpretare fiind în contradicție cu

principiile statului de drept, întrucât statuează prevalența unor interese

particulare, în fața unui interes public, reflectat în normele imperative

prevăzute de lege.

Dreptul la acțiunea în constatarea

nulității absolute a hotărârilor adunărilor generale adoptate în perioada 1990

- 2003 este imprescriptibil extinctiv în temeiul art. 2 din Decretul nr.

167/1958, normă juridică pe deplin aplicabilă în cazul acțiunilor în

constatarea nulității absolute a hotărârilor A.G.A. adoptate în perioada 1990 -

2003.

Sub un al treilea aspect s-a

susținut că, instanța de apel a apreciat în mod netemeinic și nelegal asupra

dreptului de preemțiune, cu referire la calitatea de membru fondator a d-lui

I.Ț., fără ca această calitate de membru fondator să fi fost vreodată probată.

Prevederile art. 7 alin. (2) din

Statutul B.C.I.Ț., în forma aflată în vigoare la data ținerii adunării generale

din 9 aprilie 1993, erau contrare normelor imperative ale art. 63 și 161 din

Legea nr. 31/1990, în vechea redactare, care statua principiul conform căruia

acțiunile acordă posesorilor lor drepturi egale.

În același timp, o astfel de clauză

statutară conținea o clauză ilicită, întrucât scopul său era fraudarea

drepturilor tuturor acționarilor aflați în afara grupului de firme ale d-lui

I.Ț., a căror drept de preferință era înlăturat.

În ceea ce privește motivarea

instanței de apel, aceasta a considerat în mod eronat că dispozițiile art. 7

alin. (2) din Statutul B.C.I.Ț., în forma aflată în vigoare la data ținerii

adunării generale din 9 aprilie 1993, nu conțineau o condiție pur potestativă,

întrucât domnul I.Ț. nu era debitorul obligației, ci creditorul obligației.

Pentru toate aceste considerente,

recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, întrucât aceasta nu a

intrat în cercetarea fondului.

Intimata pârâtă - actualmente

B.U.Ț.B. SA a formulat întâmpinare la data de 19 martie 2010 prin care a

solicitat respingerea recursurilor și menținerea soluției instanței de apel ca

legală și temeinică reiterând apărările formulate în fond și apel cu privire la

prescripția dreptului la acțiune a capetelor 1 și 3 din cerere și netemeinicia

capătului 2 din cerere.

În această fază procesuală s-au

formulat cereri de intervenție accesorii în temeiul art. 51 C. proc. civ., de

către intervenienții A.P., A.G., A.S., A.J.Ș., (...), cereri încuviințate în

principiu potrivit art. 52 C. proc. civ.

Asupra recursurilor.

Înalta Curte, examinând în cadrul

controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate

constată că recursurile se vădesc nefondate.

ale acționarilor reprezintă acte juridice unilaterale ale societății, acte de

voință internă, rezultatul voinței comune majoritare a acționarilor care și-au

exprimat votul.

În temeiul principiului

relativității efectelor actului juridic, hotărârile A.G.A. luate în limitele

legii și ale actului constitutiv sunt obligatorii atât pentru societatea

emitentă cât și pentru acționarii care au votat împotrivă deoarece prin actul

constitutiv acționarii s-au obligat atât față de societate cât și față de

ceilalți acționari să le respecte.

Principiul majorității instituit

prin Legea societăților comerciale creează prezumția că voința majorității

echivalează cu voința societății și coincide interesului comun al acționarilor.

În același sens, Legea societăților

comerciale a instituit încă de la apariția sa o reglementare exclusivă a

acțiunii în anulare a hotărârilor adunării generale contrare legii sau actului

constitutiv, derogatorie de la dreptul comun al nulității actelor juridice deoarece

hotărârile adunărilor generale ale acționarilor nu sunt acte de drept comun

încheiate prin acordul de voință al tuturor părților ci acte a căror naștere se

bazează pe principiul majorității.

legii prevedea că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului

constitutiv pot fi atacate în justiție în termen de 15 zile de la data

publicării în Monitorul Oficial al României, de oricare dintre acționarii care

nu au luat parte la adunare sau care au votat contra și au cerut să se insereze

aceasta în procesul-verbal al ședinței.

Din redactarea textului de lege,

rezultă indubitabil că termenul instituit de 15 zile de la publicare pentru

promovarea acțiunilor împotriva hotărârilor A.G.A. contrare legii sau actului

constitutiv, era aplicabil atât nulităților absolute cât și celor relative, în

condițiile în care nu se făcea nicio distincție cu privire la felul

nulităților.

Cum, textul de lege este cuprins

într-o lege specială, dispozițiile sale sunt de strictă interpretare, principiul

potrivit căruia "ubi non distinguit nec nos distinguere debemus", își

găsește pe deplin aplicarea.

al analizei și în sprijinul interpretării de mai sus, că Legea societăților

comerciale cuprinde și alte reglementări derogatorii de la regimul și efectele

nulităților absolute a căror rațiune se întemeiază pe ideea de securitate a

creditului.

În acest sens, prin dispozițiile

cuprinse în art. 56 - 59 în numerotarea inițială referitoare la nulitatea

societății, s-a prevăzut posibilitatea înlăturării nulității după învestirea

instanței până la ziua judecății precum și faptul că nulitatea societății nu

produce efecte retroactive, actele juridice încheiate anterior de societatea

declarată nulă păstrându-și deplina valabilitate. Aceste dispoziții derogatorii

de la regimul nulității absolute și efectele sale se mențin și în prezent cu

referire la însăși nulitatea societății și constituie o dovadă pertinentă a

faptului că legiuitorul activ a statuat în această materie a dreptului societar

și alte dispoziții speciale cu privire la regimul nulităților.

recurenților potrivit căruia acțiunile în constatarea nulității absolute a

hotărârilor A.G.A. adoptate în perioada 1990 - 2003 (până la modificarea textului

de lege) nu sunt supuse normelor din art. 90 alin. (2), ci celor de drept

comun, nu are nici un suport legal pentru a fi primită, deoarece din formularea

textului de lege nu rezultă o astfel de posibilitate.

Un astfel de punct de vedere ar

conduce la o situație inacceptabilă potrivit căreia titularul dreptului, ar

avea o opțiune cu privire la termenul de prescripție aplicabil prin

introducerea unei acțiuni în nulitate, întemeiată pe dreptul comun, știut fiind

că termenul de 15 zile pentru formularea acțiunii în anulare este un termen de

prescripție, de drept procesual și prin urmare de ordine publică.

Cum, instituția prescripției

extinctive este exclusiv de competența legiuitorului, termenele de prescripție

extinctive, respectiv intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia

trebuie exercitat dreptul material la acțiune, sub sancțiunea pierderii acestui

drept, sunt esențialmente termene legale deoarece nu pot fi stabilite decât

prin lege.

prescripției extinctive cadrul legal general conferit de Decretul nr. 167/1958

care în materia nulității juridice stabilește regula imprescriptibilității

(art. 2) este completat cu dispoziții cuprinse în acte normative speciale care

sunt de strictă interpretare și aplicare.

Or, în materie comercială există

numeroase norme speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la

prescripția extinctivă cuprinse în Legea societăților comerciale dar și în alte

legi speciale cum ar fi: Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la

ordin, Legea CEC-ului, Legea falimentului, norme cu caracter imperativ care

stabilesc de regulă termene de prescripție mai scurte, din rațiuni ce țin de

stabilitatea și securitatea sporită pe care o reclamă raporturile comerciale,

în cadrul acestor termene speciale de prescripție prevăzute în Legea

societăților comerciale înscriindu-se și termenul de 15 zile pentru exercițiul

dreptului la acțiune în anularea hotărârilor A.G.A. contrare legii sau actului

constitutiv.

Legea societăților comerciale prin Legea nr. 161/2003 publicată în M. Of. nr.

279/21.04.2003 și renumerotarea articolelor, art. 90 devenind art. 131 alin.

(1) - (3), care prevedea în alin. (2) că dreptul la acțiune este

imprescriptibil când se invocă motive de nulitate absolută, implică o analiză

sub aspectul aplicării, respectiv a conflictului de legi în timp cu privire la

normele prescripției extinctive, deoarece există două dispoziții legale

succesive care reglementează diferit aceeași situație juridică.

Or, aplicarea în timp a legii civile

este guvernată de două principii complementare respectiv principiul

neretroactivității legii noi și principiul aplicării imediate a legii noi,

potrivit art. 1 C. civ. și art. 15 din Constituție.

Cum în cauză prescripția dreptului

material la acțiune era deja împlinită la data intrării în vigoare a legii noi

aceasta nu poate avea efect retroactiv și nu poate repune în discuție ceea ce a

fost stins prin efectul prescripției.

Cu alte cuvinte suprimarea

prescripției prevăzută de legea nouă, nu mai este posibilă deoarece prescripția

începută sub legea veche s-a împlinit.

constată sub acest prim aspect că acțiunea în anulare a Hotărârilor nr. 1 și 2

adoptate de A.G.A. la data de 9 aprilie 1993 este supusă termenului special de

prescripție de 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, prevăzut de art.

90 alin. (2) din Legea societăților comerciale fără nicio distincție dintre

motivele de nulitate absolută sau relativă.

termenului de prescripție extinctivă, recurenții au susținut în esență că

hotărârile adoptate la data de 9 aprilie 1993 nu au fost în Monitorul Oficial

și prin urmare acțiunea promovată la data de 3 octombrie 2006 este introdusă

înăuntrul termenului de prescripție.

Construcția juridică pe care

recurenții încearcă să o acrediteze în susținerea acestui punct de vedere se

întemeiază pe o interpretare eronată a semnificației dispozițiilor legale

invocate.

Stabilind ca dată a începerii

cursului prescripției termenului de 15 zile, data publicării în Monitorul

Oficial a hotărârii A.G.A., legiuitorul activ a avut în vedere posibilitatea

luării la cunoștință a hotărârilor de acționarii care au lipsit sau de terții

interesați.

Că este așa, rezultă indubitabil din

faptul că o acțiune în anulare introdusă înainte de publicarea hotărârii în

Monitorul Oficial de acționarul care a luat la cunoștință de conținutul ei este

pe deplin admisibilă.

Totodată, pentru societățile pe

acțiuni, dispozițiile art. 89 din Legea societăților comerciale din varianta

inițială a legii, respectiv art. 131 din forma actuală prevăd că pentru

opozabilitate față de terți hotărârile adunărilor generale vor fi depuse la

Oficiul Registrului Comerțului spre a fi menționate în registru și publicate în

Monitorul Oficial.

Potrivit acelorași dispoziții, în

procesul-verbal al adunării generale vor fi trecute printre alte mențiuni

esențiale privind formalitățile de convocare, prezență și cvorum și hotărârile

luate, iar publicarea în Monitorul Oficial a procesului-verbal sau un extras

care să conțină hotărârile adoptate constituie dovada îndeplinirii acestei

cerințe.

hotărârile adoptate la 9 aprilie 1993 au fost transpuse în actul adițional la

contractul și statutul băncii deoarece ele conțineau o modificare a actelor

constitutive, care impunea respectarea condițiilor de formă și publicitate

prevăzute de lege pentru încheierea lor valabilă art. 153, respectiv art. 204

din actuala reglementare - Titlul IV Modificarea actului constitutiv.

Prin cererea de înscriere mențiuni

din data de 28 aprilie 1994 aceste acte modificatoare respectiv actul

adițional, procesul-verbal al adunării, la care s-au atașat dovada plății către

Monitorul Oficial și Hotărârea Guvernatorului B.N.R. din 9 aprilie 1993 de

aprobare a majorării capitalului social al băncii și de modificare a

repartiției capitalului social, au fost menționate în Registrul Comerțului

București, publicarea în Monitorul Oficial a actului adițional realizându-se la

data de 31 martie 1995 (M. Of. nr. 805 - Partea a IV-a).

Prin urmare, publicitatea prevăzută

în art. 90 alin. (2), care este complementară celei prevăzute în art. 89 alin.

(4) din vechea reglementare față de caracterul modificator al hotărârilor

adoptate a fost îndeplinită la data de 31 martie 1995 prin publicarea actului

adițional, termenul de 15 zile urmând să curgă de la data publicării actului.

Cu alte cuvinte, potrivit

dispozițiilor legale sus-menționate în cazul modificărilor actelor constitutive

consimțite prin hotărârile adoptate de A.G.A., publicarea actului adițional de

modificare constituia o cerință obligatorie pentru asigurarea publicității

hotărârilor adoptate.

Cum prezenta acțiune în anulare a

hotărârilor 1 și 2 din data de 9 aprilie 1993, publicate în Monitorul Oficial la

data de 31 martie 1995, a fost promovată la 3 octombrie 2006 excepția

prescripției dreptului material la acțiune a fost legal soluționată.

din Legea societăților comerciale preluate succesiv urmare modificărilor și renumerotării

legii în art. 206 respectiv 211 (în prezent abrogat) referitoare la publicarea

în Monitorul Oficial a hotărârilor de majorare a capitalului social trebuie

interpretate în corelație cu dispozițiile referitoare la modificarea actului

constitutiv printr-un act adițional care, în toate cazurile se depune la

Oficiul Registrului Comerțului pentru efectuarea mențiunii și transmiterii la

Monitorul Oficial pentru publicare din oficiu.

reclamant a luat la cunoștință de hotărârile adoptate de adunarea generală din

9 aprilie 1993 la data ținerii adunării deoarece a fost prezent și a votat

împotrivă ipoteză care l-a legitimat procesual activ în promovarea prezentei

acțiuni în anulare așa încât, susținerile, potrivit cărora publicarea numai a

actului adițional nu îndeplinește cerința luării la cunoștință a hotărârilor

adoptate, au un caracter vădit formal cu atât mai mult cu cât actul adițional

care a transpus cele două hotărâri adoptate cuprinde în concret și în mod

explicit modificării aduse structurii capitalului social.

clauzei cuprinsă în art. 7 alin. (2) din Statutul societății în conformitate cu

care "domnul I.Ț. și grupul său de firme din țară și din străinătate, ca

principali fondatori ai băncii au un drept de preferință la subscrierea de noi

acțiuni emise pentru majorarea capitalului social până la limita opțiunii

inițiale din documentele de înființare a băncii, respectiv 51% din totalul

capitalului social", recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art.

64 și art. 161 din Legea societăților comerciale în numerotarea inițială a

legii respectiv încălcarea principiului potrivit cărora acțiunile acordă

posesorilor drepturi legale.

Dreptul de preferință acordat

fondatorilor la subscrierea noilor acțiuni se înscrie în categoria avantaje

rezervate fondatorilor, Legea societăților comerciale încă de la apariția sa

reglementând în mod expres această posibilitate în art. 62 lit. d), text

menținut și în actuala reglementare (art. 8).

Prin urmare, cum legea permite

instituirea pe cale convențională cu menționarea în actul constitutiv a unor

drepturi de preemțiune rezervate fondatorilor nu se poate susține cu temei

încălcarea principiului instituit în art. 63 din lege și pe cale de consecință

nulitatea clauzei.

În alte cuvinte, legalitatea unei

asemenea clauze nu poate fi pusă la îndoială din moment ce legea prevede

posibilitatea instituirii dreptului de preemțiune.

acestui drept, potrivit clauzei statutare fondatorii au un drept de preferință

la subscrierea de noi acțiuni până la limita opțiunii inițiale de 51% din

capitalul social, iar în ipoteza că nu doresc să își exercite acest drept

acțiunile noi putând fi subscrise fie de ceilalți acționari sau de alte

persoane fizice sau juridice așa cum va hotărî adunarea generală.

Egalitatea în drepturi reglementată

de art. 63 din Legea societăților comerciale se raportează la drepturile

atașate acțiunilor deținute și prin urmare nu se referă la o egalitate perfectă

independentă la participarea la capitalul social, ci la o egalitate de

tratament în exercitarea dreptului, egalitate care nu a fost înfrântă față de

conținutul clauzei și în condițiile în care prin actele constitutive acționarii

și-au exprimat acordul cu privire la înserarea unei asemenea clauze.

În sprijinul acestei concluzii sunt

și dispozițiile art. 161 din Legea societăților comerciale în numerotarea

inițială a legii care prevăd expres că în actul constitutiv acționarii pot

reglementa o clauză prin care să se confere un drept special de preferință

pentru fondatori la subscrierea acțiunilor emise în vederea majorării

capitalului social.

Curtea observă totodată că în art.

17 din contract s-a inserat expres și clauza potrivit căreia deținerea de

acțiuni presupune acceptarea de respectivul acționar a actului constitutiv cu

toate modificările ulterioare, precum și acceptarea hotărârilor adoptate în mod

valabil de către adunarea generală.

referitoare la nulitatea acestei clauze din perspectiva dispozițiilor art. 1010

C. civ. sunt lipsite de relevanță juridică în cauză deoarece numai obligația

asumată sub condiție pur potestativă din partea celui ce se obligă este nulă,

iar în speță fondatorii, beneficiari ai dreptului de preemțiune au calitatea de

creditori și nu aceea de debitori. Cu alte cuvinte exercitarea dreptului de

preemțiune nu constituie o obligație a fondatorilor ci o facultate permisă de

lege și acceptată prin actul constitutiv, după cum și dreptul de opțiune a

celorlalți acționari la subscrierea noilor acțiuni reprezintă tot o facultate

și nu o obligație.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate

Înalta Curte constatând neîntemeiate criticile de nelegalitate invocate, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamant și intervenienții accesorii și pe cale de consecință va

respinge și cererile de intervenție accesorii formulate în această fază

procesuală având în vedere că intervenienții accesorii au o poziție procesuală

subordonată reclamantului recurent în favoarea căruia a intervenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul N.M.P. și de intervenienții A.P., A.A., A.D., (...)

împotriva Deciziei nr. 74 din 16 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 iunie 2011.